VIAŢA COTIDIANĂ BUCUREŞTEANĂ LA APUSUL DOMNIILOR PĂMÂNTENE (1678 – 1716)

Autor:



39,00 lei

Cod ProdusCS00426
ISBN978-606-537-513-0
Nr. pagini204
Nr. planșe
Format145x225 mm
Categorie: Etichetă:

Descriere

Această lucrare îşi propune o explorare în cotidianului bucureştean al secolelor XVII-XVIII şi o prezentare a evoluţiei urbanismului,  în paralel cu cea a mentalului colectiv.

Ceea ce interesează cu adevărat este prezentarea moravurilor şi a modurilor de viaţă diferite, aplicând conceptul de „viaţă privată”. Apare aici problema definirii acestui concept, având în vedere realităţile pe care le-a acoperit de-a lungul timpului. Se cuvine să precizăm clar subiectul astfel încât studiind viaţa de toate zilele să nu rătăcim şi vorbind, de pildă, de locuinţă să nu descriem dormitorul, să nu alunecăm spre o istorie a individualismului sau a intimităţii.

Am pornit de la un fapt evident şi anume acela că în permanenţă a existat contrast între viaţa publică şi cea privată. Ultima este o zonă de intimitate unde omul se poate retrage, se poate reculege, se destinde eliberându-se de carapacea care îl ocroteşte în lumea din afară. Locul acesta este de ordin familial, domestic. Este şi locul tainei. În aria privată, omul păstrează ce are el mai de preţ, ce nu este decât al lui, ceea ce nu are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea cere să le salvgardeze în public.

Înscrisă în mod firesc în casă, în locuinţă sau în palat domnesc, viaţa privată apare deci ca zidită. Totuşi, de o parte şi de alta a acestui „zid” se dau mereu lupte. Viaţa privată se vede silită să facă mereu faţă asalturilor vieţii publice. De cealaltă parte a baricadei ea trebuie să comprime năzuinţele individuale spre independenţă, deoarece incinta adăposteşte o formaţie socială complexă în sânul căreia inegalităţile persistă: puterea bărbaţilor se loveşte mai crunt decât în lumea dinafară, de cea a femeilor, puterea bătrânilor de cea a tinerilor, puterea stăpânilor de neascultarea servitorilor.

DISTRIBUIE !

Cuprins

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

ORAŞUL BUCUREŞTI ŞI ORGANIZAREA LUI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA (16011716)

1.1. Aspectul oraşului.

1.2. Ansamblul Curtea Domnească

1.3. Hanurile1.4. Bisericile

1.5. Case, străzi, grădini

1.6.Organizarea administrativă a oraşului Bucureşti în perioada 1677- 1716

CAPITOLUL II

ASPECTE DE VIAŢĂ SOCIALĂ

2.1. Demografie şi meserii2.2. Familia şi statutul social al femeii în legislaţia timpului

2.3. Marginalii societăţii

2.4. Foile de zestre. Succesiunea testamentară

2.5. Darurile

2.6. Ordinea publică

CAPITOLUL III

CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

3.1. Viaţa culturală

3.2. Învăţământul

3.3. Activitatea tipografică

3.4. Reprezentări ale timpului

3.5. Viaţa medicală

CAPITOLUL IV

VIAŢA COTIDIANĂ BUCUREŞTEANĂ ÎN SECOLUL AL XVII-LEA (1601 1716)                               4.1. Alimentaţia

4.2. Îmbrăcămintea

4.3. Sărbători şi petreceri de familie. Jocuri şi distracţii

CONCLUZII

LISTĂ DE ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

DISTRIBUIE !

Introducere

Această lucrare îşi propune o explorare în cotidianului bucureştean al secolelor XVII-XVIII şi o prezentare a evoluţiei urbanismului,  în paralel cu cea a mentalului colectiv.

Ceea ce interesează cu adevărat este prezentarea moravurilor şi a modurilor de viaţă diferite, aplicând conceptul de „viaţă privată”. Apare aici problema definirii acestui concept, având în vedere realităţile pe care le-a acoperit de-a lungul timpului. Se cuvine să precizăm clar subiectul astfel încât studiind viaţa de toate zilele să nu rătăcim şi vorbind, de pildă, de locuinţă să nu descriem dormitorul, să nu alunecăm spre o istorie a individualismului sau a intimităţii.

Am pornit de la un fapt evident şi anume acela că în permanenţă a existat contrast între viaţa publică şi cea privată. Ultima este o zonă de intimitate unde omul se poate retrage, se poate reculege, se destinde eliberându-se de carapacea care îl ocroteşte în lumea din afară. Locul acesta este de ordin familial, domestic. Este şi locul tainei. În aria privată, omul păstrează ce are el mai de preţ, ce nu este decât al lui, ceea ce nu are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea cere să le salvgardeze în public.

