UN IMPORTANT CENTRU AL PETROLULUI ROMÂNESC BUȘTENARI (1857-1948)

76,00 lei

Autor:



Cod ProdusCS00468
ISBN978-606-537-569-7
Nr. pagini636
Nr. planșe6
Format170x240 mm
Categorie: Etichetă:

Descriere

Buştenari a fost vârful de lance în industria noastră petrolieră, un adevărat „El Dorado”, la cumpăna secolelor XIX-XX. Spectacolul oferit de toţi actorii acestei scene a fost de-a dreptul impresionant. Nu au existat în altă parte a României schimbări atât de profunde, petrecute într-o perioadă atât de scurtă, cum au fost cele de aici. Fascinația zonei era pe buzele tuturor, drept urmare, multe personalități, curioși, oportuniști, infractori ș.a. au ajuns pe dealurile Buștenarilor. Dintre descinderile personalităților, cu o rezonanță aparte au fost cele făcute de: membrii Familiei Regale a României (unii au mers de mai multe ori); regele Suediei; prințul moștenitor al Germaniei; domnul Barbu Știrbei la Ocna Telega (1851), vizită în care țițeiul a fost folosit ca divertisment; prim-miniștrii în funcție D. A. Sturdza și Ionel Brătianu; numeroși miniștri; membrii delegației participante la cel de-Al Treilea Congres Petrolier desfășurat la București (1907); unii membri ai Academiei Române; profesori ai unor școli superioare din România; vizite ale altor înalte personalități românești și străine.

DISTRIBUIE !

Cuprins

INTRODUCERE. 13

CAP. 1. ZORII PETROLULUI LA BUȘTENARI 25

1.1. Metode rudimentare de exploatare: gropoaiele, spălătoarele de păcură, băile. 27

1.2. Primele mențiuni despre petrol în zona Câmpina-Telega-Buștenari 31

1.3. Păcura, bogăția nevalorificată la adevăratul potențial 35

1.4. Interesul ocupanților față de petrol în timpul războaielor ruso-austro-turce. 39

1.5. Călătorii străini despre petrolul de la Buștenari și din împrejurimi 41

1.6. Vămuirea și slobozenia fântânilor de păcură. 46

1.7. Progrese în lumea petrolului 51

CAP. 2. BUȘTENARI, ÎN ETAPA PREINDUSTRIALĂ A PETROLULUI ROMÂNESC (1857-1895) 57

2.1. Rolul lampantului în progresul industriei de petrol 58

2.2. Premierele anului 1857. 60

2.3. Interesul oamenilor de știință și al industriașilor față de zona petroliferă a Prahovei 63

2.4. Exploatarea petrolului prin puțuri. Contracte pentru săparea puțurilor 66

2.5. Apariția sondelor. Sistemele canadian, pensilvan și hidraulic. Costurile unei sonde  80

2.6. Apariția primelor societăți în lumea petrolului 104

CAP. 3. GEOLOGIA ȘI STRATIGRAFIA ZONEI BUȘTENARI 113

3.1. Noțiuni generale despre știința geologiei 114

3.2. Geologia zonei Câmpina-Buștenari 118

3.3. Perimetrele Chiciura, Gropi și Runcu. 124

3.4. Formațiunile geologice ale regiunii Buștenari 131

3.5. Descrierea șantierelor zonei Buștenari din punct de vedere geologic și stratigrafic  134

CAP.4. ÎNTREPRINDERI PETROLIERE CARE AU ACTIVAT ÎN ZONA BUȘTENARI (1896-1948) 159

4.1. Situația centrului petrolier Buștenari la începutul secolului al XX-lea. 160

4.2. Întreprinderile petroliere care au activat la Buștenari  (1896-1948) 163

4.3. Șantiere și exploatatori de petrol din România (1896-1941) 187

CAP.5. SOCIETĂȚI PETROLIERE REPREZENTATIVE PENTRU CENTRUL BUȘTENARI 199

5.1. „Buștenari”, Societate anonimă pentru industria petrolului 199

5.2. Societatea Telega Oil Company (Limited) 230

5.3. „Concordia”, Societate anonimă română pentru industria petrolului 246

CAP.6. PRODUCȚII, SONDE, PUȚURI ȘI PERSONAL  ÎN INDUSTRIA PETROLULUI 319

CAP.7. ACCIDENTE DE MUNCĂ ȘI INCENDII ÎN INDUSTRIA PETROLULUI 371

7.1. Accidente de muncă și incendii în centrul petrolier Buștenari 374

7.2. Accidente de muncă și incendii în alte centre petroliere. 411

CAP.8. CONCESIUNI ȘI CONSOLIDĂRI PETROLIFERE. 445

8.1. Situația concesiunilor până la Legea din anul 1904. 447

8.2. Legislația care reglementa concesionarea și consolidarea concesiunilor terenurilor particulare  451

8.3. Contracte de concesiune și arendare, contracte de închiriere și chitanțe de primire a redevențelor 459

8.4. Proprietari și concesionari în centrul petrolier Buștenari 479

CAP.9. PERSONALITĂȚI ÎN VIZITĂ LA BUȘTENARI 489

9.1. Vizita regelui Carol I și a soției sale Elisabeta la Buștenari și Câmpina – 22 august 1909  491

9.2. Vizita reginei Elisabeta la Câmpina și Buștenari – 18 septembrie 1909. 503

9.3. Vizita prințului moștenitor al Germaniei, Friedrich-Wilhelm, la Slănic, Buștenari, Câmpina și Comarnic – aprilie 1909  503

