ORIGINILE DECALAJULUI NOSTRU FAȚĂ DE OCCIDENT

Autor:



42,00 lei

Cod ProdusCS00431
ISBN978-606-537-517-8
Nr. pagini358
Nr. planșe
Format130x200 mm
Categorie: Etichetă:

Descriere

Structurile definitivate în secolul XIX – fie economice, fie sociale – au fost atât de puternice, încât nici politicile anilor 1920, nici revoluția industrială din anii 1960-1970 și nici ultimii 26 de ani nu au reușit să le schimbe în substanța lor.

La 10 ani de la aderarea la Uniunea europeană, România continuă să fie o societate polarizată extrem, care, în pofida unei „creșteri economiceˮ zgomotos clamate, nu reușește să atingă un nivel superior de „dezvoltare economicăˮ.

Asemenea Vechiului regat de la 1914, societatea este fracturată în două lumi complet diferite, care par să nu se întâlnească vreodată, și probabil că nici nu se întâlnesc.

Cel puțin jumătate din populația țării trăiește în conti­nuare într-o economie autarhică, iar cealaltă jumătate se regăsește într-o altă economie, dar o economie extrem de dependentă de piața externă.

Chiar dacă este evident astăzi că dependența poate produce și creștere economică, asistăm la un real paradox al unei economii periferice: pe de o parte, România este pe cale să devină o putere europeană în sfera IT-ului sau chiar a unui sector de cercetare științifică, dacă avem în vedere celebrul laser de la Măgurele și, pe de altă parte, continuă să se mențină în topul negru al sărăciei, al aban­donului școlar și analfabetismului, al serviciilor medicale precare, astfel încât s-ar părea că totul s-a schim­bat de la 1900 și, în esență, mai nimic.

Să încercăm, dincolo de ideologii sau populisme pro­europene, să proiectăm alte direcții de evoluție economică – compatibile, de altfel, cu mediul Uniunii din care facem parte –, pentru a revigora piața internă, pentru a introduce în circuit o forță de muncă prost sau complet neutilizată în spațiul rural ar fi o concluzie la care conduce, indirect, textul acestei lucrări.

Altfel, riscăm să rămânem blocați decenii în șir în aceleași structuri, care nu pot să reducă decalajele exis­tente, iar labirintul va rămâne în continuare aparent fără ieșire.

DISTRIBUIE !

Cuprins

 

Introducere. 9

Spațiul românesc în secolul XIX. Modernizarea periferiei sau periferia modernității?  9

  1. În căutarea unor explicații 49
  2. Dezbaterea în context internațional 50
  3. Dezbaterea în contextul național. O analiză critică. 68
  4. Cadrul unei noi analize. 75
  5. Istoria celor două Europe. 79
  6. Miracolul Europei Atlantice și excepționalismul britanic. 79
  7. Europa central-răsăriteană și ascensiunea oligarhiei funciare 109

III. Originile decalajului  din secolul al XIX-lea. 139

  1. Integrarea economică și câteva dintre miturile sale. 139
  2. Impactul economiei orientate spre exterior în spațiul rural 170
  3. Două revoluții fatale. 208
  4. Concluzii preliminare. 223
  5. Lărgind perspectiva. 227
  6. Structurile politice și blocajul guvernării 230
  7. Subfinanțarea guvernării 237
  8. Revoluționarea ideilor economice. 243
  9. Reacția față de impactul globalizării 253

VII. Dezbateri și concluzii finale. 271

  1. Momentul integrării, factor substanțial sau marginal?. 271
  2. Două viziuni ale dezvoltării 275
  3. Agricultura extensivă între succes și eșec?. 279
  4. Problematica revoluției industriale. 295
  5. Să mai revenim un moment la analiza comparativă. 325
  6. Concluzii finale. 327

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ  331

DISTRIBUIE !

Introducere

Spațiul românesc în secolul XIX. Modernizarea periferiei sau periferia modernității?

În măsura în care presiunea lumii otomane se destra­mă, primele decenii ale veacului deschid pentru principate o epocă în care contactele cu Occidentul se accelerează, o epocă a „importului de mărfuri, mode și stiluri de viață”[1], în care societatea românească pare să suporte, așa cum crede un observator francez, o revoluție „rapidă și completă”[2]:n imaginarul comun, de ieri și de azi, și chiar în lucrările de istorie sau sociologie istorică, secolul al XIX-lea pare să se identifice cu procesul de modernizare, care cuprinde lent, dar ireversibil societatea românească.

…din toate părțile sosiră în ambele capitale negus­tori de mode, croitorese, croitori, și magaziile din Viena și Paris desfăcură toate vechiturile, care părură foarte noi la Iași și se plătiră foarte scump. Se văzură de asemenea de curând, în toate casele mobile cam vechi aduse de la Viena cu mari cheltuieli (…). Casele se populară cu servitori străini, bucătari franțuji și în saloane nu se mai vorbi decât franțuzește[3].

Occidentul (sau, mai degrabă, ceea ce înțelegeau elitele prin Occident) îi fascinează pe boierii români. Acesta anun­ță o eră de abundență (de mărfuri, dar și de idei), o socie­tate nouă și sigură, fundamentată pe explozia consumului, care eclipsează evident austeritatea vieții din veacul fana­riot.

„Revoluția ideologică a precedat revoluția economică”, afirmă mai târziu Lovinescu, răspunzând junimiștilor, dar și lui Zeletin, întrucât „ideile au o forță de penetrațiune tot mai mare; pentru a se propaga nu le trebuie existența unui substrat economic”[4].

Fluxul sincronizator este, cu certitudine, insurmon­tabil[5]. În câteva decenii, capitala Moldovei devenise, dacă este să-l cităm pe Alecu Russo, „un groaznic amestec de construcții masive sau elegante, de palate sau de fortărețe împrejmuite cu turnuri imense. Străzile lui vuiesc de lucruri de țară, de lux cu ghiotura, de trăsuri sprintene, de livrele, de toalete din Paris sau Viena”[6].

Elitele funciare par să traverseze o criză identitară inerentă, ce nu poate fi soluționată altfel decât prin simpla opulență materială. Celebrele plimbări în grădina Copoului, descrise de Alecu Russo, sunt astfel un bun prilej pentru protipendadă în a-și exhiba puterea financiară și luxul aflat într-un violent contrast cu pauperitatea celorlalți, așa cum remarcă marea majoritate a călătorilor apuseni[7].

Generațiile anilor 1840 „voiau să ducă în țară același trai pe care îl duceau în străinătate familiile nobililor de acolo, cu stări întemeiate de veacuri”[8], dar din nefericire, moșiile nu puteau oferi, în condițiile agriculturii precare, venituri pen­tru a acoperi „cheltuielile nebune făcute cu prilejul călăto­riilor în străinătate, hainele și obiectele scumpe aduse din străinătate (…), trăsurile aduse din Viena și din Londra”.

Datoriile se acumulează, iar mulți boieri ajung să scon­teze „valoarea grâului nerăsărit”[9].