Înscrisă în mod firesc în casă, în locuinţă sau în palat domnesc, viaţa privată apare deci ca zidită. Totuşi, de o parte şi de alta a acestui „zid” se dau mereu lupte. Viaţa privată se vede silită să facă mereu faţă asalturilor vieţii publice. De cealaltă parte a baricadei ea trebuie să comprime năzuinţele individuale spre independenţă, deoarece incinta adăposteşte o formaţie socială complexă în sânul căreia inegalităţile persistă: puterea bărbaţilor se loveşte mai crunt decât în lumea dinafară, de cea a femeilor, puterea bătrânilor de cea a tinerilor, puterea stăpânilor de neascultarea servitorilor.

Această analiză ne permite să observăm, în paralel şi o evoluţie  a mentalului, evoluţie pusă, în primul rând, pe seama dezvoltării culturale în spirit umanist.

Aducând în prim plan personaje reale aparţinând unor diverse sectoare de viaţă şi activitate (învăţământ, medicină, artă) surprindem „monarhia culturală”, unică în sud-estul Europei, la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Oraşul Bucureşti a apărut şi s-a dezvoltat în zona cea mai împădurită din Câmpia Română, Codrii Vlăsiei, pe malul stâng al Dâmboviţei. Trăsăturile ce caracterizează fizionomia Bucureştiului la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea evoluează în paralel cu armonizarea istoriei şi a vieţii. Astfel, sporirea continuă a numărului de locuitori, progresivă cu dezvoltarea economică şi culturală şi luxul curţii domneşti îl aseamănă oarecum  cu metropolele Europei occidentale.

Deşi infuenţa orientală se regăseşte în această perioadă totuşi cronicarii şi călătorii străini ne-au zugrăvit un oraş aerisit, simetric, chiar dacă străduţele sunt înguste iar serviciile edilitare nu lipsesc.

Bucureştiul, cu farmecul lui, clădit din atâtea contraste, a făcut ca mulţi dintre străinii care l-au cunoscut să nu-l mai părăsească, iar cei născuţi în oraş să tânjească de dorul lui, oriunde i-a dus soarta.

În centrul tuturor construcţiilor s-a aflat curtea domnescă, impunător ansamblu arhitectonic desfăşurat în jurul palatului voievodal. Dar, cum era şi firesc, dincolo de zidurile perimetrului domnesc s-au ridicat casele meşteşugarilor, negustorilor, prăvăliile.

Când schimburile economice s-au intensificat, în zona centrală au început să fie cunoscute hanurile. Ele sunt adevărate fortăreţe comerciale, unde mărfurile sunt păstrate în bună stare şi siguranţă. Construcţii solide de cărămidă cu mortar de var cald, impunătoare şi masive, cu ziduri groase ce se reazămă pe contraforturi puternice, cu porţi grele de stejar ferecate în fier, hanurile ridicate în preajma anului 1700 păreau mai degrabă cetăţi militare, destinate să sfideze tunurile şi bombardele decât să conţină prăvălii şi depozite de textile şi băcănie.

Astfel, hanurile apar ca nevoi imediate ale comerţului bucureştean, însufleţit de numărul mare al negustorilor din sud  şi din nord, care au găsit în Bucureşti piaţă bună de desfacere pentru mărfurile lor. Aceşti negustori străini trebuiau să aibă unde să staţioneze şi unde să-şi poată depozita mărfurile. Desigur că primele hanuri trebuie să fi oferit condiţii foarte slabe de găzduire şi de depozitare, numai cu timpul ele ajungând să asigure drumeţilor un minim de confort şi de siguranţă în păstrarea mărfurilor. Rolul şi funcţiunea marilor hanuri bucureştene erau destul de complexe.

Ele ofereau negustorilor străini şi autohtoni prăvălii, pivniţe şi chiar locuinţe. Curtea largă din mijlocul hanului permitea intrarea şi staţionarea marilor caravane cu mărfuri de import, descărcarea şi aranjarea mărfurilor în prăvălii spre vânzare sau în pivniţe pentru păstrare. Prăvăliile şi pivniţele acestor hanuri, construite din bolţi groase de cărămidă, ofereau condiţii de siguranţă împotriva hoţilor şi a focului, ele fiind, pe bună dreptate, considerate adevărate fortăreţe ale comerţului.

Ca orice nucleu vechi şi zona centrală a Bucureştiului a beneficiat nu numai de construcţii civile, ci şi de lăcaşe pentru cult. Aici procentul celor dispărute este mai scăzut, fapt datorat în general repetatelor etape de reconstrucţie pe care fiecare  monument le-a înregistrat de-a lungul secolelor. Bisericile Zonei Curtea Veche sunt în general ctitorii domneşti, boiereşti sau negustoreşti, fiind opera meşterilor autohtoni. În aceeaşi perioadă s-a ridicat un alt edificiu, intrat în istoria Bucureştiului sub numele de Turnul Colţei. Era situat aproape de axul bisericii, la 20 metri spre vest, pe sub el făcându-se intrarea în incintă. Era cel mai înalt edificiu al timpului, slujind drept clopotniţă cu ceasornic, dar şi ca foişor de foc, atrăgând astfel atenţia nu numai localnicilor, dar şi călătorilor străini.