9.4. Vizita regelui Gustav al Suediei la Buștenari și Câmpina, însoțit de principii moștenitori ai Tronului României – 29 aprilie 1910  506

9.5. «Botezul industriei petroliere românești»: Vizita prim-ministrului D. A. Sturdza, în mai-iunie 1904 la Câmpina și Buștenari – «Chestiunea petrolului 507

9.6. Vizita domnului Barbu Știrbei la Telega în anul 1851 531

9.7. Excursia „înaltelor cercuri oficiale” în zonele petrolifere Buștenari și Câmpina, în ziua de duminică – 20 august 1906  535

9.8. Al Treilea Congres Internațional de Petrol, București – 1907. Vizita în zonele petrolifere a delegaților participanți la Congres 543

9.9. Excursia unor personalități franceze în România – septembrie 1909. 571

9.10. Vizita miniștilor Lahovary la Câmpina și Buștenari – 1905. 584

9.11. Vizita lui Henry Neuburger la Buștenari – toamna anului 1901 585

9.12. Vizita membrilor Societății Politehnice din România la exploatările din Câmpina și la podul construit peste râul Doftana, 14 octombrie 1904  586

9.13. Vizita ministrului Lucrărilor Publice – Ion Grădișteanu, iunie 1905. 588

9.14. Vizita miniștrilor Emil Costinescu și V.G. Morțun la Buștenari și Câmpina, 16 aprilie 1907  589

9.15. Excursia membrilor Academiei Române în regiunea petroliferă Câmpina-Buștenari, la data de 17 mai 1910  590

9.16. Vizita unor profesori și absolvenți ai Școlii naționale de poduri și șosele în regiunile petrolifere – iunie 1907  592

9.17. Vizita directorului general al Deutsche Bank din Berlin, Arthur Gwinner, în Prahova, la sfârșitul anului 1903  593

9.18. Vizita unor tehnicieni în perimetrul Gropi (centrul Buștenari) pentru a descoperi performanțele sistemului „Parker Rotary” – 7 februarie 1913  594

9.19. Vizite mai puțin documentate. 596

CAP. 10. BUȘTENARI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ. 607

CONCLUZII 613

ANEXE FOTO.. 621

BIBLIOGRAFIE. 627

DISTRIBUIE !

Introducere

Petrolul sau țițeiul, numit în mod justificat și „aurul negru”, s-a impus printr-o continuă și remarcabilă diversificare a utilizării lui în decursul istoriei, fiind universal, etern și misterios[1]. Pentru rolul tot mai important avut în viața economică a lumii, un adevărat catalizator al dezvoltării industriei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, petrolul avea să fie considerat „sângele economiei mondiale”. Calendarul „Minervei” – 1908 îl prezenta ca fiind o substanță absolut indispensabilă vieții; el e lumina celor mulți și în condițiile grele de trai din timpurile moderne nu știm cum s-ar desfășura viața fără petrol[2]. Combustibil cu autoritatea supremă, materie primă râvnită și răsfățată pentru sectoarele de vârf ale industriei moderne[3], omniprezent în viața de toate zilele a omului, important factor al prosperității comunităților, petrolul încă joacă un rol determinant în economia și civilizația contemporană.

Sub denumirea de petrol brut sau țiței se înțelege un amestec natural de hidrocarburi de tot felul. Compoziția țițeiului este influențată de timpul când a luat naștere, de temperatura la care s-a format, precum și de originea sa. Pentru denumirea petrolului, în spațiul european s-au folosit mai mult cuvintele huile (în franceză), oil (în engleză) și oel (în germană), ceea ce în limba română înseamnă ulei. Termenul petrol utilizat astăzi în întreaga lume provine din cuvintele latinești petra, care înseamnă piatră, și oleum – ulei. Deci, uleiul de piatră!

România a fost o țară cu bogate resurse de țiței. Ocupa un loc fruntaș în producția mondială, fapt ce a dus la dezvoltarea altor sectoare conexe, precum utilaj petrolier, rafinare și învățământ (mediu și superior), sectoare care susțineau acea industrie. Oportunitatea exploatării resurselor românești actuale de țiței și gaze, concesiunea perimetrelor din Marea Neagră sau monopolul austriecilor de la OMV asupra zăcămintelor din România sunt teme destul de frecvente în media românească. Lucrarea de față oferă unele răspunsuri, precum: •care au fost raporturile autorităților române cu străinii doritori să investească în petrolul românesc; •care era nivelul redevențelor în acea perioadă; •până în ce punct o autoritate a unui stat poate interveni legislativ în industria petrolului fără ca acele raporturi să aibă de suferit pe termen lung.

Pe viitor, diminuarea resurselor mondiale de petrol va pune lumea în dificultate și va fi nevoie de noi metode de exploatare prin care să mărească factorul de recuperare a țițeiului dintr-un zăcământ; astăzi acest factor de recuperare este destul de mic, undeva sub 30% în cazul țițeiului fluid, neparafinos, cum e cel din Buștenari (Zona Veche), altfel, procentul este și mai scăzut. Lucrarea de față oferă numeroase date pentru cei interesați de revenirea exploatării în perimetrele abandonate ale zonei Buștenari, de la cantitatea de țiței existentă în zăcământ (plecând de la cea extrasă) și până la structura geologică și stratificația zăcămintelor.