Urmare aproape firească, în câteva decenii, o mare parte a boierimii este ruinată și substituită de noi elemente în ascensiune.

Dincolo însă de imaginarul comun, procesul de sincro­nizare cuprinde treptat ideile, legile, instituțiile.

Nimic din imitarea Occidentului nu este accidental, argumentează Lovinescu, căci sincronizarea, ca tendință de uniformizare a tuturor formelor de viață a societăților mo­derne[10], se manifestă, mai întâi, prin imitație febrilă și inte­grală, etapă în care păturile superioare împrumută toate formele fără spirit critic, revoluționându-se instituțiile[11], pentru a intra apoi în etapa de asimilare și naționalizare a tuturor fenomenelor împrumutate[12].

Fără îndoială, în contradictoriu cu critica maiore­sciană a formelor fără fond din anii 1860, explicațiile lui Lovinescu erau întemeiate.

Departe de a fi un accident al istoriei, procesul de sincronizare, atât de caracteristic secolului XIX, dar și secolului XX – atunci când se resimte la nivel planetar – se regăsește fragmentar în toate epocile istorice anterioare, în lumea greco-romană, mediteraneană, apoi în Occidentul medieval, în perioada sa de apogeu.

Dar oare întotdeauna fenomenul de sincronizare este urmat, așa cum crede Lovinescu, de raporturi de „inter­dependență” sau „reciprocitate”?

Mai mult, oare nu cumva din secolul XIX și până în prezent, pentru prima oară, fenomenul are un unic sens: dinspre Occident.  Pare deja un truism. Și tot pentru aceeași perioadă, „interdependența” nu caracterizează exclusiv so­cietățile occidentale?

Dacă analizăm reacțiile, pe care le generează „sincro­nizarea”, vom observa un imens clivaj între două abordări posibile.

Astfel, dacă în statele occidentale orice retard economic, social ori cultural era perceput ca o amenințare și o astfel de percepție, prin sentimentul intolerabil de infe­rio­ritate gene­rat, stimula un răspuns din partea elitelor sociale, concre­tizat – dincolo de asimilarea ideilor –, în inovații și îmbu­nătățirea rapidă a tuturor „importurilor”, într-o mobilizare intelectuală[13], în societatea românească ca mediu asimilant, fluxul sincronizator devine un impediment pentru îmbună­tățirea tehnicilor de producție, pentru spiritului critic în sfera ideilor, în general pentru construcția unei culturi de tip occidental, cu caracteristici pozitive autohtone.

Întreaga elită funciară este dominată constant de o fas­cinație „fetișistă” a Occidentului – pentru a parafraza un autor occidental[14]–, de o reală „obsesie pentru relația cu Occi­dentul”[15], atitudine ce se va difuza lent, dar sistematic spre straturile inferioare ale societății, atitudine pe care o vom re­găsi deja generalizată, la fel de bine un secol mai târziu.

În plan vizual, dinamismul omului occidental modern – model pentru toate sectoarele societății – este substituit în spațiul românesc cu letargia ostentativă a elitelor ai căror exponenți își petrec „jumătate din vreme în droști și restul pe divanul moale”[16], o letargie fizică și intelectuală ridicată la rang de virtute, căci adaugă Russo – actual și în prezent – „noi nu trăim, noi stăm într-un somn dobitocesc, între funcții ușoare și câștiguri grase și o ducem așa în vrăjitul dolce farniente”[17], în „nebuna batjocorire a tot ceea ce este românesc”[18].

Fără îndoială, Lovinescu are argumente solide pentru a justifica și caracterul imperativ al sincronizării, însă întreaga sa construcție – adecvată pentru societățile occidentale, aflate în primele etape ale modernizării – este mai puțin compatibilă cu realitatea socială locală, ce necesită o altă perspectivă pentru a fi înțeleasă în mod corect.

În mod similar lui Zeletin, acceptând decalajul existent la 1800, Lovinescu crede cu tărie că societatea rămasă în urmă are în față parcurgerea unor etape prin care au trecut și alte societăți occidentale pentru a ajunge la un moment dat la nivelul celor avansate.

Niciunul nu pare să ia în considerare, în primul rând, faptul că procesul de „sincronizare” începe târziu pentru societatea românească, în plină desfășurare a primului val al globalizării și, în al doilea rând – poate mai important –, structura socială românească sau, în alți termeni, faptul că agenții „sincronizării” nu sunt, precum în Occident, negustorii și structurile administrative, ci elementele oligarhiei funciare.

Drept consecință, pe de o parte, „sincronizarea” se produce într-un context complet diferit de cel al modernității timpurii – ca atare rezultate diferite – iar, pe de altă parte, cum agenții „sincronizării” aparțin oligarhiei funciare, procesul de imitare se va realiza prin prisma intereselor și per­cepțiilor acestora, interese pe care le putem denumi, recurgând la limbajul epocii, chiar interese de clasă.

Ca atare, pornind de la aceste două concluzii, nu putem să mai avem în vedere o sincronizare ca proces universal valabil, așa cum crede Lovinescu, ci doar o imitare parțială și viciată a societății moderne occidentale, imitare care nu va conduce la reproducerea pe termen mediu a modelului vizat.

Datele modernizării. Evoluție sau stagnare socio-economică?

Dincolo de euforia încercată în recente manuale sau sinteze de istorie este – credem cu tărie – mult mai relevant să decidem dacă această imagine idilică – ce va fi cu sigu­ranță perpetuată în imaginarul comun – poate rezista unei abordări critice.

Lipsa datelor statistice coerente pentru prima jumătate a secolului XIX constituie un impediment serios pentru o ana­liză globală a perioadei limitate de Tratatul de la Adrianopol (1829) și izbucnirea Primului Război Mondial.

Nu avem, nici în prezent, o imagine clară a populației aflate între Carpați, Prut și Dunăre. Tratatul de la București (1812) înstrăinează Basarabia în favoarea Rusiei, iar mișcări de populație au loc permanent prin trecătorile Carpaților, pe linia Dunării în perioada războiului ruso-turc din 1806-1812, dar și pe linia Prutului în perioada războiului ruso-turc din 1828-1829.

În primul deceniu al secolului XIX, populația Moldovei era estimată la cca. 500.000 locuitori, iar cea a Munteniei – la cca 800.000[19] ori, după alt autor, la cca. 750.000 și, respectiv, 1.000.000[20].

O analiză simplistă ar putea fi inițiată pornind de la datele demografice provenite din sursele de natură fiscală sau catagrafiile vremii ori din recensămintele efectuate sub autoritatea lui Kiseleff la începutul anilor 1830.

Aproximările mai recente ale lui Louis Roman indică 1.767.670 de locuitori (inclusiv populația raialelor) pentru Muntenia anului 1812, 1.795.130 în 1820 și 1.920.590 în 1831[21], în timp ce Bois le Comte reținuse, pe baza catagrafiei din 1831, o cifră totală a locuitorilor Moldovei de 1.268.768[22].

