PRIETENUL DE LA BELGRAD. Întâlnirile Ceaușescu – Tito (1966-1979).

Autor:



69,00 lei

Cod ProdusCS00424
ISBN978-606-537-459-1
Nr. pagini570
Nr. planșe
Format145x225 mm
Categorie: Etichetă:

Descriere

Volumul de față aduce în atenția cercetătorilor și publicului stenogramele discuțiilor care au avut loc între Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, și președintele Consiliului de Stat al RSR, și Iosip Broz Tito, președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și secretar general al Uniunii Comuniștilor Iugoslavi, în perioada 1966-1970. Documentele sunt inedite și provin de la Arhivele Naționale ale României, fondul CC al PCR, secția Relații Externe. Perioada aleasă se explică prin faptul că prima întâlnire oficială a celor doi lideri politici (în calitățile menționate mai sus) a avut loc în 1966, în luna aprilie, iar anul 1970 se explică prin intenția de a prezenta natura relațiilor dintre cei doi atât înainte, cât și după intervenția sovietică în Cehoslovacia, moment hotărâtor în relațiile româno-iugoslave, prin implicațiile sale.

Relevanța relației dintre Ceaușescu și Tito decurge din poziția specială pe care o ocupa fiecare în lumea comunistă, în cadrul „mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, mai ales în ceea ce privea relația lor cu Moscova. Timp de mai bine de un deceniu de la in­sta­urarea comunismului în ambele țări, România și Iugoslavia au parcurs drumuri se­pa­rate. Aflat sub controlul direct al Uniunii Sovietice și fiind adus la putere prin forță de către ocupantul sovietic, împotriva voinței populației, regimul comunist din România era complet lipsit de legitimitate și foarte vulnerabil în fața Moscovei. PMR depindea direct de sprijinul sovietic pentru a se menține la putere, așa cum au spus-o chiar sovieticii la un moment dat. Rezistența din munți, climatul intern și internațional extrem de ostil, lipsa to­tală a oricărei experiențe de guvernare, situația economică dezastruoasă a României, dar și factori precum luptele interne pentru putere din partid și omniprezența sovieticilor la orice nivel de decizie, toate acestea au făcut ca regimul din România să fie unul dintre cele mai obediente.

DISTRIBUIE !

Cuprins

Cuvânt înainte. 7

Introducere. 13

Scurt istoric  al relațiilor româno-iugoslave 19

  1. Aprilie 1966. Primul schimb de vederi 53
  2. Decembrie 1966. Țările mari și țările mici 103
  3. Ianuarie 1968. Dialog despre o lume tulbure. 199
  4. Mai-Iunie 1968. Împotriva politicii de forță. 249
  5. Februarie 1969. Lecția prudenței 291
  6. Septembrie 1969. Înainte pe același drum.. 335
  7. Noiembrie 1970. Consolidarea poziției 373
  8. Noiembrie 1971. O lume în continuă schimbare. 401
  9. Mai 1972. Despre securitate și superputeri 459
  10. Iulie 1973. Dinamica reformei și a transformării 483
  11. Iulie 1974. Întâlniri, dezbateri, opțiuni 513
  12. Septembrie 1976. Din nou despre statele mici și mijlocii 529
  13. Decembrie 1977. Focus: Africa. 553
  14. Noiembrie 1978. Despre succese și neîmpliniri 583
  15. Noiembrie 1979. Ultima întâlnire. 619

Index  630

DISTRIBUIE !

Cuvânt înainte de Ion Calafeteanu

Istoria de peste patru decenii a regimului comunist din România, de la începuturi până la căderea sa lipsită de glorie din decembrie 1989, a atras în mod deosebit atenţia istoricilor – şi nu numai a lor – în ultimele două decenii. Un interes izvorât din dorinţa românilor de a cunoaşte istoria acestei perioade, istoria ei adevărată, fără falsuri sau jumătăţi de adevăruri, nefardată, o istorie scrisă cu obiectivitatea omului de ştiinţă, pe baza izvoarelor arhivistice accesibile, dar şi a mărturiilor celor ce au trăit acele vremuri. Acestui interes justificat şi clar exprimat i-au răspuns istoricii, mulţi dintre ei tineri, chiar foarte tineri, care nu au apucat să cunoască, printr-o experienţă proprie, viaţa în regimul trecut. Atenţia lor s-a îndreptat spre cercetarea diverselor aspecte ale politicilor promovate de guvernul comunist în plan economic, social, cultural, educaţional etc.