Lucrările de specialitate amintesc doar în treacăt de centrul petrolier Buștenari. De cele mai multe este omis sau uitat cu desăvârșire. Drept exemplu, o lucrare de referință în acest domeniu – Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, nu amintește decât în trei momente de Buștenari și atunci în câteva rânduri ca subiect tangențial. Ba mai mult, din cele trei momente unul este o notă de subsol, în situația în care centrul Buștenari „a dat ora exactă” în petrolul românesc pentru o bună perioadă de timp. Celelalte centre petroliere mai importante, Moreni, Câmpina, Țintea-Băicoi, Ceptura, Boldești-Scăieni, Ochiuri, Arbănași etc., stau mult mai bine[4] din punct de vedere al unor monografii. Singurul absent până acum a fost Buștenari. Deși lucrarea de față se dorește a fi exhaustivă, nu a acoperit toate aspectele centrului petrolier Buștenari, cum ar fi: viața cotidiană, aspecte sociale, învățământul primar și de specialitate, Buștenari în fața marilor evenimente istorice, naționalizarea și drama locuitorilor ș.a. Însă, ne exprimăm speranța că pe viitor și aceste domenii vor fi parte a unor cercetări.

Primul capitol, Zorii petrolului la Buștenari, prezintă istoria petrolului din spațiul muntean (cu accent pe zona Câmpina-Telega-Buștenari) de la prima mențiune documentară și până la jumătatea secolului al XIX-lea. O serie de izvoare, printre care și mărturii ale călătorilor străini, au pus în evidență bogăția în petrol a zonei respective. Comunitățile umane au folosit în Evul Mediu păcura[5] la unsul osiilor diferitelor vehicule și la întreținerea torțelor – masalelor[6], utilizate la iluminarea curților domnești și boierești, a străzilor, a ocnelor de sare și a punctelor vamale. De asemenea, păcura a mai fost folosită cu prilejul unor petreceri și serbări câmpenești, la meșteșugul tipăritului, în bătălii (atunci când era necesară incendierea rapidă sau în scopul transmiterii semnalelor), la prelucratul pieilor, ori în zona medicală – la tratarea unor răni căpătate de oameni și animale sau la doftoricirea bolilor de plămâni și de piele. În toată această perioadă, păcura era exploatată prin metode rudimentare, precum gropoaiele, spălătoarele de păcură și băile. Puțurile, lucrări miniere cu secțiune pătrată sau circulară, cu ajutorul cărora se ajungea la adâncimi mai mari de 18 m (adâncime atinsă de băi) au făcut trecerea către metode mai perfecționate.

A urmat o serie de progrese în lumea petrolului, ca urmare a unei cereri tot mai mari, intrându-se în etapa preindustrială: 1857-1895. Acest decupaj cronologic este prezent în al doilea capitol, intitulat Buștenari în etapa preindustrială a petrolului românesc: 1857-1895. Odată cu cele trei premiere[7] ale anului 1857, începea cea dintâi mișcare serioasă a industriei petrolului. Puțurile de extracție, într-o exploatare exclusiv țărănească, se înmulțeau cu o repeziciune uimitoare, stimulată de prețul bun al țițeiului. Petrolul românesc tocmai începuse să se afirme, atât în spațiul autohton, cât și în afara granițelor, prin exporturile tot mai însemnate, ca urmare a lipsei concurenței americane. Țițeiul nord-american începuse să pună în dificultate orice piață, dar Războiul de Secesiune (1861-1865) avea să oprească pentru scurt timp hegemonia S.U.A.; prețul a crescut până la 4-7 franci vadra de 15 litri (sic), iar afacerile au prosperat, câștigându-se parale bune. Cum era și firesc, oamenii de știință și industriașii au arătat un interes aparte față de zona Prahovei, cea mai bogată zonă în țiței din tot spațiul românesc. Puțurile dominau cu autoritate metodele de exploatare, depășindu-se cu ajutorul lor adâncimea de 200 m, atunci când straturile productive se găseau la o asemenea profunzime. Este perioada primelor încercări de săpare mecanică a găurilor de sondă, dar fără un rezultat remarcabil; tot acum apar și primele societăți petroliere.

Perioada 1896-1948 a fost cuprinsă în opt capitole. Capitolul al treilea, Geologia și stratigrafia zonei Buștenari, face o analiză științifică a complexului geologic și stratigrafic al Buștenarilor. În capitolul al patrulea, Întreprinderi petroliere care au activat în zona Buștenari, 1896-1948, descoperim statistici și informații despre situația exploatatorilor de țiței din centrul Buștenari, uneori în comparație cu cei aflați în celelalte centre. La Buștenari au activat cei mai mulți întreprinzători, oricare ar fi perioada analizată. Totul s-a datorat bogăției primului strat de țiței, care putea fi ușor atins de puțurile săpate manual, lucrări aflate la îndemâna multor descurcăreți, inclusiv a sătenilor. Doar zona Câmpinei a mai avut un strat bogat în țiței la adâncimi mici care putea fi exploatat prin puțuri, dar latifundiarii au închiriat suprafețe întinse; drept consecință, numărul întreprinderilor petroliere a fost net inferior. În zona Păcureți-Matița, unde proprietatea era asemănătoare cu a Buștenariului, zăcământul de țiței a fost sub așteptările specialiștilor, de multe ori aceștia fiind înșelați de vechimea preocupărilor sătenilor în materie de exploatare a păcurii. Straturile bogate în țiței din celelalte centre petroliere se găseau la adâncimi mai mari și nu puteau fi penetrate decât prin sonde, pentru care era nevoie de un capital mare. Doar câteva societăți petroliere dispuneau de asemenea resurse financiare, drept urmare și aici erau puțini exploatatori în comparație cu Buștenari.