Cum cifra totală a populației nu ne poate oferi o imagine concludentă asupra dezvoltării sociale și economice, cercetătorii au apelat deseori la criteriul urbanizării.

Din nefericire, în ceea ce privește urbanizarea spațiului românesc – și mai ales celui aflat în componența princi­patelor, asupra căruia înțelegem să ne focalizăm – datele sunt lipsite de claritate și, ca urmare, estimările nu pot fi altfel decât fragile ori subiective.

Astfel, oficial, la 1831, în Țara Românească, unde datele par mai coerente, înregistrările constată doar 6,5% popu­lație urbană, în timp ce Bucureștiul ar avea circa 65.000 de locuitori[23], cifră ce contrastează cu cea de circa 90.000-100.000 vehiculată în deceniile doi și trei ale secolului XIX[24], în timp ce în Moldova anului 1832, după studii recente, populația urbană ar fi atins 10% din total[25].

Dacă ne raportăm la recensământului din 1859-1860, rata urbanizării crește spectaculos la 17,2%[26], fapt ce a determinat critica unor autori, fundamentată pe includerea în cadrul populației urbane a celor ce locuiau în centre administrative, dar cu populație sub criteriile minime de urbanizare. Astfel, după Cioriceanu, populația urbană ar fi reprezentat, în mod real, doar 10,1% din întreaga populație a principatelor[27].

Atât înregistrările din anii 1830, cât și evaluările lui Cioriceanu din perioada interbelică ni se par discutabile și neconforme cu realitatea.

Pe de o parte, finalitatea fiscală a catagrafiilor sau a recensămintelor de la 1830 aruncă mari îndoieli asupra exactității numărului de persoane recenzate.

Mai mult, momentul acestor recensăminte nu este de natură să ofere date precise. Războiul ruso-turc abia înche­iat și un lanț de epidemii de ciumă și holeră au perturbat starea anterioară a populației, lipsind de veridicitate, în opinia noastră, rata urbanizării.

Astfel, este puțin probabil ca rata de urbanism în Muntenia, anterioară războiului ruso-turc, să fie de doar 6,5% – ea poate fi acceptată doar în condițiile funeste de la începutul anilor 1830 – așa cum este la fel de puțin probabil ca Bucureștiul să aibă doar 65.000 de locuitori, în condițiile în care la 1859 – deci în doar trei decenii – atinge 120.000 locuitori, cifră surprinzătoare în acest context. Pe de altă parte, o creștere de aproape 100% a populației pare lipsită de veridicitate, întrucât, comparativ, în alte mari orașe eu­ropene în curs de industrializare, în aceeași perioadă, nu se înregistrează creșteri de populație atât de spectaculoase.

În sens contrar, dacă acceptăm că populația Bucureștiului înainte de războiul din 1828-1829 fusese de circa 100.000, cifra de 120.000 înregistrată în 1859 – când încă nu devenise capitală a României – nu ne mai pare atât de spectaculoasă.

Același raționament, credem că se impune și în pri­vința ratei urbanizării. Dacă rata urbanizării ante 1828 se apropia probabil de 10%[28] – și avem motive să credem că o astfel de rată ușor mai ridicată decât în spațiile vecine corespunde realității, întrucât marea majoritate a elitei, implicit a personalului deservent, se urbanizase din secolul anterior – atunci rata de 18% chiar diminuată, conform criticilor lui Cioriceanu, nu mai lasă loc unei urbanizări explozive, de altfel nedovedite și prin alte mijloace, în cele trei decenii avute în vedere.

Pe de altă parte, nici procentul oferit de Cioriceanu nu ni se pare util, întrucât el a utilizat ca limită localitățile urbane ce aveau peste 3.000-4.000[29], limită neadecvată înregistrărilor epocii (de altfel, o serie de autori străini precum și români pledează pentru limita de 2.000 de per­soane ca parametru al urbanității[30]).

Estimările cercetărilor străini cu privire la procentul urbanizării pe actualul teritoriu al României sunt dominate de o imprecizie dezamăgitoare.

Utilizând drept criteriu al urbanității o populație de peste 2.000 de persoane, pentru anul 1800, Paul Bairoch alături de Gary Goertz estimează într-un prim studiu 11,8% populație urbană, în timp ce prin criteriul unui minim de 5.000 de persoane, 7,5% (Tab.I)[31] și 7% într-o altă lucrare[32].

Ulterior, într-o altă lucrare, împreună cu alți cerce­tători, Bairoch ajustează cifra pe baza criteriului de minim 5.000 de persoane la doar 4,3%[33], cifră pe care o considerăm sub realitățile momentului în contextul în care rata esti­mată pentru țările balcanice atinge 11,2%, iar pentru Rusia 5%. Este destul de straniu cum cei trei cercetători ajung la concluzia că urbanizarea ar fi scăzut de la 6,4% în 1750 la procentul evocat pentru 1800. Și mai surprinzător este faptul că datele prelevate pentru localitățile cu peste 5.000 de locuitori sunt raportate la o populație de cca. 6.000.000 la 1800[34], cifră complet neverosimilă prin comparație cu estimările epocii. În realitate, dacă am raporta numărului locuitorilor din localitățile urbane la o populație totală de cca. 4.500.000 rata urbanizării s-ar ridica din nou undeva în jurul a 10%.

În cele mai recente lucrări, fie sunt preluate aceste date în absența oricărei critici[35], fie sunt evocate cifre globale ale urbanizării în Peninsula balcanică (inclusiv principatele) așa cum procedează Paolo Malamina într-o lucrare cu caracter general care reține o rată de 12,8[36].

Este mai mult decât evident că această cifră cu caracter general este și ea neconformă realităților și nu poate fi folosită ca un indicator sigur.

Dacă ne raportăm la celelalte două recensăminte, vom constata că în 1899 doar 18,8% din populație locuia în mediul urban față de 81,2% în mediul rural[37], în timp ce în 1912, 18,4% din populație era urbană față de 81,6% rurală[38], iar în 1915, în ajunul intrării în război, după unele statistici populația urbană a ajunsese – prin creșterea naturală mai rapidă a populației rurale – la doar 17,8%[39] un procent extrem de mic la nivel european.

Pentru a conchide, creșterea urbanizării de-a lungul secolului XIX este, mai degrabă modestă, și reflectă, în comparație cu statele industrializate, o etapă de stagnare.

De altfel, dacă analizăm evoluția populației capitalei, vom observa că aceasta va crește de la cca. 121.000 de locu­itori în 1859-1860, la 177.000 în 1877[40], și 280.000 la 1900 – evoluție mai puțin spectaculoasă față de Budapesta ori Varșovia (cca. 650.000 în 1897) –  în timp ce populația Iașului a crescut mult mai lent.

Analiza evoluției populației între 1859 și 1899 evidențiază, în mod clar, că doar câteva orașe au avut o creștere a populației de peste 100%, adică o dublare, în patru decenii – creștere uneori prin încorporarea unor comune limitrofe – iar majoritatea acestora se află în Muntenia (Tab. II).