De altfel, în această perioadă în care ştiinţa de carte este puţin răspândită, pictura bisericească reprezintă un mod de exprimare a sentimentelor, scenele ei vorbind despre oamenii din biserică, fie ei ctitori sau slujitori ai cultului creştin.

Zona centrală a capitalei Ţării Româneşti era înconjurată însă de locuinţele orăşenilor, unele clădite din piatră şi acoperite cu şindrilă ale boierilor, în imediata apropiere a curţii domneşti, altele, având cea mai mare parte a lor sub pământ, acoperite cu paie, ale oamenilor simpli, în părţile mărginaşe. Evident, o structură aparte o au casele negustorilor şi meşteşugarilor care au pivniţe de piatră şi prăvălii.

Documentele arată primele uliţe în Bucureşti abia în secolul al XVI-lea şi atunci fără nici o denumire proprie. De fapt, problemele legate de nomenclatura citadină au rămas destul de confuze. O stradă putea să poarte denumirea breslei meşteşugarilor pe care îi găzduia pe ambele sau pe una din laturi, putea să fie indicată în funcţie de unul din obiectivele mai importante către care se îndrepta sau după numele unuia din locuitorii ei. Denumirea atribuită a fost însă deseori schimbată, astfel că aproape nici o stradă din cele vechi aflate în actuala Curte Veche nu şi-a menţinut permanent denumirea iniţială.

Cu toate acestea, în memoria bucureştenilor sau în peisajul stradal de astăzi au rămas câteva artere de comunicaţie. Documentele ultimelor decenii ale secolului al XVII-lea amintesc numeroase nume de mahalale bucureştene: Broşteni, Gorganilor, Oltenilor, Măcelarilor, Săpunarilor, Popa Ivaşco, Biserica Doamnei, Sf. Gheorghe, Sf. Sava, Şelarilor, Zăbunari, Colţei, Grecilor, Sărindarului, etc. Construirea „podurilor” se făcea cu bârne de stejar, groase de 25-30 centimetri şi lungi de circa 8 metri aşezate transversal, pe două tălpi groase de stejar, numite „urşi”, aşezate la fiecare extremitate a drumului, între care se săpa un şanţ adânc, albiat, lat de 50-80 centimetri şi îmbrăcat în cărămidă, numit „savac”, care avea prevăzute, la distanţe de 150 metri, haznale sau „batacuri” de 2-3 metri adâncime, pentru colectarea apei pluviale şi a celei menajere aruncate de localnici şi care se scurgeau în Dâmboviţa, la Vadul Sacagiilor de la Zlătari sau cel de la Curtea Veche.

„Podurile” aveau avantajul unei circulaţii mai agreabile, urbanizate, într-o zonă în care praful abundent, pe perioada ploilor ducea la desfundarea drumurilor, devenite greu practicabile, în special pentru pietoni. Aveau însă şi dezavantajul că mare parte din lemnăria sa trebuia înlocuită la 5-6 ani şi, în plus, necesita dese intervenţii, în situaţia în care înfundarea savacului din cauza mâlului şi a gunoaielor împiedica scurgerea apelor, producând mirosuri dizgraţioase. Totodată, podirea principalelor străzi a permis, în momente de răzmeliţă, ridicarea de baricade ceea ce a făcut ca respingerea de către autorităţi a luptelor de stradă să decurgă mult mai anevoios.

Se poate observa deci că oraşul se extinde în toate direcţiile. În paralel se constată procesul de îndesire cu locuinţe a cartierelor centrale şi îndeosebi a Târgului din Lăuntru, în mahalalele mărginaşe, construcţiile târgoveţilor păstrând însă caracterul de relativă izolare.

Urmărind cronologic actele de vânzare-cumpărare de case putem constata o treptată restrângere urbană, o concentrare accentuată a construcţiilor în dauna întinselor locuri cu vii, livezi şi grădini. Treptat documentele vorbesc din ce în ce mai rar despre livezile din preajma caselor vândute, amintind numai dependinţele necesare.

Asistăm deci la cristalizarea urbanistică a centrului economic şi administrativ al oraşului care se caracterizează printr-o masivă concentrare a construcţiilor.