Unii dintre ei – şi dr. Cezar Stanciu se numără printre aceştia – s-au dedicat cercetării politicii externe promovate de România în acei ani, iar prezentul volum este o dovadă în acest sens. El se adaugă altor două lucrări publicate de autor şi consacrate tot politicii externe româneşti în anii regimului totalitar comunist. O politică externă pe care autorul o califică, pentru întreaga perioadă comunistă, pe drept cuvânt ca „sinuoasă” („foarte sinuoasă”, spune el), mergând de la obedienţa faţă de Moscova, în primii ani, până la revendicarea unei politici externe în conformitate cu interesele româneşti.

Spaţiul de timp în care se produce şi se consolidează această schimbare în politica externă a României este perioada anilor 60 ai secolului trecut, adică anii la care se referă şi „Prietenul de la Belgrad”, prezenta lucrare a dr. Cezar Stanciu. Ştim astăzi că această schimbare în politica externă a guvernului român a fost o acţiune bine gândită, bine pregătită, dezvoltată în timp, pas cu pas, la început fără gesturi care să irite Moscova, cu discreţie.

Totuşi, unele semnale ale acestei noi politici au putut fi identificate public încă de timpuriu. Îmi aduc aminte – eram atunci student – că am fost surprins să văd cum la începutul anilor 60 au dispărut peste noapte din peisajul bucureştean instituţii importante şi vizibile ale prezenţei sovietice în România: Institutul „Maxim Gorki” (ce pregătea profesori de limba rusă), librăria „Cartea rusă”, Muzeul româno-rus sau Institutul româno-rus. De asemenea, în 1962, a dispărut din peisajul publicistic românesc revista „Timpuri noi”, varianta în limba română a publicaţiei sovietice de politică externă „Novoie vremia”. Curând după aceea, a apărut o revistă românească de relaţii internaţionale foarte bună, care exprima un punct de vedere românesc asupra evoluţiilor ce aveau loc pe scena internaţională, pentru procurarea căreia cititorii – printre care mă număram şi eu – se sculau dis de dimineaţă pentru a sta la coadă la chioşcurile de presă și a prinde un exemplar din „Lumea” – acesta era numele revistei.

Şi pentru că noua politică externă promovată de Bucureşti nu putea fi promovată cu vechiul corp diplomatic românesc, în mare parte servil Moscovei, s-a recurs la o soluţie radicală şi – cred eu – înţeleaptă: înfiinţarea în 1962, pe lângă Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, a unui Curs Postuniversitar de Relaţii Internaţionale, cu o durată de doi ani. Recrutarea cursanţilor se făcea nu numai pe baza „dosarului”, ci şi a notelor din facultate şi de la examenul de stat, după care urma susţinerea de către candidaţi a unui examen de admitere. Aceste promoţii de „postuniversitari” vor constitui baza corpului diplomatic românesc ce va promova noua politică externă românească în deceniile următoare.

În sfârşit, în aprilie 1964, a fost dată publicităţii aşa-numita „Declaraţie de independenţă”, ce făcea cunoscut urbi et orbi principiile ce vor călăuzi în viitor politica României pe scena internaţională, în raporturile cu alte state, inclusiv cu statele socialiste, cât şi poziţia comuniştilor români în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale.

Politica independentă a României, afirmată cu claritate şi curaj în aprilie 1964, a fost urmărită cu fermitate şi – aşa cum au demonstrat-o evoluţiile ulterioare – a fost o opţiune de durată. Ea nu a fost opera unui om, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ci a unui popor întreg – poporul român – o politică pe care moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, intervenită curând după aceea (în 1965), şi venirea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului şi statului nu numai că nu o va schimba, ci o va afirma cu mai multă forţă şi succes.