Capitolul al cincilea, Societăți petroliere reprezentative pentru centrul Buștenari, prezintă istoria societăților Buștenari, Telega Oil Company și Concordia. Evoluția primelor două reflectă nu numai lumea petrolului din centrul Buștenari, ci și pe cea de la nivel național, pentru că erau unele dintre cele mai mari societăți care activau în România. Moștenirea lor a fost preluată de Concordia, societate creată în anul 1907, atunci când cele două au fuzionat. Odată cu trecerea timpului, societatea Concordia s-a extins cu activitatea de foraj-extracție și în alte zone petrolifere ale țării și a lărgit sfera preocupărilor economice, prin crearea altor departamente, precum utilaj petrolier (ateliere mecanice), cărbuni, energie ș.a. Societatea a părăsit zona Buștenari în anul 1935. În ultimele luni ale anului respectiv, Concordia avea să raporteze ultimele producții în șantierele Runcu, Chiciura și Buștenari-Roza-Grâușor. A cedat concesiunile și a vândut o parte din materiale. Ce i-a mai rămas a fost transferat în celelalte șantiere.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, centrul Buștenari avea să domine lumea petrolului din România, mai ales în materie de producție, cum niciun alt șantier n-a făcut-o vreodată. Timp de trei ani, 1903-1905, peste 60% din producția de țiței a României a fost extrasă din schelele Buștenariului. Exploatarea barbară a afectat zăcământul și, în anul 1910, a pierdut primul loc în ceea ce privește producția, în favoarea centrului Moreni. Însă statistica ce reflectă cu acuratețe rolul major avut de centrul Buștenari în perioada 1895-1948 este alta. Anume media procentelor cu care a contribuit fiecare centru petrolier la producția anuală a României pentru perioada studiată. Zona Buștenari a ocupat un merituos loc doi (21,27%), după Moreni (24,22%) și la distanță mare de celelalte: Gura Ocniței (10,86%), Câmpina (9,84%), Ochiuri-Răzvad (5,33%), Țintea (4,97%), Boldești (4,15%), Băicoi (3,37%), Ceptura (2,92%) și Bucșani (1,6%). Dimensiunea internațională a Buștenariului nu a fost pusă în valoare doar prin comparații ale cantităților de țiței extrase, ci și prin originea etnică a personalului care lucra aici. Tot acest spectacol productiv, ca și multe alte statistici, le regăsim în capitolul șase, Producții, sonde, puțuri și personal în industria petrolului.

Zona Buștenari deține și un trist record: aici au avut loc cele mai multe accidente, cu cele mai multe victime omenești. Chiar dacă în centrul Moreni s-a înregistrat cel mai îndelungat incendiu al unei sonde (1929 – 1931), pârjolul cu cele mai multe victime omenești datează din 14 iulie 1906, când la Buștenari au murit cel puțin 15 oameni, alții fiind mutilați pe viață. Capitolul al șaptelea, Accidente de muncă și incendii în zona Buștenari, nu se rezumă doar la evenimentele de acest gen din centrul Buștenari; cercetarea a fost extinsă și la alte centre din spațiul românesc și chiar din afara României. Numărul accidentelor de muncă și al incendiilor, chiar dacă a scăzut cu timpul, a fost exagerat de mare, iar despăgubirile date răniților, arșilor sau familiilor decedaților au fost extrem de mici.

În Buștenari, fiind doar proprietate țărănească, concesiunile și arendările aveau la bază înțelegerile dintre particulari. Până în momentul în care țițeiul a început să aducă venituri consistente, solul nu producea decât iarbă pentru hrana vitelor, așa că prețul de concesiune a unui teren era foarte mic. Pe măsură ce se confirma bogăția subsolului, nu numai că prețul concesiunilor a crescut (maximul fiind atins în anul 1905, de 4.000 lei pogonul[8]), dar s-a înregistrat și o accentuată parcelare a loturilor, pe de-o parte, iar pe de alta au apărut profitorii, șarlatanii și infractorii, atât în rândul așa-zișilor proprietari, cât și în tabăra concesionarilor samsari. Acele concesiuni au tot trecut de la o persoană la alta, având prețuri din ce în ce mai crescute. Concesionarul-exploatator se grăbea să ajungă primul la diferitele straturi ale zăcământului, cu scopul de a extrage țițeiul numai în profitul său și, de cele mai multe ori, în dauna concesionarului vecin. Relațiile dintre concesionari și proprietari n-au fost dintre cele mai cordiale, mai ales atunci când un teren s-a dovedit a fi extrem de bogat în petrol. Localnicii simțeau că au fost păcăliți, că arenda era mult prea mică, ajungându-se de multe ori la scandaluri. Unii proprietari, profitând de situația cadastrală rudimentară existentă în acele timpuri, concesionau același teren la mai multe persoane; alții arendau terenuri asupra cărora nu aveau un drept deplin de proprietate. Fiind în indiviziune, închiriau toată suprafața, iar când concesionarul de bună credință intra în posesie, se ridicau ceilalți co-proprietari cu pretenții. Statul a căutat să reglementeze echitabil și eficient raporturile dintre exploatatori, pe de-o parte, iar pe de alta, între aceștia și proprietarii de terenuri, care erau în cea mai mare parte țărani, posesori ai unor mici suprafețe. Așa s-a ajuns la adoptarea în anul 1904 a „Legii pentru consolidarea drepturilor de a exploata petrol și ozokerită pe proprietățile particulare” și a „Regulamentului concesiunilor de petrol”. Întreaga legislație în domeniul concesiunilor particulare a luat drept exemplu situația de la Buștenari. Capitolul al optulea, Concesiuni și consolidări petrolifere, pe lângă aceste aspecte, mai cuprinde și contracte de concesiune, arendare și închiriere.