Tab. II. Evoluția populației urbane în România (excluzând Basarabia și Dobrogea)

Orașe

 

1859 1899 Creștere procentuală
București

Iași

Galați

Brăila

Craiova

Ploiești

Botoșani

Bârlad

Focșani

Buzău

T. Severin

Piatra

Bacău

Roman

Pitești

Huși

Giurgiu

C. Lung

Râmnicu-Sărat

Caracal

Dorohoi

Călărași

121.734

65.745

26.050

15.767

21.521

26.468

27.141

13.164

9.027

2.925

11.805

8.972

10.818

7.229

12.764

10.557

8.283

5.707

5.638

6.049

1.037

276.178

77.759

62.545

56.330

45.579

45.107

32.521

24.310

23.601

21.877

19.753

17.384

16.378

16.288

15.669

15.625

14.852

13.439

13.286

12.947

12.690

11.077

127

18

140

257

112

70

20

85

79

142

575

47

83

51

117

22

41

62

62

130

110

968

Totuși, urbanizarea – care, fără îndoială, este pe deplin legată de gradul de civilizație și dezvoltare a unei societăți – nu este un indicator absolut la care putem apela pentru a aprecia evoluția întregului secol XIX.

Structura ocupațională a populației poate oferi o imagine mult mai clară a realității. Din nefericire, și în cazul acestui indicator – mai ales, în ceea ce privește di­mensiunile sectorului secundar – precaritatea informa­țiilor și, deseori incoerența acestora sau chiar pierderea unor surse originale conduc la menținerea unei reale ambi­guități.

Știm astfel că, în 1831, în Moldova existau 1.255 de familii de boieri[41] la o populație totală de 1.268.768 persoane și că sectorul secundar și terțiar era reprezentat în cea mai mare parte de 5.080 meșteri și de cei 5.602 negustori patentari
(în ambele cifre fiind incluse și calfele)[42]. În ceea ce privește Muntenia fuseseră înregistrați la nivelul anului 1832, 1.920.590 locuitori, după Filitti erau 1.311 de boieri ori 766 familii boierești față de 165.000 de familii ale țării[43]. După alte estimări, numărul boierilor munteni, incluzând pe cel al boiernașilor, ar fi fost doar de 869[44]. Conform surselor din același moment, în Țara Românească, au fost înregistrați aproximativ 14.747 meseriași și negustori[45], în acest număr fiind de asemenea incluse calfele[46]. În mod previzibil, o mare parte dintre aceștia, dar nu majoritatea, ci 6.783 de persoane erau înregistrate în București.

Trei decenii mai târziu, pe ansamblul celor două principate, au fost înregistrați, așa cum vedem mai sus, cca. 111.000 persoane angajate în sectorul secundar cărora li se adaugă 31.417 de comercianți.

Prin urmare, dacă extragem din numărul de capi de familie – metoda utilizată pentru delimitarea populației active la acel moment – rentierii, cei aflați în sectorul secundar sau terțiar ori în alte categorii speciale, așa cum constata principele Nicolae Șuțu, în Principatele Unite la 1860, populația ocupată exclusiv în agricultură se situa la cca.71%, un procent nu foarte depărtat de cel înregistrat în Franța în aceeași epocă (53%).

Întrucât recensământul desfășurat la sfârșitul anului 1912 este cel mai temeinic, vom putea extrage structura ocupațională a populației României înaintea Primului Război Mondial.

Așadar, pe 1 ianuarie 1913, proporția populației active, încadrate în agricultură – și anticipăm, după cel puțin un deceniu de creștere semnificativă a sectorului industrial – este de 79,2% față de doar circa 10% industrie, meserii și transporturi.

Analiza comparativă a înregistrărilor la nivel ocupa­țional este însă dificil de realizat, deoarece metodologia utilizată a fost diferită la fiecare moment, astfel încât pro­porția populației active va fi prea diferită la 1859-1860, 1899 și respectiv 1913.

Se poate conchide, totuși, cu un grad mare de rezervă că, în ultima jumătate a secolului XIX, procentul persoa­nelor implicate în activități industriale sau de transport – procent semnificativ mai mare în 1860 față de 1831 – a rămas apropiat.

Această observație conduce la concluzia că, deși a exis­tat o creștere a numărului de persoane implicate în sectorul secundar, creșterea populației și, mai ales a populației ru­rale, nu a putut fi acoperită prin dezvoltare industrială și, inerent prin urbanizare, astfel încât, în cea mai optimistă viziune, putem afirma că sectorul secundar s-a dezvoltat lent.

În mod firesc, având datele ultimelor două recen­săminte, putem să realizăm comparații cu datele prelucrate de cercetătorii occidentali pentru statele Europei atlantice și mediteraneene.

Devine evident, pe această cale, că în cea de a doua jumătate a secolului XIX, România nu s-a putut dezvolta astfel încât să ajungă parametrii atinși de statele occiden­tale, dar și de cele din centrul continentului (Tab. III-IV).

Tab. IV Proporția populației în agricultură și industrie

Populația agricolă Populația industrială
Anul 1860 1910 1860 1910
Franța 52 43 22 27
Germania 37 34
Marea Britanie 17 9 39 45
Danemarca 55 36 25 29
Finlanda 75 65 7 12
Austro-Ungaria 53 53 18 29
Italia 72 55 20 30
Spania 71 71 17 17

Și în ceea ce privește producția industrială per capita, o statistică realizată de Bairoch confirmă aceleași tendințe lente de creștere sau, în raportare la statele occidentale, de stagnare ale României (Tab. V).

Astfel, în topul celor 20 de țări industrializate luate în considerare, România ocupă ultimul loc, atât în anul 1860 cât și în anul 1913, în timp ce se poate remarca dezvoltarea industrială a unor țări periferice precum Japonia, Australia și, nu în ultimul rând, a Italiei.

Tab. V. Primele douăzeci de state industrializate

(output industrial per capita raportat la Marea Britanie la 1900 =100)

1860 1913
Marea Britanie

Belgia

Elveția

SUA

Franța

Germania

Suedia

Austro-Ungaria

Finlanda

Norvegia

Olanda

Spania

Danemarca

Italia

Rusia

Portugalia

Canada

Japonia

Grecia

România

64

28

26

21

20

15

15

11

11

11

11

10

10

8

8

7

7

6

6

SUA

Marea Britanie

Belgia

Elveția

Germania

Suedia

Franța

Canada

Danemarca

Austro-Ungaria

Norvegia

Olanda

Italia

Spania

Finlanda

Japonia

Rusia

Australia

Portugalia

România

126

115

88

87

85

67

59

46

33

32

31

28

26

22

21

20

20

19

14

13

La nivel european, un alt tabel elaborat de Bairoch ne indică lenta dezvoltare a producției industriale, cel puțin până la 1890, și că abia după acest moment sau mai degrabă 1900, se poate constata un real demaraj economic care va fi, în mod dramatic, întrerupt de marele război.