Documentele publicate de dr. Cezar Stanciu în prezentul volum privind întâlnirile dintre Nicolae Ceauşescu şi liderul iugoslav Iosip Broz Tito susţin o astfel de concluzie. Întrevederea dintre cei doi lideri – ale căror ţări promovau o politică externă de independenţă – se stabileşte rapid. Deja la prima întâlnire, din aprilie 1966, discuţiile care au loc relevă o arie largă de probleme în care cei doi lideri au poziţii identice sau foarte apropiate. De-a lungul celor şase ani (1966-1971), în cele opt întâlniri Ceauşescu-Tito, încrederea reciprocă cunoaşte cote tot mai înalte, iar problematica conservării independenţei celor două ţări, inclusiv prin sprijin reciproc, este mereu prezentă.

În istoriografia românească problema independenţei României, inclusiv în planul politicii externe, a fost şi este încă o problemă în discuţie între istorici, politologi etc. Referindu-ne la aprecierile formulate asupra acestui subiect, dr. Cezar Stanciu identifică două puncte de vedere. Primul dintre acestea ar conţine „stereotipuri şi prejudecăţi” în evaluarea politicii de independenţă promovate de România după 1964; al doilea punct de vedere ar „supraestima” gradul de independenţă a României.

Problema rămâne în continuare deschisă, dar – cred eu – nu în ceea ce priveşte independenţa României, care încă din 1877 este o realitate, ci în ce măsură ea a fost independentă faţă de Uniunea Sovietică. Or, aici avem elemente ce arată o „desprindere” clară a României după 1964 de corul statelor socialiste frăţeşti dirijat de Uniunea Sovietică. Sau – fiindcă am vorbit despre „corul” statelor socialiste – avem dovezi că România cânta cu o altă voce, o voce frumoasă şi invidiată de unii diplomaţi ai ţărilor socialiste europene, care mărturiseau în particular acest fapt colegilor lor români.

Dovezi ale acestei desprinderi, devenite deja publice, se referă la poziţia României la CAER şi în Tratatul de la Varşovia, în stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federală Germania (1967), în atitudinea faţă de „războiul de şase zile” şi continuarea relaţiilor diplomatice cu Israelul (mai mult, ridicarea acestora la nivel de ambasade), condamnarea intervenţiei unor state membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia (1968), relaţiile cu Republica Populară Chineză, poziţia României în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa etc.

Şi un ultim exemplu pentru a ilustra desprinderea României de sub tutela sovietică: în 1969, pentru a putea primi pe preşedintele SUA, Richard Nixon, la Bucureşti, în prima vizită a unui preşedinte american în România, se amână cu câteva zile lucrările Congresului al X-lea al PCR, ceea ce face ca primul secretar al PCUS, Leonid Brejnev, să nu mai vină în România ca să participe la lucrările Congresului.

Este adevărat că România se vedea îngrădită prin situaţia pe care o avea ca membru al Tratatului de la Varşovia şi Nicolae Ceauşescu recunoaşte acest fapt într-o convorbire cu Iosip Broz Tito, din 3 decembrie 1966. Astfel, când liderul iugoslav declara că „noi (iugoslavii – n.n.) suntem într-o situaţie mai bună faţă de dv., pentru că nu suntem în Tratatul de la Varşovia”, Ceauşescu nu neagă, ci dimpotrivă, confirmă: „Aceasta este adevărat”.