Buștenari a fost vârful de lance în industria noastră petrolieră, un adevărat „El Dorado”, la cumpăna secolelor XIX-XX. Spectacolul oferit de toți actorii acestei scene a fost de-a dreptul impresionant. Nu au existat în altă parte a României schimbări atât de profunde, petrecute într-o perioadă atât de scurtă, cum au fost cele de aici. Fascinația zonei era pe buzele tuturor, drept urmare, multe personalități, curioși, oportuniști, infractori ș.a. au ajuns pe dealurile Buștenarilor. Dintre descinderile personalităților, cu o rezonanță aparte au fost cele făcute de: membrii Familiei Regale a României (unii au mers de mai multe ori); regele Suediei; prințul moștenitor al Germaniei; domnul Barbu Știrbei la Ocna Telega (1851), vizită în care țițeiul a fost folosit ca divertisment; prim-miniștrii în funcție D. A. Sturdza și Ionel Brătianu; numeroși miniștri; membrii delegației participante la cel de-Al Treilea Congres Petrolier desfășurat la București (1907); unii membri ai Academiei Române; profesori ai unor școli superioare din România; vizite ale altor înalte personalități românești și străine. Așa a apărut un capitol special dedicat persoanelor cu renume care au vizitat zona Telega-Buștenari, numit Personalități în vizită la Buștenari. Și, nu în ultimul rând, importanța Buștenariului este dată și de faptul că a fost prezent în literatura română, mai ales prin familia Bogza – Geo Bogza, Radu Tudoran și Ovidiu Bogza. Informații regăsim în capitolul al zecelea, Buștenari în literatura română.

Documentarea pentru realizarea acestei lucrări a fost una amplă. Cercetarea în arhive, studiul unor colecții de documente, al „Monitorului Petrolului” (1900-1947) și „Monitorul Oficial al României” (1875-1948), al seriei Călători străini despre Țările Române, cercetarea a numeroase cotidiane și publicații periodice, a unor lucrări speciale și generale, surse de pe internet, instrumente de lucru, precum dicționare, enciclopedii, cataloage, bibliografii etc., și chiar interviuri luate unor localnici, sunt parte a acestei cercetări minuțioase. Ele se regăsesc și în lista bibliografică. Lucrarea are un caracter interdisciplinar, îmbinând informațiile istorice cu cele economice și chiar tehnice, scopul acestei fuziuni de cunoștințe fiind redarea cât mai fidelă a epocii istorice și evidențierea caracteristicilor comunității petroliștilor.

Pentru o mai bună înțelegere a lucrării, trebuie prezentată pe scurt istoria localităților „Telega” și „Buștenari”. Este un fapt neîndoielnic că Telega a intrat în istorie datorită sării. Exploatarea „aurului alb” secole de-a rândul a făcut ca numele Telega să fie cunoscut chiar și într-o bună parte a Europei. Când a început exploatarea zăcămintelor de sare este greu de stabilit. Informații directe despre Ocna Telega avem după jumătatea secolului al XVI-lea, dar este greu de crezut că doar Ocnele Mari au aprovizionat cu sare până atunci întreg Principatul și zonele de la sud de Dunăre, în condițiile în care vânzarea sării era monopol domnesc, iar exportul acesteia asigura venituri considerabile. Cert este că sarnițele de la Telega au fost foarte importante pentru economia Țării Românești. Ultima ocnă unde s-a folosit vechiul sistem – gropi de tip clopot, con sau butelie a fost închisă în anul 1872. Dacă apreciem că pe locul fiecărei ocne părăsite s-a format un lac, numărul acestora a fost de șapte, după cum ne prezintă Prospectul Băilor Telega[9]. Ceva mai devreme de abandonarea ultimei ocne de la Telega a fost deschisă salina Doftana (1865), în satul cu același nume și aflat la mai puțin de doi kilometri distanță de vechiul centru de exploatare. Aici s-a folosit sistemul modern al galeriilor, dar din cauza infiltrațiilor abundente de apă a fost la rându-i părăsită în anul 1900.

În vechile ocne abandonate erau aruncați cei mai periculoși infractori, așa că Ocna Telega are și sensul de închisoare, loc al detenției. Duritatea traiului condamnaților l-a determinat pe Nicolae Filimon în Ciocoii vechi și noi să aleagă ca loc de supliciu pentru Dinu Păturică ocna din Telega. Cea dintâi mențiune documentară referitoare la existența ocnei ca mijloc de ispășire a pedepsei este Îndreptarea legii din 1652[10], însă prima mențiune directă privind penitenciarul de la Telega o găsim într-un document din 1695, prin care domnul Constantin Brâncoveanu se adresa cămărașului de la Ocna Telega. Mai marele ocnei, ca urmare a împuternicirii venite de la domn, trebuia să fie ascultat de ocnari, ciocănași, măglași și dărăbanți[11]. Ocnarii nu puteau fi decât condamnații la muncă silnică, aspect întărit și de prezența dorobanților pentru paza lor. Lucrătorii liberi, ciocănașii și măglașii, nu aveau de ce să fie păziți. După Regulamentul organic din 1831 a fost construită o clădire la suprafață pentru acești nenorociți condamnați, până atunci ei fiind ținuți tot timpul în ocnă. După o vizită a domnitorului Carol I la ocnele statului (Telega și Slănic), în 1866, umanizarea detenției românești începe să se simtă. Cel mai modern penitenciar al acelor vremuri a fost construit în satul Doftana, comuna Telega. Acesta va deveni, după 50 de ani, unul dintre cele mai faimoase locuri ale României, pentru că Partidul Comunist (Muncitoresc Român, în acei ani), nu a avut nevoie decât de un pretext pentru a-l transforma într-un adevărat loc de pelerinaj al nomenclaturii. A fost imediat valorificat propagandistic nefericitul moment al anului 1940, când la cutremurul din noiembrie au murit câțiva fruntași comuniști închiși aici, printre care și Ilie Pintilie. Muzeul Doftana, înființat în anul 1949, sub directa coordonare a partidului, a fost destinația perfectă a liderilor centrali comuniști, pentru a-și demonstra trecutul revoluționar. După 1989, clădirea a fost abandonată.