Creşterea preţurilor construcţiilor din zona centrală a oraşului trebuie pusă şi pe seama îmbuntăţirii treptate a tehnicii de ridicare a acestora, multe case fiind acum din cărămidă, deşi casele din lemn reprezintă totuşi marea majoritate a imobilelor din Bucureşti. Aşa se explică de ce, atunci când se evalua un imobil, se preţuiau lemnele construcţiei respective, elementele de zidărie fiind considerate accesorii.

Locuinţele boiereşti din această perioadă, deşi nu seamănă deloc cu o locuinţă modernă şi confortabilă a timpurilor noastre, erau construite astfel încât să fie caldă iarna şi răcoroasă vara, cu acoperişul din şindrilă, în pantă foarte abruptă pentru scurgerea ploilor şi a zăpezilor. Zidurile aveau o grosime de patru până la şase cărămizi şi tot din cărămidă era şi pardoseala camerelor, în timp ce tavanele erau din stejar. Curtea era împrejmuită de ziduri ce aveau o singură intrare mare, boltită, închisă cu porţi duble de stejar cu întărituri de fier, deasupra căreia se afla un observator unde se stătea permanent de strajă; sub boltă se găsea o încăpere pentru strajă în timpul iernii. O galerie deschisă ducea până la paraclis, căci orice casă mare boierească avea un paraclis, fie în curte, fie în edificiul de locuit.

În Ţara Românească oraşele erau conduse de un „judeţ” împreună cu un sfat alcătuit din 12 pârgari, reflectând un simbolism religios generalizat în întreaga organizare administrativă a oraşelor europene în epoca medievală.

Referindu-ne la Bucureşti, constatăm şi aici această dublă conducere a treburilor orăşeneşti de către autorităţile locale şi de reprezentanţii puterii domneşti până la începutul secolului al XVIII-lea, când schimbările edilitare din această perioadă s-au manifestat şi în ceea ce priveşte modul de administrare al oraşului. Astfel, Constantin Brâncoveanu, va desfiinţa, după 1700, semiautonomia pe care o avea Bucureştiul în conducerea treburilor sale administrative, centralizând aceste probleme care vor fi soluţionate de dregători domneşti–marele agă şi marele căpitan de dorobanţi.

Întreaga activitate a organelor administrative ale oraşului era legată de curtea domnească. În biserică i se încredinţau judeţului însemnele demnităţii sale, catastiful oraşului, în care se treceau schimbările de proprietăţi şi sigiliul oraşului; pentru că acestea se păstrau în biserică, s-a stabilit ca tiparul sigilar s-o reprezinte pe Maica Domnului cu pruncul, probabil hramul acestei biserici.

Pârgarii, întotdeauna în număr de 12, aleşi şi ei de către obştea oraşului în condiţii pe care nu le cunoaştem, aveau în fruntea lor un vătaf şi îl ajutau pe judeţ în activitatea sa. Ei erau delegaţi la faţa locului pentru a împăca certurile şi neânţelegerile dintre târgoveţi, depuneau mărturii la hotărnicii, serveau ca jurători la judecăţi şi semnau, câteodată, împreună cu judeţul, cărţile oraşului, alături de ceilalţi martori.

Deşi ispravnicii de scaun nu se amestecau aparent mai mult decât domnia în conducerea oraşului, recrutarea lor din rândurile marii boierimi (mari logofeţi, mari vornici) interesate de stăpânirea de mari proprietăţi în Bucureşti în defavoarea târgoveţilor de rând va contribui la consolidarea poziţiilor şi la continua slăbire a semi-autonomiei oraşului, prin scăderea autorităţii judeţilor şi pârgarilor. La începutul secolului al XVIII-lea conducerea Bucureştiului va fi atribuită exclusiv dregătorilor domneşti.

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea viaţa socială a oraşului Bucureşti, aşa cum ne este înfăţişată în documentele timpului, a avut o evoluţie interesantă şi plină de pitoresc. Întâmplări de tot felul, vesele şi triste, figuri de oameni, obiceiuri, patimi şi virtuţi, cataclisme şi molime, toate s-au înşirat în cursul istoriei alcătuind un valoros portret social.

Spre deosebire de populaţia satelor, în marea ei majoritate legată de pământul pe care trăia ca  să-l muncească stăpânilor, orăşenii au avut o viaţă mai liberă. Populaţia Bucureştiului  forma o comunitate privilegiată de oameni liberi  care le-a permis să-şi organizeze gospodării proprii şi să-şi mărească aceste gospodării. Este vorba despre acei negustori bogaţi sau meşteşugari cu ateliere proprii care-şi adunaseră averi imobiliare nu numai în oraş (case, prăvălii, pivniţe, vii), dar şi în afara oraşului unde îşi cumpăraseră moşii şi vii întinse. Aceştia, împreună cu boierii, alcătuiau însă o mică parte din populaţia bucureşteană. Majoritatea locuitorilor sunt cei care muncesc pentru întreţinerea lor, dar şi săracii, care duceau o viaţă deosebit de grea şi care în terminologia vremii erau numiţi  calici  sau  mişei.