Documentele privind prezenţa României în cadrul Tratatului de la Varşovia (o moştenire a anilor 50) şi analizele publicate asupra acestui subiect în ultimii ani arată însă deseori o poziţie românească în cadrul Tratatului diferită de a URSS şi a celorlalte state membre sau chiar o opoziţie fermă la anumite iniţiative cu care guvernul român nu era de acord. O situaţie asemănătoare poate fi remarcată şi pe linie de partid, PMR/PCR manifestând o poziţie diferită faţă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Astfel, în legătură cu discuţiile care aveau loc între partide referitoare la pregătirea unei consfătuiri internaţionale, Nicolae Ceauşescu aprecia că aceasta urmărea de fapt „să restabilească rolul de centru conducător al Uniunii Sovietice şi să aducă o singură disciplină pentru toate partidele comuniste şi muncitoreşti”. În ceea ce priveşte poziţia PCR, N. Ceauşescu îi declara lui Tito: „Noi nu avem nimic împotrivă, cine doreşte acest lucru să facă ce vrea, să funcţioneze şi ca organizaţie de bază în PCUS, dar nu se poate impune acest lucru mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Noi le-am spus acest lucru sovieticilor şi le-am arătat pe larg că nu mai este posibilă restabilirea rolului de centru conducător al unui partid”.

Există însă o limită a independenţei României în perioada regimului totalitar, dictată nu de factori externi, deşi astfel de limitări au existat, ci din motive ideologice, consimţite şi însuşite de conducerea statului şi partidului. Exemplul cel mai concludent în acest sens îl reprezintă iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu din 1989 ca ţările membre ale Tratatului de la Varşovia să intervină în Polonia, unde – arăta el – era ameninţat socialismul. Să remarcăm faptul că intuiţia lui era corectă, dar această iniţiativă şi în special punerea ei în practică ar fi însemnat o încălcare a tuturor normelor dreptului internaţional, norme care până atunci asiguraseră şi ele un mare grad de independenţă politicii externe româneşti şi României în general.

În 1989 însă, când face această propunere, poporul român nu mai era în spatele lui Nicolae Ceauşescu, dimpotrivă.

 

prof. univ. dr. Ion Calafeteanu

DISTRIBUIE !

Introducere

După deschiderea arhivelor comunismului, studiul politicii externe a Ro­mâniei în pe­rioada comunistă a reprezentat una dintre cele mai interesante direcții de stu­diu pentru cercetători, atât prin necunoscutele pe care le ascundea acest do­me­niu de cercetare, cât și prin surprizele pe care documentele de arhivă le-au oferit isto­rio­grafiei. Politica externă a României în perioada regimului comunist a cunoscut un curs foarte sinuos, de la obediență față de Moscova până la sfidarea publică a acesteia, în func­ție de contextul intern și internațional, în funcție de interesele regimului din România dar și de posibilitățile sale de afirmare. În special contestarea dominației sovietice și re­ven­­di­ca­rea unei politici externe independente a reprezentat și reprezintă încă o pro­ble­matică ex­trem de complexă, prin multitudinea factorilor care au acționat asupra sa și prin ris­cu­rile deosebite pe care le-a implicat. Deseori, cercetarea s-a confruntat cu stereotipuri și pre­judecăți care fie contestau realizările obținute în domeniul politicii externe de către Gh. Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu, fie supraestimau aceste realizări, de pe poziții subiec­ti­ve. Abordarea științifică, bazată pe analiza și corelarea minuțioasă a documentelor de ar­hivă este însă singura care poate oferi răspunsuri imparțiale, bazate pe adevărul istoric, atât cât poate fi el reconstituit.

Acest volum își propune să contribuie la succesul unui asemenea demers. Până în pre­zent, cercetarea științifică n-a putut prelucra decât o mică parte dintre documentele dis­po­nibile, în special cele de partid, din arhivele Comitetului Central disponibile la Arhivele Na­țio­nale ale României, din moment ce Arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Ex­terne nu pot fi consultate decât cu respectarea limitei de 50 de ani de la crearea lor. Cu toate acestea, rezultatele cercetărilor întreprinse până în prezent sunt fascinante, mai ales având în vedere faptul că decizia, inclusiv în domeniul politicii externe, se lua în general la nivelul conducerii de partid. Aceste rezultate au contribuit la întregirea imaginii trun­chia­te despre politica externă a României în perioada comunistă, fie completând imagini și si­tua­ții deja cunoscute, fie aducând în atenție informații noi, revelații, de natură să schimbe în multe privințe imaginea conven­țională. Analize de profunzime și sinteze asupra politicii externe românești în perioada 1948-1989 nu pot fi realizate în prezent decât cu un succes parțial, având în vedere că răgazul scurs de la deschiderea arhivelor a fost insuficient și în mo­mentul de față prioritățile activității științifice trebuie să rămână studierea și valo­ri­zarea izvoarelor existente.