Cu toate că satul Telega este menționat prima dată la 16 aprilie 1562[12], într-un document[13] emis în timpul lui Petru cel Tânăr, care confirma Mănăstirii Drăghicești, numită și Mănăstirea de la Cricov[14], iar ulterior Mărgineni, satul Telega și vama de sare[15], așezarea trebuie să fi existat cu mult înainte de această dată. Profesorul Ioan N. Candrea, reputat lingvist și filolog, abordând problematica toponimiei românești, nota: Cunoaștem satul Telega din județul Prahova. În ce privește originea numelui său nu e greu de văzut că e unul și același cuvânt cu ‹teleagă› (…) deosebirea dintre aceste două forme e o chestiune de cronologie. «Teleagă» e o formă veche slavă «Telega» (…) Telega a intrat în limbă mai târziu într-o epocă posterioară veacului X, adică posterioară intrării elementelor ungurești în limba română[16]. Prin urmare, numele Telega apare după secolul al X-lea; dar așezarea, comunitatea umană din imediata apropriere a zăcămintelor de sare, se întemeiază abia după această dată sau numele Telega este dat unei așezări umane deja existente? Răspunsul la această întrebare nu poate să fie decât unul ipotetic, în condițiile în care, deocamdată, nu există o dovadă concretă. Logic, așezarea exista cu mult înainte de pătrunderea în limba română a termenului slavon care denumește astăzi localitatea[17]. Iată și al treilea sens pentru Telega, cel de așezare.

Evoluția favorabilă a satului Telega, ca și modificările administrative survenite odată cu modernizarea statului au dus la crearea comunei cu același nume. Comuna Telega este situată în zona central-nord-vestică a județului Prahova, având ca vecinătăți următoarele comune rurale și urbane: Brebu (nord, nord-vest), Cosminele (nord-est), Scorțeni (est, sud-est), Bănești (sud-vest) și Municipiul Câmpina (vest). Așezarea se găsește la o altitudine medie de 550 m, punctul maxim fiind reprezentat de vârful dealului Măceș (815 m). Suprafața comunei este de 4.015 km² (401.500 ha)[18]. Din punct de vedere administrativ, astăzi comuna Telega este formată din satele Telega – reședința comunei, Bosâlcești[19], Buștenari, Doftana, Melicești și Țonțești. Conform recensământului din 2011, populația comunei Telega se ridica la 5.523 locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 6.465 locuitori. Față de capitala țării, Telega se află la o distanță de 95 km, iar față de municipiul Ploiești la 38 kilometri. Cel mai important drum rutier care trece prin comună este DJ 100 E, care o leagă spre vest de Câmpina, iar spre sud-est de Scorțeni și Băicoi. Din această șosea, se ramifică la Telega DJ 214 (satul Doftana, punctul Zorile), care duce spre nord-est către Brebu, Aluniș și Vărbilău. Cel mai circulat tronson și ieșirea principală din comună este către Câmpina. Mai recent a fost refăcut și modernizat un drum comunal care leagă Telega (prin satul Buștenari) de localitatea Cosmina (prin Poiana Trestiei). Din această șosea, din Buștenari, se ramifică drumuri abia circulabile spre satele Bosâlcești, Țonțești (de aici mai departe Mislea) și Cocorăștii Mislii. Alt drum de importanță locală este DC 5, cel care leagă centrul comunei de satul Melicești[20].

După cum am văzut mai înainte, Buștenari este actualmente sat al comunei Telega. Începând cu anul 1923 și până la reforma administrativă din 1968, satul Buștenari, împreună cu cele două cătune, Bosâlcești și Țonțești, au fost organizate într-o unitate administrativă separată de comuna Telega, cu numele de comuna Buștenari. Cătunul Buștenari, prin bogăția sa, întrecea pe toate celelalte în ceea ce privește cota parte la averea comunei Telega, din care făcea și el parte. Și atunci nu este greu a ghici cum acest cătun și-a putut zice într-o bună zi că nu înțelege să fie mai departe unul din susținătorii principali ai celorlalte cătune componente ale comunei Telega. De aici separația era ca și făcută. Prin urmare, în cazul Buștenarilor, forma administrativă de comună nu este rezultatul unei evoluții în timp și spațiu al primei așezări ci, mai degrabă, satul a crescut, s-a dezvoltat, a însemnat ceva sau foarte mult, numai datorită petrolului. Bogăția petrolieră a creat rostul satului și deci, al comunei Buștenari[21]. Satul Buștenari a intrat în istorie ca o așezare ai cărei locuitori se îndeletniceau cu lucrul buștenilor, buștenărenilor; după cum cei de peste dealul Recea, înspre nord, din satul Cosmina de Jos, erau numiți și vârtejari ca urmare a preocupărilor lor, de a face vârtejurile de căruțe, osiile de lemn și jugurile, ce le lucrau înainte oamenii locali (buștenărenii n.n.), atunci când viața industrială petroliferă nu se aciuiase pe aici[22].