Totodată, se poate remarca mobilitatea societăţii bucureştene care, recunoscând puterea economică şi rolul social al negustorilor, a permis unora dintre aceştia să urce pe „scara onorurilor”, devenind boieri. În acelaşi timp, familiile boiereşti care nu s-au putut adapta acestor transformări destul de rapide au fost nevoite să-şi vândă proprietăţile din oraş şi să se retragă, sărăcite, în provincie. Revenind la negustori şi meşteşugari, această categorie socială intermediară între ţărani şi boieri era formată aproape exclusiv din străini: sârbi, greci, bulgari care vorbeau româneşte, erau ortodocşi şi pe care poporul, într-o epocă în care religia însemna totul, iar naţionalitatea nimic, nu-i considera drept străini, câtă vreme ei se rugau aceluiaşi Dumnezeu.

Noţiunea de familie în sensul obişnuit al cuvântului corespundea în secolele XVII – XVIII noţiunii de neam, explicat prin legătura de sânge. Nu putem vorbi despre statutul social al femeii în această perioadă fără a face referiri la familia medievală românească, aşa cum reiese ea din legislaţia specifică perioadei de referinţă.

Astfel, vechea familie a avut un caracter de  familie „butuc”, copiii după căsătorie mutându-se în propria lor gospodărie, cu excepţia ultimului născut. La baza familiei stătea căsătoria care, în concepţia populară constituia un element obligatoriu în ciclul vieţii, celor morţi necăsătoriţi făcânduli-se o nuntă simbolică – nunta mortului – cu veşminte de rigoare, brad şi uneori muzică.

Cum era şi firesc, societatea medievală românească care are în centrul universului său învăţăturile bisericeşti respinge din start imoralitatea de orice fel şi cu atât mai mult prostituţia. În această privinţă biserica este ajutată de legile scrise care conţin pedepse aspre celor care practică, încurajează sau ascund acest tip de imoralitate. Cu toate acestea, perioada cunoaşte multe întâmplări amoroase cu iz adulterin, multe petrecute pe palierul elitelor sociale. Nerespectarea condiţiilor de fond şi formă duceau la nulitatea actului.

„Îndreptarea legii” încerca să dea o definiţie zestrei: parte din averea părintească pe care o fată o primeşte în momentul căsătoriei. Fiecare obiect prins în foaie trebuia să aibă un preţ pentru a uşura redobândirea acestuia atunci când cuplul eşuează în încercarea sa de a constitui o familie sau atunci când unul dintre parteneri deceda  înaintea celuilalt.

Capul familiei este cel care se ocupă cu elaborarea şi redactarea unei foi de zestre, fie că este tatăl, fratele sau unchiul fetei ce urma să fie înzestrată. Pe măsură ce se apropie vârsta măritişului, tatăl, conştient de datoria care îi revine, caută partener pentru fiica sa şi în acelaşi timp procură ceea ce crede că poate da, astfel încât să mulţumească nu numai pe ginerele său, dar şi pe fiica sa. Actul scris nu va primi forma finală decât în ziua logodnei, când avea loc  punerea de acord . De obicei băiatul primea vite de muncă, plug, căruţă, oi şi casă, în timp ce fata primea lucruri necesare gospodăriei, trusou, vacă, capre, oi. Atunci când zestrea era alcătuită din bani, bunurile imobiliare dobândite de ei primeau calitatea de bunuri dotale.

Succesiunea testamentară este atestată documentar de la mijlocul secolului al XV-lea. Ca şi astăzi, fiecare persoană era liberă să dispună de averea sa prin testament; în lipsa acestuia, succesiunea se deschidea în virtutea legii, aşa cum se proceda şi în dreptul roman. Succesiunea se deschidea în momentul morţii fireşti a titularului averii rămasă moştenire în beneficiul unor persoane, celelalte fiind considerate  nevrednice  sau  nedemne .

Până către sfârşitul secolului al XVII-lea au coexistat sistemul inegalităţii sexelor şi privilegiul masculinităţii prin care fiicele erau excluse de la succesiunea părinţilor, ele primindu-şi partea lor din averea părintească prin înzestrare. Totuşi, documentele amintesc de  ginerimea de curte  la care se recurgea atunci când nu rămâneau ca moştenitori decât fiice: la moştenirea casei părinteşti fiica cea mai mică era considerată soţ, iar ginerele soţie.

Menţinerea ordinei publice în Bucureştiul medieval îi revenea marelui agă. Nu avem ştiri despre îndatoririle acestei funcţii deţinută şi de Constantin Brâncoveanu, dregătorie ce i-a fost dată în anul 1679 de unchiul său, Şerban Cantacuzino, însă ştim că un dregător cu asemenea funcţie avea atribuţii preponderent militare. În subordinea lui se aflau zapcii, cei care încasau dările şi-i urmăreau pe cei care încercau să se sustragă acestor obligaţii financiare.