Tab. VI. Producția industrială pe cap de locuitor

1800 1830 1860 1880 1900 1913
Media europeană 8 11 17 23 33 45
Austro-Ungaria 7 8 11 15 23 32
Bulgaria 5 5 5 6 8 10
Danemarca 8 8 10 12 20 33
Elveția 10 16 26 39 67 87
Franța 9 12 20 28 39 59
Germania 8 9 15 25 52 85
Italia 8 8 10 12 17 26
Marea Britanie 16 25 64 87 100 115
România 5 5 6 7 9 13
Rusia 6 7 8 10 15 20
Spania 7 8 11 14 19 22
Suedia 8 9 15 24 41 67

(indici raportați la Regatul Unit la 1900 = 100)

Estimările lui Maddison în ceea ce privește România – cuprinzând ca entitate teritoriul actual – încep, din neferi­cire, abia cu anul 1870 (Tab. VII). Presupunând că diferențele între performanțele economice ale Vechiului Regat și cele din spațiul transilvan sunt nesemnificative sau anulate de starea de înapoiere a Dobrogei și că produsul per capita al Principatelor la 1820 era apropiat mediei statelor din Europa centrală și de est (cu excluderea Rusiei), produs estimat la 683 de dolari adică 40% din cel britanic, nu putem decât să observăm că decalajul s-a mărit constant cel puțin până spre 1870-1880, o ușoară recuperare fiind probabilă spre 1890 și, mai ales, după 1900.

Tab. VII. Evoluția PIB-ului per capita (Maddison)

1820 1870 1900 1913
Marea Britanie

media statelor centrale și

estice

România

% din PIB-ul Marii Britanii

1706

1234

 

?

3190

2080

 

931

29

4492

3067

 

1415

31,5

4921

3687

 

1741

35

http://www.ggdc.net/maddison/maddison‑project/home.htm

Prin urmare, toate statisticile naționale precum și esti­mările cercetătorilor străini ne indică, prin analiză compa­rativă, că la nivel economic, perioada modernă a României, delimitată convențional de anii 1829 și 1916 – perioadă în care, pe durata a 57 de ani, politica vamală a fost ultra­liberală –, sub aparența unei creșteri lente, prin raportare la trendul general al dezvoltării statelor europene, a consti­tuit o epocă de stagnare. Dacă pentru unii cititori, o astfel de concluzie li s-ar părea prea dură sau poate extrasă din manualele editate înainte de 1989 ori din lucrările neo­marxiste occidentale, este suficient să deschidem „Avuția națiunilorˮ și să aflăm de la apostolul economiei de piață că „traiul plin de lipsuri al muncitorului sărac este simptomul firesc al stagnării lucrurilor; iar starea lui de neagră mizerie este simptomul regresului rapidˮ[47] ori „condiția munci­torilor săraci, a marii majorități a poporului, este aspră când societatea stagnează și e mizerabilă, când societatea e în declin[48]ˮ.

În sens invers, dacă vom utiliza ca referință metropolele atlantice – practic statele cu care cel puțin din anii 1850 am avut relații comerciale – vom constata că aceeași perioadă a constituit o epocă a măririi decalajului economic, cu alte cuvinte, a măririi înapoierii economice.

Oricât se străduiesc statisticienii români de la sfârșitul secolului XIX sau începutul secolului XX să ne convingă de saltul economic și social al României, înregistrările și esti­mările arată că performanțele econo­mice au fost, în general modeste, cel puțin până la 1900.

Creșterea lentă a orașelor, dezvoltarea deseori între­ruptă a activităților din sectoarele nonagricole se traduc în plan social – în absența altor parametri siguri – în speranță de viață redusă și într-un uriaș procent de analfabetism (82,6% la 1899).

Astfel, România de la 1900 se află pe un nefericit loc trei loc în Europa (excluzând Rusia), într-un clasament al subdez­voltării, fapt pe care statisticile oficiale nu îl pot ascunde[49].

Acestea din urmă înregistrau, totodată, un grad mare de mortalitate (30,6 la 1000 de locuitori), mai mare decât în Bulgaria și Serbia și mai mic decât în Ungaria (31,1) și Rusia eu­ropeană fără regiunea poloneză (36)[50]. O îmbunătățire sen­sibilă pare să se producă după 1900, când nivelul scade la 26,5 la mia de locuitori în 1901 și 25,1 la mia de locuitori în 1905, fără a reduce decalajul față de celelalte state euro­pene, în contextul în care Ungaria reușește să își reducă mai rapid decalajul[51].

Mortalitatea infantilă rămânea la cote ridicate față de celelalte țări europene[52]; cu 43% mai mare decât în Bulgaria și cu 100% mai mare decât în Germania[53]. Iar în materie de sănătate, nici mediul urban nu era mult mai avansat; dacă la începutul secolului XX tuberculoza răpunea 205 de per­soane la Haga, și respectiv 368, la Londra, la 100.000 de lo­cuitori, în „micul Parisˮ cifra se ridica statistic la 793[54].

În realitate, în epoca din preajma Primului Război Mondial, descrisă și astăzi drept o epocă de prosperitate generală, diferența de nivel de trai între imensul spațiu rural și centrele urbane era catastrofală. Exemplificativ, spre 1915, orășenii consumau cca. 46 kg de carne pe an pe locuitor, în timp ce locuitorii satelor doar 3,5 kg[55]. Mai mult, dacă schițăm o comparație pe plan internațional, media de cca. 10-12 kg pe an era cu mult inferioară Marii Britanii cu 59 de kg pe an[56].

În plus, întregind cadrul stagnării, ansamblul struc­turilor sociale nu suferise vreo schimbare în esență.

Așa cum reiese din descrierile observatorilor autohtoni sau străini, la începutul secolului XIX, societatea românească era marcată de o profundă polarizare socială, generată prin concentrarea marilor suprafețe de pământ în mâinile unei oligarhii[57], identificată, totodată, cu aparatul politico-administrativ[58], precum și de fragilitatea unei clase de mijloc (aspect remarcat inclusiv de contemporanii români[59]).

Firește, polarizarea socială caracteriza și Occidentul, însă în principate, în mod similar regiunilor Europei cen­tral-răsăritene, aceasta devenise extremă.

Dacă vom compara, spre exemplu, ponderea clasei aristocratice, vom putea observa că, spre deosebire de Marea Britanie și Ungaria[60] – ca provincie habsburgică – sau Polonia, unde nobilimea atingea în secolul al XVIII-lea un procent de 5% și respectiv 6-7,5%, de Spania cu 3,8%, Prusia 1% și Franța cu doar 0,52%[61], boierimea din principate se situa undeva sub 0,50% sau chiar 0,30%, așa cum indică datele evocate mai sus, în contextul în care ponderea clasei medii era semnificativ mai mică decât în statele atlantice.

Aceeași ierarhie socială se regăsește la începutul seco­lului XX, menținându-se, în anumite limite și sub alte forme, chiar după marea reformă agrară din 1919[62].

Datele sistematizate și publicate de Nicolae Xenopol, pe baza prelevărilor fiscale, demonstrează că structura proprie­tății funciare, dar și a proprietății urbane pare să fie neal­terată la nivelul primului deceniu al secolului XX.