Relieful Buștenariului este unul accidentat, care creează numeroase văi (Mislișoara, Doftănețul, Puturosu – denumită astfel după mirosul de pucioasă, Arde-Pământ[23], Recea) și prezintă din jurul dealurilor Boșilcești (la nord), Grâușor și Chiciura (la vest), Măciuc (la sud) și Măceș (la nord-est) aspectul unui fund de pălărie cu îndoitura de mijloc în sus și de la sud spre nord. Satul este plasat pe șaua culmei Plaiului, dinspre dealul Măceș și Plaiul Hoților spre sud, revărsat pe partea de vest cu numele de Buștenari și pe partea de est cu denumirea de Doftăneț, legându-și ca un cobur al șelei înspre stânga părțile de sat ale Bădicenilor și Țonțeștilor. Se răsfiră între cele două văi principale (a Mislișoarei și a Doftănețului) care devin întocmai unor ulițe ocupate pe ambele părți de același neam de oameni. Lungimea satului de la un capăt la altul, pe direcția șoselei județene Ploiești-Buștenari-Câmpina, atinge patru kilometri. În lățime, de la nord la sud,  localitatea are cca trei kilometri. Satul, moșnenesc și de clăcași, are mai multe părți, ale căror denumiri sunt date de numele unor strămoși: Boșilcarii, Brașovii, Țonțești, Vatra satului, Bădiceni, Sub coastă, pe Măciuc, Doftăneț, Sterești, Croitoru și Poiana Părului[24].

Dezvoltarea localității a fost una spectaculoasă. După anul 1900, cum ajungeai în vârful dealului la Grâușor, vedeai pădurea imensă și deasă a puțurilor și sondelor din Buștenari. Apoi, se mai vedeau ateliere mecanice, birouri, firme cu numele societăților de la cele mai naționale până la cele mai internaționale, prăvălii cu puzderia de materiale (burlane, țevi, sârme împletite, motoare etc.), toate duse acolo de telegari și boi vânjoși, rezervoare, bataluri pline cu păcură; alte prăvălii pline până în pod cu tot feluri de lucruri, de la amnar până la salamul delicios al Sibiului, de la țuica blestemată până la halba sau țapul înspumat, mânuit de lucrătorul care câștigă bine, până face scurtă la mânăPocnetele și iar pocnetele motoarelor, de te crezi că ești la Turtucaia sau la Verdun. La schimbul turelor de lucru, după sfârșitul țignalelor sirenelor, o hăuială stridentă se instala, atunci când valuri, valuri de oameni schimbau lucrul cu odihna sau invers[25].

O a doua bogăție naturală pentru care Telega a intrat în istoria națională și universală a fost țițeiul. Dacă sarea era un monopol domnesc, ulterior unul de stat, dacă pământul unde au fost deschise ocnele aparțineau Mănăstirii Mărgineni, aceștia fiind primii beneficiari ai aurului alb, valorificarea petrolului a adus însemnate economii tuturor telegenilor, care aveau în proprietate terenuri petrolifere. Exploatarea țițeiului la Telega este aceeași cu cea de la Buștenari, însă nevoia unei localizări mai precise a făcut ca doar unul să se impună cu adevărat în lumea petrolului. Așadar, pentru Buștenari, cel de-al doilea sens, după cel de așezare  umană, sat și comună, este acela de centru petrolier.

În publicațiile vremii, cu sens de centru petrolier se folosea cel mai adesea termenul de șantier, pe care l-am preluat și noi, folosindu-l de cele mai multe ori. Însă, în alte situații, șantier este subsecvent centrului petrolier, având un înțeles de perimetru mai restrâns al zonei (centrului) Buștenari. Pentru a evita repetițiile, am utilizat cu sens de sinonime și zona Buștenari sau, mai rar, schela Buștenari, pentru că ultimul are, mai degrabă, sensul de întreprindere petrolieră patronată de cineva, în cadrul șantierului / zonei / centrului Buștenari. După naționalizarea din 1948, sensul termenului schela Buștenari a devenit, neîndoielnic, sinonim al centrului Buștenari de până atunci.

În decursul timpului a existat un fenomen de roire a întreprinzătorilor de la un punct central, Buștenarii Vechi-Puturosu, Schela Veche, Schela Roza, unde a fost descoperit țițeiul pentru prima dată, către alte vecinătăți – Mislișoara, Poiana Părului, Grâușor. Aceste proximități vor fi parte a centrului petrolier Buștenari, la fel cum se va întâmpla și cu unele perimetre mai îndepărtate, precum: Gropi, Stâlpi (Valea Stâlpilor), Caranicea, Scumpia, Găvane, Croitoru, Călinet, Călinet-Poiana Lungă, Valea Telegii, Burloi, Curătureanu, Paraschiva, Teiș, Țonțești, Chiciura, Vatra Mislei, Runcu, Făget, Stejar, Doftăneț, Doftănețul Sec, Bordeni, Parșani, Recea, unde țițeiul a fost descoperit ulterior. Unele dintre aceste noi perimetre vor apărea uneori în statistici ca șantiere de sine stătătoare, urmărindu-se prin aceasta o mai bună cunoaștere a zonei de către potențialii întreprinzători. Însă, toți specialiștii din lumea petrolului asociau acele șantiere centrului petrolier Buștenari. Roirea a presupus o infrastructură comună (drumuri de acces, rezervoare, conductele de transport al țițeiului etc.), creând o dependență atât de puternică, încât șantierele nu puteau fi luate decât împreună.