În secolul al XVII-lea apare, în Ţara Românească,  prima colecţie de legi scrise şi anume „Îndreptarea legii”, care prevedea pedepse în funcţie de gravitatea faptelor, în mod gradat, iar pentru unele nelegiuiri deosebite pedepse dintre cele mai aspre: tăierea mâinilor pentru falsificarea de bani, bătaia cu toiege, trimiterea la ocnă sau surghiun la vreo mănăstire, şi, în ultimă instanţă, pedeapsa cu moartea, care îmbrăca diverse forme: tragerea în ţeapă, spânzurătoarea sau pierderea capului pe butuc.

Execuţia prin spânzurare a fost cunoscută în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care au aplicat pedeapsa supremă pentru trădători şi răzvrătiţii împotriva domniei, dar şi pentru alte categorii de fapte: tâlhărie, hoţie, jaf la drumul mare, pentru spărgătorii de case şi cei ce ucideau din răzbunare, din ură sau pentru jaf.

Legislaţia secolului al XVII-lea face un inventar minuţios şi asupra delictelor ce vizau furtul. Acestea erau identificate şi stabilite cu ajutorul „semnelor furtişagului: cându se va fura nescui ceva, să strige cu glas mare şi să facă gălceavă, să se cutremere toţi, atunce şi într-acel ceas, când vor fura, şi să arate cumu i-au spart cămara, sau uşia sau secriiul, sau lacăta, şi alte asiamenea acestora”, a „presupuşilor” – robul sau sluga fugită sunt nişte hoţi aproape precizaţi, a urmelor efracţiei şi a „giurământului”.

Această clasificare a „furtişagurilor” va ierarhiza şi pedepsele. Astfel, delictele minore erau sancţionate cu bătaia; cei ce furau la drumul mare, fără arme, erau trimişi în surghiun, recidiva atrăgând după sine trimiterea la ocnă, urmând ca la a treia apariţie în aceeaşi ipostază să se aplice pedeapsa cu moarte prin spânzurare. Spânzurătoarea îi aştepta şi pe cei care furau din biserică, chiar dacă erau la prima încercare de furt.

La sfârşitul secolului al XVII–lea şi la începutul secolului următor viaţa culturală a ţărilor române cunoaşte o maximă efervescenţă, prin pătrunderea şi dezvoltarea ideilor umaniste care au permis crearea unei culturi în limba naţională. În Ţara Românească, aşa cum era şi firesc, principalul focar de cultură a fost oraşul capitală, Bucureşti.

Dintre cele trei domnii care au marcat această perioadă, aceea a lui Constantin Brâncoveanu se evidenţiază atât pe plan naţional, cât şi european, Bucureştiul devenind acum un cunoscut centru de cultură.

Prin numeroasele contacte dintre cărturarii români şi cei străini, s-a creat la Bucureşti o efervescenţă culturală similară capitalelor din Europa apuseană. Acest lucru a fost remarcat de mai mulţi emisari străini în trecere prin Ţara Românească, care, relatând despre limba şi scrierea românilor, confirmau preocupările culturale ale lui Constantin Brâncoveanu.

Politica culturală a acestei perioade este deschisă de Şerban Cantacuzino, pentru care învăţământul trebuia să rezolve nu numai necesităţi de moment ale programului său de guvernare, alcătuirea unui solid aparat administrativ, dar şi de perspectivă, legate, în principal de afirmarea politică şi culturală a Ţării Româneşti.

Preocupat de dezvoltarea primelor trepte de învăţământ, încă de la începutul domniei, domnul a reorganizat Şcoala de la Sf. Gheorghe Vechi, în care se preda în limbile slavonă şi română. Cei mai mulţi dintre absolvenţii săi deveneau preoţi, contribuind la răspândirea ştiinţei de carte în rândul locuitorilor simpli, care din diverse motive nu puteau frecventa cursurile puţinelor şcoli existente în acea perioadă.

Având conştiinţa că era un continuator al trudei spirituale a înaintaşilor săi, Constantin Brâncoveanu s-a preocupat de dezvoltarea Academiei domneşti pe care o dorea mai renumită decât marea şcoală a Patriarhiei din Constantinopol. Adăpostită în clădirea mănăstirii Sf. Sava, Academia va cunoaşte o mare dezvoltare în această perioadă.

Planul de studii al înaltei şcoli l-a întocmit stolnicul Constantin Cantacuzino după modelul celui de la Universitatea din Padova, cuprinzând cursuri de logică, retorică, fizică, astronomie, psihologie, metafizică. Pentru alegerea dascălilor a recurs, tot el, la ajutorul şi mijlocirea nenumăraţilor săi prieteni aflaţi în capitala Imperiului Otoman.