Astfel, Xenopol constată existența unei clase restrânse, formate din persoane foarte bogate, proprietari ale unor imense suprafețe de pământ sau păduri, ai marilor bănci sau marilor societăți comerciale sau industriale, ce realizează be­neficii foarte mari, și o clasă mijlocie puțin numeroasă.

În sens contrar, la țară, lângă un sector de țărani înstă­riți, prea puțin dezvoltat există o mare masă de țărani cu mici proprietăți și muncitori agricoli, cu o situație materială precară (Tab. VIII-IX).

În sfârșit, menționează autorul, acestora li se adaugă o clasă funcționărească numeroasă, dar puțin retribuită[63].

Tab. VIII. Structura proprietății funciare

Venituri (în lei) Număr proprietari Totalul venituri
< 600

600-1.200

1.200-2.400

2.400-4.800

4.800-10.000

10.000-50000

50.000-100.000

>100.000

1.240.376

10.188

5.042

1.753

1.279

1.773

293

182

117.490.169

8.472.256

8.245.088

5.787.140

8.950.227

38.704.700

19.669.066

43.758.137

Tab. IX. Structura proprietății urbane

Venituri Număr proprietari Totalul venituri
Până la 600 lei

600-1.200

1.200-2.400

2.400-4.800

4.800-10.000

10.000-50000

50.000-100.000

peste 100.000

103.305

11.809

6.431

2.878

1.091

485

33

10

18.396.047

10.382.253

10.899.153

9.526.270

7.192.067

8.688.229

2.186.406

2.355.165

În ce termeni putem vorbi despre modernizare?

Așa cum am anticipat, atunci când se referă la istoria modernă a României, majoritatea autorilor, de regulă isto­rici, evocă un sens net ascendent al transfor­mărilor, mai ales din perspectiva unei modernizări a statului și socie­tății românești[64].

O astfel de percepție se regăsește inclusiv la autori mai recenți[65], pentru care „istoria principatelor române în seco­lul al XIX-lea s-a identificat cu procesul de moder­nizare, așadar cu transformarea societății în sensul capita­lis­­mului industrial și al democrației”[66].

Pare, astfel, că societatea românească a avansat con­tinuu și irevocabil pe calea modernizării și că, în lungul secol XIX, s-a integrat în cadrul social occidental.

Probabil că nu este suficient în combaterea acestei con­cluzii entuziaste să constatăm – ceea ce era vizibil pentru cei ce au trăit în secolul XIX – și anume că această perioadă de timp este pentru societatea românească veacul unei moder­nizări incomplete, limitate, întrucât „occidenta­lizarea” a avut efecte, în cea mai mare parte, la vârfurile societății, conducând apoi la modernizarea instituțiilor, fără însă a pro­duce modificări de substanță la nivelul majorității țărănești.

O estimare a modernității societății românești de la sfârșitul secolului XIX sau mai târziu poate fi realizată inclusiv prin raportarea la mecanismele modernității, așa cum au fost conturate de sociologii secolului XX.

În acest sens, în urma unei analize a evoluției către o societate modernă, un reputat sociolog italian, Martinelli, evidențiază prezența următoarelor condiții-factori:

  1. dezvoltarea științei și tehnologiei, care ar deveni stimulul primar al creșterii economice și al dezvoltării sociale, modificând imaginea despre univers pe care o avem și locul pe care îl ocupăm;
  2. industrializarea, bazată fundamental pe tehnologie ce produce creșterea cantității și calității bunurilor și serviciilor;
  3. formarea progresivă a unei piețe globale capitaliste și intensificarea interdependenței economice dintre națiuni;
  4. diferențierea structurală și specializarea funcțională în diferite sfere ale vieții sociale. Aceasta presu­pune o ac­centuată diviziune a muncii între clase și separa­rea sferei publice de cea privată, apariția noilor mecanisme de putere și a unor forme de confruntare socială;
  5. transformarea sistemului fundamentat pe clase și mărirea mobilității sociale, ceea ce duce automat la scă­derea ponderii persoanelor ocupate în agricultură, creș­terea „burgheziei” și a muncitorilor, expansiunea și diver­sificarea clasei de mijloc;
  6. dezvoltarea mecanismelor politice bazate pe o secu­larizare a statelor-națiune, o creștere a structurilor admi­nis­trative și militare, precum și o dezvoltare a mișcărilor politice;
  7. emanciparea societății civile față de controlul bise­ricii;
  8. stabilirea unor noi valori tipic moderne, precum individualismul, raționalismul și utilitarismul;
  9. delocalizări de ordin demografic ce implică trans­ferul unui mare număr de indivizi din locurile de naștere în aglomerări urbane, care sunt complexe, din punct de vedere funcțional, pluralist, la nivel cultural, și eterogene la nivel social;
  10. dezvoltarea caracterului privat al vieții, ce se mani­festă prin eliberarea treptată a individului de sub contro­lul societății, separarea locului de muncă de locuință și emanciparea femeii;
  11. democratizarea educației și dezvoltarea unei culturi de masă și a unui consum de masă;
  12. dezvoltarea mijloacelor materiale și simbolice de comunicare;
  13. comprimarea timpului și spațiului și organizarea lui în funcție de condițiile producției de tip industrial și a ce­rerii economice[67].

Similar, în literatura de specialitate din România, Roth enumeră, drept forme ale modernizării: industria­lismul, generalizarea economiei de piață, depășirea struc­turii sociale fundamentate pe stări și constituirea totodată a unei structuri macrogrupale mai complexe, înfăptuirea democrației politice, constituirea și generali­za­rea menta­lității și a spiritului modern[68].

În mod evident, toate aceste condiții nu pot fi per­cepute altfel decât construcții pur ideale.

Față de ambele abordări evocate mai sus, vom afirma că atingerea unui grad înalt de modernitate nu este condi­ționată de îndeplinirea tuturor factorilor. Astfel, în spațiul german – exemplu fericit al unei miraculoase revoluții industriale – democrația introdusă abia după 1918 s-a do­vedit a fi extrem de fragilă în perioada interbelică și mult mai viguroasă în perioada postbelică.

Alteori, industrializarea accelerată nu este întot­deauna elementul cheie al modernizării sau al transformării sociale. Evoluția Danemarcei ne indică faptul că o țară agrară poate deveni modernă, fără a se dezvolta la nivelul celorlalte state industrializate.

Ca atare, deși modernizarea se produce în cadrul unor structuri economice, sociale, politice sau culturale, procesul se poate bloca  în alte spații ale societății.

Un exemplu excelent este chiar cel al societății italiene, unde – așa cum admite Martinelli – limitarea modernizării continuă să fie o caracteristică a prezentului[69].

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat, așa cum aver­tizează Roth, că o societate se modernizează în măsura în care în structurile sale se regăsesc aceste condiții în inter­dependența lor firească și necesară[70].

Pentru a conchide, observând condițiile evocate de cei doi sociologi, devine evident că România începutului de secol XX nu era o societate modernă, similară societăților occidentale.