Volumul de față aduce în atenția cercetătorilor și publicului stenogramele discuțiilor care au avut loc între Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, și președintele Consiliului de Stat al RSR, și Iosip Broz Tito, președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și secretar general al Uniunii Comuniștilor Iugoslavi, în perioada 1966-1970. Documentele sunt inedite și provin de la Arhivele Naționale ale României, fondul CC al PCR, secția Relații Externe. Perioada aleasă se explică prin faptul că prima întâlnire oficială a celor doi lideri politici (în calitățile menționate mai sus) a avut loc în 1966, în luna aprilie, iar anul 1970 se explică prin intenția de a prezenta natura relațiilor dintre cei doi atât înainte, cât și după intervenția sovietică în Cehoslovacia, moment hotărâtor în relațiile româno-iugoslave, prin implicațiile sale.

Relevanța relației dintre Ceaușescu și Tito decurge din poziția specială pe care o ocupa fiecare în lumea comunistă, în cadrul „mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, mai ales în ceea ce privea relația lor cu Moscova. Timp de mai bine de un deceniu de la in­sta­urarea comunismului în ambele țări, România și Iugoslavia au parcurs drumuri se­pa­rate. Aflat sub controlul direct al Uniunii Sovietice și fiind adus la putere prin forță de către ocupantul sovietic, împotriva voinței populației, regimul comunist din România era complet lipsit de legitimitate și foarte vulnerabil în fața Moscovei. PMR depindea direct de sprijinul sovietic pentru a se menține la putere, așa cum au spus-o chiar sovieticii la un moment dat[1]. Rezistența din munți, climatul intern și internațional extrem de ostil, lipsa to­tală a oricărei experiențe de guvernare, situația economică dezastruoasă a României, dar și factori precum luptele interne pentru putere din partid și omniprezența sovieticilor la orice nivel de decizie, toate acestea au făcut ca regimul din România să fie unul dintre cele mai obediente[2].

Situația lui Tito era întrucâtva diferită. Lupta partizanilor în timpul războiului îi oferea un plus de prestigiu și legitimitate pe care comuniștii români nu îl aveau; în plus față de aceas­ta, Iugoslavia a scăpat controlului sovietic, iar instaurarea comunismului în această țară a fost rezultatul eforturilor interne ale comuniștilor iugoslavi, nicidecum al inter­ven­ției militare (sau de altă natură) a Moscovei. Se apreciază în general că disputa care a iz­buc­nit în 1948 între Tito și Stalin se datora tocmai faptului că Iugoslavia scăpa controlului direct al URSS, fiind implicit o luptă pentru putere, declanșată de convingerea lui Stalin că îl va putea înlocui pe Tito de la conducere cu un lider mai supus[3]. Din rațiunile arătate mai sus, PMR – ca și celelalte partide comuniste est-europene – a fost antrenat în disputa so­vie­to-iugoslavă, dispută care a atins deseori cote paroxistice și care a compromis relațiile româno-iugoslave, care porniseră pe un drum bun după 1945. Există chiar speculații conform cărora Gheorghiu-Dej l-ar fi simpatizat în mod special pe Tito[4].