Creşterea numărului de profesori şi de elevi, după anul 1700, au determinat reorganizarea Academiei domneşti. Prezenţa, în Academia domnească, a unui număr mare de elevi, aduce în atmosfera capitalei un suflu de prospeţime şi înnoire cărturărească. Domnul era mândru când, în zilele de sărbătoare bisericească sau familială, profesorii veneau cu elevii lor să-l felicite în limba greacă şi latină, recitindu-i epigrame şi oraţii compuse de ei. Şi dacă domnul era mulţumit de frumuseţea cuvintelor rostite şi de recunoştinţa elevilor exprimată în ele, stolnicul Constantin Cantacuzino, căruia i se făceau aceleaşi ceremonii, era şi mai mulţumit pentru că, pe de o parte, profesorii îi erau prieteni şi felicitările ce i se adresau izvorau din sentimentul de dragoste şi de respect faţă de înalta lui erudiţie, iar pe de altă parte, pentru că aceste vizite îi dădeau prilejul să observe progresul făcut de tineri de la o sărbătoare la alta.

Dezvoltarea Academiei domneşti şi venirea la Bucureşti a unui important număr de cărturari erudiţi străini a înviorat viaţa intelectuală a oraşului, dând un impuls activităţii de traducere şi tipărire a cărţilor româneşti, slavone şi greceşti. Principalul îndrumător al acestei activităţi a fost, în această perioadă, stolnicul Constantin Cantacuzino. În jurul lui s-a creat un cerc de oameni învăţaţi ale căror înalte aspiraţii ştiinţifice erau în perfectă concordanţă cu ale sale. Primordialitatea o deţinea traducerea în limba română a unor lucrări de amplă utilizare, care, în condiţiile unei culturi medievale, nu puteau aveau decât un caracter religios.

Ele reprezentau însă un mare progres în comparaţie cu perioada în care, poporul de rând, adunat în biserici, nu înţelegea nimic din cele rostite de preot, de multe ori nici acesta nerecunoscând sensul textului citit.

Odată cu urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Şerban Cantacuzino, la sfârşitul anului 1678, s-a deschis o nouă perioadă a tiparului românesc. Domnul a găsit în Bucureşti, la Mitropolie, o tiparniţă instalată tot în acel an, prin stăruinţele lui Varlaam, mitropolitul Ţării Româneşti.

La curtea domnească din Bucureşti, în afara secretarilor cancelariei şi preceptorii fiilor domneşti, erau şi medicii curţii, oameni educaţi în stil occidental. Pentru a putea intra în slujba domnului muntean, medicii trebuiau să aibă un renume european sau să fie luaţi pe răspundere fie de patriarh, fie de un principe vecin. În întreaga sa operă culturală, Brâncoveanu a acordat o importanţă deosebită dezvoltării învăţământului medical. Pentru studiul medicinei a fost publicat primul manual de iniţiere în medicină – „Aforismele lui Hipocrate” şi mulţi dintre elevii Academiei domneşti au primit burse, la Padova sau Veneţia, pentru a se instrui în acest domeniu – Hypomene şi Gheorghe din Trapezunt, Anton Stratigos, absolvenţi ai cursurilor de medicină din Padova.

Dacă cei cu un oarecare venit puteau beneficia de servicii medicale, bucureştenii de rând îşi îngrijeau sănătatea după alte criterii decât după ştiinţa medicală. Asta şi pentru că cei sortiţi meseriei de doctor erau extrem de puţini şi erau veniţi la noi din alte părţi. Restul populaţiei revenea în grija vracilor, bărbierilor, sfinţilor protectori şi icoanelor făcătoare de minuni. Şi asta în vremuri de acalmie, căci în timpul molimelor, cum a fost de exemplu ciuma, cioclii erau atotstăpânitori în capitală.

Cum s-a mai spus, mult timp bucureştenii nu au avut alţi doctori decât sfinţii făcători de minuni, precum şi vindecătorii la care apelau nu puţini din cei aflaţi la nevoie. În cazuri mai puţin grave, se îngrijeau singuri, cu leacurile pe care le ştiau de la cei mai bătrâni din familie.

Multe astfel de leacuri folosite de bucureşteni din moşi strămoşi sau la indicaţiile date de babele din mahalale au fost uitate. Aceste babe erau figuri foarte interesante, temute, dar şi căutate pentru meşteşugul lor care rareori dădea greş în îndepărtarea bolilor şi făcăturilor. Pe lângă descântece, care aveau rolul lor bine definit în lumea vindecătorilor, bolnavii mai erau mântuiţi de spiritele duşmănoase prin citire de rugăciuni şi atingerea de icoane şi moaşte sfinte. Aşadar, icoanele sfinţilor vindecători erau la mare preţ printre locuitorii Bucureştilor. Un rol important în lumea tămăduitorilor îl avea bărbierul care lua sânge, scotea dinţi, punea ventuze şi lipitori, vindea ierburi şi alifii tămăduitoare. Ei erau oameni cu stare, pentru că meseria lor era căutată.