Totuși, la fel de evident este și faptul că, în secolul an­terior, se desfășurase o anumită formă a procesului de mo­dernizare, mai ales sub forma sincronizării sau imitației, formă argumentată mai târziu de Lovinescu.

Prin urmare, societatea românească nu mai putea fi caracterizată drept o societate „tradiționalăˮ ori „pre­modernăˮ, așa cum sugerează teoriile modernizării ci, mai degrabă, o societate aflată într-un proces de moder­nizare cu caracteristici diferite, un proces în care etapele sunt parcurse într-o altă ordine – sau mai degrabă în alt ritm –  decât cea a societăților occidentale[71].

Dar dacă avem în vedere simplul fapt evidențiat statistic că, în primele decenii ale secolului XX, aproape 80% din populație continua să locuiască în spațiul rural, nu ne putem întreba, în mod fundamentat, dacă procesul de modernizare atinsese majoritatea populației, și dacă am răspunde în mod negativ, în ce măsură am putea discuta despre o reală modernizare a societății românești?

Sau dacă – reformulând o întrebare ce a declanșat o substanțială polemică între poporaniști și Lovinescu – putem vorbi despre modernizare, în contextul în care sun­tem constrânși într-o mare măsură să nu putem dezvolta suficient activitatea industrială?

Cert este că nu vom putea răspunde nici astăzi prin termeni absoluți.

Putem însă admite că societatea românească se carac­terizează, mai degrabă, la începutul secolului XX, printr-o modernizare limitată, cu efecte vizibile în special în cadrul elitelor sau sectorului urban, și incompletă, întrucât datele modernizării sunt permanent întrepătrunse de elementele societății tradiționale, extrem de viguroase pentru perioada studiată.

O discuție evitată: costul și efectele negative ale modernizării

În aceeași discuție asupra modernizării se mai ridică o întrebare pe care o considerăm pertinentă. Limitată și in­completă este modernizarea mai rapidă? Care este impactul său atunci?

Dacă în statele occidentale, modernizarea s-a produs ca fenomen, în mod lent și într-o perioadă suficient de mare, de cel puțin două, trei secole, permițând structurilor sociale să se adapteze, în cazul societăților periferice – care se integrează sistemului sau sistemelor mondiale în primele decenii ale secolului XIX –, modernizarea poate fi repre­zentată, mai degrabă, ca o presiune extraordinară asupra societății decât ca un proces evolutiv.

Presiunea modernizării se simte atât în planul vieții individului, sub diferite forme și grade, în funcție de sta­tutul social și perspectivele generate de acesta, cât și asupra comunității sau societății ca atare.

Dacă moda vestimentară, precum și obiectele de lux importate din Occident, pentru a indica apartenența so­cială a individului, constituie suprafața modernizării la nivelul persoanei, crearea căilor ferate, construcția de edi­ficii publice grandioase reprezintă suprafața moderni­zării la nivel social.

Din această perspectivă, o abordare critică a moder­nizării periferiei trebuie să aibă în vedere și costul acestui proces.

Junimiștii intuiau, în mod evident, faptul că moder­nizarea –  importul de forme occidentale în terminologia proprie – avea un cost, și anume distrugerea formelor de cultură autohtone, cu substanță în avantajul celor lipsite de fond.

Totuși, aceiași junimiști, aparținând într-o mare mă­sură elitelor funciare, evitau să pună în discuție costul real al „modernizării”, cel economic, adică mărirea chel­tuielilor bugetare ale statului și, indirect, cel social, adică îngreu­narea situației economice a țăranului.

Evaluând costurile creării unei rețele minimale de căi ferate, a unei bănci naționale, ale emiterii de monedă pro­prie și a unei bănci de credit funciar, Zane aprecia ca fiind necesar un miliard de lei vechi, adică de 12 ori mai mult decât bugetul Principatelor Unite în 1859[72].

La 1860, după unele aprecieri, bugetul celor două prin­cipate atingea 56 milioane, iar 1 km de cale ferată costa în medie 200.000 de lei[73].

Dacă ne limităm la construcția de căi ferate, acest imens proiect poate fi utilizat ca exemplu, în cadrul discu­ției, pentru multe alte proiecte de modernizare.

Construcția căilor ferate în România, demarată relativ târziu, din perspectiva sincronizării – sau devreme, având în vedere alte aspecte mult mai înapoiate ale societății românești – pare să fie sinonimă în anii 1870 cu scandalul (frauda) Strousberg și impunerea răscumpărării căilor fe­rate la Congresul de la Berlin din 1878.

Dincolo de aspectele legate de implicarea deloc adec­vată a principelui Carol în desfășurarea procedurilor de atribuire a concesiunii sau de prețul acesteia, sunt două aspecte esențiale care merită atenția noastră:

  1. a) efortul mai mare al societății realizat în vederea modernizării și
  2. b) lipsa relativă de justificare la nivel economic[74], fapt acceptat chiar de istoricii români recenți[75].

În istoriografia noastră, analizându-se rezultatele „modernizării”, prin invocarea sistemului de cale ferată – element prezentat permanent de oficialitățile vremii ca un mare succes național – se evidențiază densitatea mediocră a căilor ferate, fapt ce ar indica menținerea decalajului cu țările industrializate[76].

Această comparație, în opinia noastră, este inutilă ori gratuită, deoarece statele industrializate porneau în epo­peea feroviară de pe alte baze.

Dimpotrivă, ea indică, mai degrabă, efortul uriaș și real de modernizare.

Astfel, dacă după treizeci de ani de epopee feroviară, în Marea Britanie la 1860 erau dați în folosință cca. 14.600 km de cale ferată, în România în primii treizeci de ani vor fi terminați cca. 2.424 km (la 1890)[77]. Prin urmare, comparând numărul de kilometri construiți pe aceeași durată, raportat la întreaga populație, vom observa că numărul de kilometri per capita în România este apropiat celui din Marea Britanie (ținând cont de relativitatea datelor statistice).

Această observație ne demonstrează că efortul de con­strucție a căilor ferate prezintă similarități de ordin canti­tativ, însă la 1830 societatea britanică avea cea mai dezvol­tată economie industrială din lume or, în timp ce în 1860 ca și în decenii următoare economia României era „emina­mente agrară”, prin urmare, mai puțin productivă la nivel național per capita.

Statisticile comparate în epocă de Ion Ghica arătau, în mod clar, că venitul mediu per capita era „de șapte ori mai jos decât englezul, aproape pe sfert decât este venitul unui locuitor din Austria….” însă nicăieri nu plătește statului 18%; noi plătim 18 și 1/10% din venit; plătim îndoit cât englezul, de patru ori cât prusianul și austriacul, de aproape două ori cât plătește rusul[78].

Cu alte cuvinte, în realitate, costul de „modernizare” a României și a altor state periferice era, în mod substanțial, mai mare decât al statelor industrializate, iar unii dintre contemporanii mai realiști – precum Dionisie Pop Marțian – constatau acest fapt încă din anii 1860:

costurile sunt mai presus de resursele țării și n-ar putea fi acoperite decât prin ajutorul capitalului străin, lipsa completă a industriei metalurgice o face deosebit de scumpă[79].