Reconcilierea sovieto-iugoslavă de după moartea lui Stalin a fost însă parțială, deoa­re­ce sovieticii, dornici pe de o parte să pună capăt unui conflict jenant, în care se dovediseră neputincioși, nu doreau pe de altă parte ca Tito și modelul său să fie recunoscute ca fiind valabile și acceptabile de către celelalte „democrații populare”, aflate în sfera lor de influență. Proaspăta reconciliere din 1955 a fost compromisă în 1956, în condițiile tulburărilor din Polonia și Ungaria, când Tito a susținut mișcările ce promovau o cale proprie, națională, către socialism[5]. Fără a mai atinge dezlănțuirile isterice ale perioadei staliniste, critica sovietică a lui Tito a continuat, sub acuzația de revizionism[6]. Insuficient con­solidat încă, regimul comunist din România s-a raliat acestor critici, încercând în același timp să păstreze relații bune la nivel de stat. Natura acestor relații s-a schimbat însă radical în condițiile în care Gheorghiu-Dej însuși a intrat în conflict cu sovieticii.

Disputa româno-sovietică provenea din consolidarea internă a regimului din România și convingerea lui Gheorghiu-Dej că dependența strânsă de Moscova îi putea pune în peri­col poziția din fruntea partidului[7]. El a avut ocazia să resimtă aceasta, în condițiile schim­bărilor de conducere pe care le-a impus Moscova în „democrațiile populare”, imediat după moartea lui Stalin[8]. Conflictul a îmbrăcat inițial o formă economică, respectiv rezistența României în fața planurilor sovietice de integrare economică în cadrul CAER, planuri care ar fi compromis industrializarea țării în favoarea altor țări (RDG, Cehoslovacia) și ar fi accentuat dependența acesteia de blocul comunist[9]. Profitând de disputa sino-sovietică ce reducea mult posibilitatea Moscovei de a interveni, Gheorghiu-Dej a oferit și o com­po­nentă politică disputei. Pivotul acesteia era revendicarea independenței și suveranității națio­nale, fiind amplu detaliat în Declarația PMR din aprilie 1964[10]. Din punct de vedere ideologic, se argumenta că fiecare țară trebuie să construiască socialismul în funcție de specificul național, contestând astfel vala­bilitatea unui singur model (cel sovietic); mai mult, argumentația româ­nească a pus în discuție și natura relațiilor dintre partide în interiorul mișcării comuniste internaționale, contestând prezența unui centru unic și militând pentru poli-centrismul mișcării[11].

Această argumentație a adus regimul din România foarte aproape de argumentația titoistă, din care în mod evident se inspirase, ceea ce a avut un efect major asupra rela­ții­lor româno-iugoslave[12]. Încă din anii 1961-1962, se puteau observa progrese vizibile în re­la­țiile bilaterale, derivate mai ales din eforturile României de a păstra relații bune la nivel de stat, în ciuda divergențelor ideologice. Discuțiile despre proiectul hidrocentralei Porțile de Fier ilustrează, pe de o parte, neîncrederea iugoslavă, dar pe de altă parte, evidențiază limpede pașii înainte făcuți în direcția reconcilierii depline și a încrederii. Pe măsură ce divergențele româno-sovietice se accentuau, climatul relațiilor româno-iugoslave se îmbunătățea, dovadă fiind faptul că, în cursul anului 1964, Hrușciov i-a cerut chiar lui Tito să intervină pe lângă Gheorghiu-Dej pentru a-l con­vinge să pună capăt divergențelor. Tito a înțeles probabil postura în care se găsea Gheorghiu-Dej atât în cadrul disputei sovieto-iugoslave, cât și în condițiile divergențelor româno-sovietice.

După 1964, cele două țări s-au găsit în situații aproximativ similare. În ciuda faptului că România se afla în sfera directă de influență sovietică, iar Iugoslavia nu, ambele părți contestau pretențiile Moscovei de centru al mișcării comuniste internaționale și își apărau dreptul de a se dezvolta independent. Afirmarea lor, ca state mici pe arena internațională, nu se putea face decât contestând caracterul bipolar al organizării politice a lumii, con­tes­tând politica blocurilor politico-militare și a hegemoniei[13]. Acesta era în fond nucleul mișcării de nealiniere la fondarea căreia Tito jucase un rol important. Politica externă a României, încercând să descopere oportunități economice și politice în afara blocului comunist, împrumuta la rândul ei retorica nealinierii, deși România era membră a Pactului de la Varșovia. Astfel, atât în planul ideologiei – care a servit la revendicarea inde­pen­den­ței PMR față de PCUS – cât și în planul politicii externe, România s-a inspirat din ex­pe­rien­ța și argumentația iugoslavă[14]. Aceasta nu făcea decât să apropie și mai mult cele două țări, ambele interesate în a se afirma pe plan internațional împotriva voinței marilor puteri.