Dincolo de toate circumstanţele care marcau existenţa, un fapt rămâne sigur, oricât de prozaic ar suna: oamenii trebuiau să se hrănească şi grija pentru această necesitate ocupa un loc important în desfăşurarea unei zile, mai ales într-o societate în care s-a menţinut până târziu obiceiul mâncărurilor copioase.

În familia boiereasă, masa de prânz se desfăşura după un adevărat ceremonial. Se remarcă, în această perioadă, creşterea consumului de cafea. Obicei turcesc, nelipsit de la curtea domnească sau din casele boierilor, se transformă, treptat, într-o delectare nelipsită la şi între mese. Documentele timpului amintesc existenţa cafenelelor în Bucureşti, unde oamenii simpli se delectau cu această licoare, comentând evenimentele cotidiene. Documentele contemporane amintesc existenţa caselor cu grădină şi livadă, cu coteţe pentru creşterea păsărilor şi animalelor. Deşi orăşeni, bucureştenii au deci şi preocupări specifice lumii satului, care le oferă posibilitatea asigurării unui minim de trai.

Respectarea cu stricteţe a posturilor care, în opinia unui călător anonim, se întindeau pe aproape două treimi din an, a făcut ca mâncarea cel mai des întâlnită să fie „ numai usturoi, ceapă şi lucruri din astea pe lângă pâine goală”; în restul anului se consumau ouă, brânză şi carne.

În culorile şi formele modei nu era greu de sesizat influenţa Porţii. Se purtau acum în capitala ţării spinările de vulpe de mosc, vulpile albe, pântecele de râs şi de samur, dar mai ales hermina, blănurile albe, adesea cu pete roşii în ele. Erau la modă tabinurile, postavul, canavăţul cu ţesătura aurită, taftaua leşească şi atlasurile. Luxul boierilor era umbrit, însă, de acela al costumului de curte. Ţesăturile preţioase de mătase şi fir, broderiile care împodobeau aceste costume, aminteau de somptuozitatea occidentului, chiar dacă linia veşmintelor româneşti s-a orientalizat treptat. Costumul de curte românesc, prezenta o notă originală faţă de cel occidental prin bogăţia ornamentaţiei brodate. Ca încălţăminte se purtau călţunii, papucii, cizmele; femeile purtau în casă un fel de saboţi de lemn.

De la naştere şi până la moarte, marile evenimente ale vieţii sunt marcate de festivităţi care constituie, în existenţa bucureştenilor, tot atâtea prilejuri de reafirmare periodică a conştiinţei solidarităţii familiale. Pe lângă acestea, sărbătorile religioase cunosc şi ele o solemnitate aparte, mai ales că erau precedate de lungi perioade de post.

Astfel, în această perioadă, la curtea domnească din Bucureşti se organizau trei ospeţe  anual: de Bobotează, de Paşti şi de Crăciun, după ce, în prealabil, familia domnească participa la ceremonialul religios specific fiecărei sărbători în parte.

Pentru distracţia invitaţilor la curtea domnească, Constantin Brâncoveanu organiza diferite spectacole date de atleţi, scamatori şi santimbalci, „pehlivani”, după denumirea turcească a vremii.

Fiecare petrecere era însoţită de cântece şi dansuri româneşti, turceşti, arăbeşti, tătărăşti, franţuzeşti, spaniole şi ruseşti. Pentru distracţia populaţiei oraşului reşedinţă, la curtea domnească se organizau carnavaluri, cu ocazia sărbătorilor de Paşti. Sărbătoarea Crăciunului a reprezentat şi pentru bucureştenii din toate timpurile un prilej de pietate, dar mai ales de bucurie şi de petrecere. Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, fiecare familie începea pregătirile pentru marea sărbătoare. Vânătorile domneşti constituiau un alt mod de relaxare şi distracţie al domnului şi apropiaţilor săi. Pentru vânătorile domneşti trebuiau dresaţi şi îngrijiţi câini speciali.

Istoria Bucureştiului a fascinat mereu. Iubit sau urât, viaţa şi trecutul său au fost regăsite în numeroase opere literare şi istorice. Pentru realizarea acestei lucrări toate acestea au reprezentat o sursă preţioasă, la care s-au cercetările proprii în arhive şi biblioteci.

Însoţirea textului de largi pasaje din hrisoavele, cronicile, epistolele, inscripţiile alcătuite dintr-un alfabet şi o limbă de mult uitate ne va ajuta să pătrundem mai uşor în atmosfera timpului.

DISTRIBUIE !