Pe de altă parte, însăși epopeea feroviară în statele industrializate, ca formă de „modernizare”, a fost un stimul extraordinar pentru dezvoltarea indus­triei grele. Dacă acceptăm explicațiile lui Gerschenkron, dezvoltarea extraordinară a industriei grele germane și, inerent, a econo­miei unui spațiu relativ înapoiat la 1820 s-a datorat în cea mai mare parte construcției de cale ferată, în timp ce în România după răscumpărarea căilor ferate de către stat, utilizarea acestora s-a făcut cu locomotive și material rulant importat din statele industrializate și chiar din Rusia[80]. În plus, sistemul de căi ferate, care pentru prima oară în istoria germană lega toate orașele și provinciile Imperiului, a pus bazele unei uriașe piețe interne.

Modernizarea a produs industrializare și, prin urmare, modernizare.

Sau în cuvintele unui istoric, într-un alt context „dezvoltarea aduce dezvoltare”[81].

Nu și în cazul românesc până la 1900.

În al doilea rând, construcția de căi ferate nu era rentabilă la acel moment.

Dacă în cazul României, creșterea exportului de cereale a condus la o anumită rentabilizare a căilor ferate, în cazul Bulgariei, această ineficiență economică a continuat să persiste, veniturile căilor ferate bulgare fiind mai mici decât dobânda plătită pentru capitalul investit[82].

Acceptând absența unei baze economice solide, isto­riografia recentă susține că au existat avantaje, în special pentru consumatorii urbani și marii proprietari funciari[83].

Această concluzie trebuie a fi însă amendată prin două precizări.

Pe de o parte, cele două categorii enunțate formau, în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, maxim 20% din populația României, dacă includem aici și pe micii mește­șugari și producători, chiar din mediul rural, cărora dezvol­tarea căilor ferate le-a adus ruina economică, așa cum de altfel se recunoaște[84]. Prin urmare, construcția sistemului de căi ferate a adus avantaje economice unei minorități a popu­lației  – însă a minorității din care se recrutau elitele – afectând celelalte sectoare, care contribuiau prin impozite – în 1879 anuitatea pentru împrumutul destinat răscumpărării căilor ferate depășea 20% din bugetul României[85] –, la propria degringoladă economică.

Practic, imensa majoritate țărănească a populației rega­tului nu beneficia în niciun fel de construcția căilor ferate, însă dezvoltarea agriculturii extensive, așa cum vom vedea mai jos, accelerată de extinderea căilor ferate, va contribui la îngrădirea terenurilor pe care țăranii le puteau folosi și la defrișarea a sute de mii de hectare în câțiva ani, fenomen care, astăzi, în orice țară dezvoltată, ar fi considerat un real dezastru ecologic.

Chiar și faptul „pozitiv” invocat, că prin construcția căilor ferate s-a creat un grup socio-profesional format din ingineri, tehnicieni și muncitori, nu este nu argument suficient, mai ales că această clasă s-a format după ce statul român a luat în proprietate căile ferate și nu la începutul anilor 1870.

Totuși, niciuna dintre aceste considerații nu presupun faptul că un sistem de căi ferate nu trebuia realizat (nimeni nu ar fi putut să prevadă, de altfel, până în anii 1920 dezvoltarea explozivă a transportului pe șosele).

Ceea ce era important, în opinia noastră, era mai degrabă ca aceste căi ferate, chiar dacă sunt construite cu efortul financiar al statului, în lipsa unei rentabilități economice, să nu răspundă doar unei railmania a elitei momentului, ci, similar Occidentului, să creeze o industrie metalurgică în spate, care prin muncitorii săi să contribuie la dezvoltarea pieței interne și, în mod inerent, a micilor producători.

Nu în ultimul rând, în această uriașă întreprindere, pe care România o începe după diverse tergiversări în 1865, cel puțin pentru primele trei decenii, factorii de decizie au refuzat orice participare a vreunui grup de întreprinzători – precum Ion C. Brătianu la începutul anilor 1870 – oferind însă concesionarului străin condiții sensibil avantajoase față de cele pe care le oferea Rusia exact în acea perioadă[86].

Suntem convinși că s-ar ridica o întrebare, de altfel, perfect valabilă: putea România să își construiască, în mod autonom, căile ferate?

Așa cum am anticipat, este evident că mijloacele finan­ciare nu erau suficiente pentru a construi întreaga rețea.

Totuși, întrucât statul român a reușit să dezvolte semni­ficativ rețeaua de căi ferate după 1880 și există o serie de alte exemple în care căile ferate au fost construite cu capital propriu și ingineri străini sau cel puțin implicarea antre­prenorilor locali a fost substanțială (Regatul celor două Sicilii, Paraguay și Brazilia), credem că o parte substanțială din aceas­tă rețea putea fi construită de către autoritățile române.

Problema unei industrii de armament – funda­mentală așa cum vom vedea în industrializarea Occidentului – va fi soluționată în  mod similar construcției de căi ferate.

Dacă în plin secol XVI în Muntenia erau turnate – probabil de meșteri sași – tunuri de fier și, după unirea din 1859 câțiva pași s-au făcut în direcția unei industrii autoh­tone de armament, până la 1914 ideea acesteia a fost aban­donată în totalitate.

Argumente care nu țin nici măcar de liberalismul eco­nomic – căci Adam Smith susținea implicarea statului în industria de apărare – au făcut ca România să cheltuiască sume considerabile pentru armament dubios, produs în marile state atlantice, iar când războiul mondial a început armata era dintre cele mai slab dotate.

Nu în ultimul rând, modernizarea a determinat și o birocratizare a statului, uneori normală, alteori supra­dimen­sionată.

Dacă în statele atlantice costurile birocrației puteau fi susținute de o economie industrială în plin avânt, în statele periferice, unde agricultura era principala activitate produc­tivă, îndeosebi odată cu căderea prețurilor la cereale, supra­dimensionarea birocrației devenea problemă extrem de difi­cilă, mai ales că aici posturile erau râvnite și, mai tot timpul, ocupate de elemente aparținând oligarhiei funciare ce evitau fie să se implice în administrarea propriilor domenii, fie să îmbrățișeze o altă carieră economică.

Și pentru a nu indica România, unde retorica emi­nesciană împotriva supradimensionării birocratice a făcut istorie, vom observa doar că, în spațiul ungar, dacă în 1876 erau 16.000 de funcționari administrativi, în 1910 vor fi 119.937 – și doar cei din aparatul administrativ central – iar în 1914 nu mai puțin de 387.922 în total. Cifra ar putea fi considerată normală pentru o entitate politică de cca. 17.000.000 de locuitori, însă dacă o vom compara cu numărul funcționarilor din Germania, respectiv 309.432 raportat la o populație de trei ori mai mare, avem clar o imagine a supradimensionării[87].

DISTRIBUIE !

S-ar putea să-ți placă și…