Zona petroliferă Buștenari încă mai este un adevărat muzeu în aer liber. Probabil această situație se va sfârși curând, deoarece programele societății Petrom de recuperare a fierului vechi fac să dispară, rând pe rând, aceste instalații rudimentare de exploatare a țițeiului. La acest moment, încă se mai pot vedea urmele exploatării puțurilor de petrol săpate în sistem hecnă, ori sonde vechi al căror sistem de pompare e antrenat dintr-un centru, prin tije, care scârțâie la contactul cu lemnul de ghidare, dacă nu sunt unse cu reziduuri petroliere grosiere, așa cum s-a practicat vreme de multe decenii.

Mihai Pizanty, specialist în petrol și director al „Monitorului Petrolului”, spunea în anul 1938: Leagănul dezvoltării petrolifere din România, cunoscut încă de pe timpurile străvechi, îl găsim în această regiune. Cea dintâi care s-a făcut cunoscută și a cărei vitalitate se continuă încă în mai mică măsură (…) este regiunea Buștenari[26]. Însă vechimea și importanța acestui centru petrolier în istoria petrolului sunt scoase în evidență doar prin această lucrare.

[1] Jean-Jacques Berreby, Histoire mondiale du pétrole, Paris, Éditions du Pont Royal, 1961, p. 10.

[2] Calendarul „Minervei” pe anul 1908, București, p. 241.

[3] René Sédillot, Istoria petrolului, Editura politică, București, 1979, p. 5.

[4] A se vedea la bibliografie.

[5] Termenul de păcură are două sensuri: 1- în perioadele mai vechi înseamnă țițeiul gros, pentru că cel subțire era neutilizabil; 2- odată ce țițeiul a început să se rafineze pe scară largă, păcura înseamnă acel reziduu vâscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilare.

[6] Dispozitiv constând dintr-un băţ prevăzut la un capăt cu câlţi, cârpe sau alt material, îmbibat cu petrol, care servea la iluminat. Numite uneori și păcură, nu puteau fi stinse de ploaie. Apud Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, Vol. I (1801-1821), Editura Academiei Române, București, 2004, p. 714.

[7] Țara noastră a fost prima în lume cu o producție de țiței oficial înregistrată în statisticile românești și străine; București devine primul oraș din lume care avea iluminatul public cu petrol lampant; în Prahova a intrat în funcțiune prima rafinărie de petrol de tip industrial din lume.

[8] Un pogon era o jumătate de hectar.

[9] Prospectul Băilor Telega, Typ. și Legătoria de cărți G. I. Gologan, Câmpina, 1913, p. 3.

[10] Îndreptarea legii 1652, Editura Academiei, București, 1962, pp. 317-318.

[11] N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, Vol. V, Cărți domnești, zapise și răvașe, București, 1903, p. 351.

[12] Învățătoarea Eliza N. Stroilescu, cunoscând documentul, în lucrarea pentru obținerea gradului didactic I (1942), spunea că de pe la 1562 satul își dăruiește viața alături de ocna de sare, având rostul său propriu, cu resursele sale de existență, cu viața sa specifică, cu cărăușia, cu livezile sale vestite de pruni, cu fabricatul țuicii; deci cu povernele și căldările de rachiu și cu vitele sale. Apud Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fondul Ministerul Culturii Naționale și Cultelor, 1942, dosarul 688, f. 19.

[13] Documente Romaniae Historica, Seria B, Ţara Românească, Vol. V (1551-1565), Editura Academiei R.S.R., București, 1983, p. 265.

[14] Îndrumător în Arhivele Centrale, Vol. I, Partea I, București, 1971, p. 123.

[15] D. R. H., Seria B, Ţara Românească, Vol. V, Editura Acad. R.S.R., București, 1983, p. 265.

[16] I. A. Candrea, Elemente de toponimie, cu privire specială la toponimia Olteniei, Facultatea de Litere și Filozofie din București, 1932-1933, pp. 8-9.

[17] Vezi Ilie Cristian, Telega în felurite ipostaze, Editura Grai și Suflet – Cultura Naţională, București, 2013, p. 44.

[18] Ilie Cristian, Op. cit., p. 13.

[19] Denumirea satului vine de la urmașii lui Dumitru Boșilcă, stabilit acolo, împreună cu altul, Brașov, pe la 1830, de cămărașul Ocnei Telega. Ei erau români ardeleni veniți să lucreze la ocnă, refugiați de totura ungurească. După Constantin Clinciu, Monografia Comunei Buștenari, apud Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fondul Ministerul Culturii Naționale și Cultelor, 1942, Dosarul 688, f. 207.

[20] http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Telega,_Prahova.

[21] Constantin Clinciu, Op. cit., loc. cit., f. 190.

[22] Constantin Clinciu, Op. cit., loc. cit., f. 179.

[23] „Arde-Pământ”: un platou în cătunul Buștenari unde se află mai multe puțuri de păcură. Până la exploatarea păcurii au ars înfundat diferitele gaze din pământ și au izbucnit ca un vulcan arzând pământul pe o mare întindere. Acum însă se exploatează o mare cantitate de păcură și de bună calitate. Acest platou poartă acest nume care nu se poate șterge niciodată. Apud Paulina Brătescu, Ion Moruzi, Dicționarul Geografic al județului Prahova, Tipografia și Legătoria de cărți „Viitorul”, Elie Angelescu, Târgoviște, 1897, p. 25.

[24] Constantin Clinciu, Op. cit., loc. cit., f. 217.

[25] Constantin Clinciu, Op. cit., loc. cit., f. 216.

[26] Mihail Pizanty, Aria exploatării petrolifere în România, Tiparul „Cartea Românească”, București, 1938, p. 36.

DISTRIBUIE !