Tito și titoismul au reprezentat așadar surse de inspirație pentru România; pe măsură ce diferendele româno-sovietice se acutizau, Ro­mânia a mai văzut în Iugoslavia și un spri­jin, un ajutor politic mai ales, dar – mai târziu, și de natură militară. Iugoslavia era singurul vecin al României care nu făcea parte din Pactul de la Varșovia și, mai mult decât atât, mi­lita împotriva dominației și a presiunilor sovietice. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea unei relații speciale între cele două țări, fiecare văzând în celălalt un sprijin, o sursă de inspirație sau un bun sfătuitor atunci când împrejurările o cereau. Documentele din acest volum ilustrează această relație specială, care a continuat să se consolideze după moartea lui Gheorghiu-Dej. Liniile directoare ale politicii externe elaborate în perioada 1962-1964 au fost continuate și dezvoltate de către Nicolae Ceaușescu, care a moștenit și dus mai departe relația bună cu Tito. În acest fel, aceste documente contribuie la o mai bună înțelegere a nuanțelor politicii externe românești, a factorilor care au acționat asupra elaborării acesteia, într-una din cele mai complexe perioade ale epocii postbelice.

[1] Paul Nistor, Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej și politica americană de îngrădire a comunismului, Editura Vremea, București, 2006, p. 141.

[2] Dan Cătănuș,  Relațiile externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele două decenii postbelice, în Studii și Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, vol. I/2002, pag. 212.

[3] Adam Ulam, Titoism and the Cominform, Harvard University Press, Cambridge, 1952, p. 136.

[4] Mircea Chirițoiu, România și conflictul sovieto-iugoslav (1948-1953), în Europa XXI, vol VII-VIII/1998-1999, p. 144.

[5] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 90-91.

[6] Aleksandr Stykalin, „Consfătuirile de la Moscova ale partidelor comuniste și muncitorești, noiembrie 1957”, în Arhivele totalitarismului, nr. 1-2/2008, p. 107

[7] Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 184.

[8] Emanuel Copilaș, „Politica externă a României comuniste: anatomia unei insolite autonomii”. Sfera politicii, nr. 150/2010, p. 78-79.

[9] Liviu Țăranu, România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc 1949-1965, Editura Enciclopedică, București, 2007, p. 155-160.

[10] Vezi: Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964, Editura Politică, București, 1964.

[11] Ruxandra Ivan, „Între internaționalismul proletar și național-comunismul autarhic. Politica externă sub regimul comunist”, în Ruxandra Ivan, coord., „Transformarea socialistă”. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 118-121.

[12] Stephen Fischer-Galați, Europa de Est și războiul rece, Institutul European, Iași, 1996, p. 66.

[13] Interese comune decurgeau și din faptul că ambele țări erau în curs de dez­voltare, ceea ce s-a tradus în dese consultări bilaterale cu privire la problemele Con­ferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, fondată în 1964 cu scopul de a oferi un forum de dezbatere pentru analiza problemelor dezvoltării economice a țărilor în curs de dezvoltare. Vezi, de pildă: Notă referitor: efectuarea unui schimb de păreri între RS România și RSF Iugoslavia cu privire la problemele Conferinței pentru comerț și dezvoltare, în ANIC, fond CC al PCR – secția Cancelarie, dosar nr. 110/1966, f. 10-11.

[14] Daniela Mătăsaru, „Relațiile româno-iugoslave (1946-1980). Poziția comu­niștilor români față de modelul iugoslav de construire a socialismului”, în I. Ciupercă, B. Schipor, D. Mâță, coord., România și sistemele de securitate în Europa 1919-1975, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2009, p. 376.

DISTRIBUIE !