Selectează o Pagină

Ultimele 67 de zile din domnia regelui Carol I al României. Telegrame

Autor:



30,00 lei



Cod Produs293
ISBN978-606-537-290-0
Nr. pagini310
Nr. planșe
Format13x20 cm

Email
Categorie: Etichetă:

Descriere

Lucrarea „Ultimele 67 de zile din domnia regelui Carol I” prezintă situația politică din România după consiliul de coroană de la Sinaia (21 iulie/3 august 1914) până la încetarea din viață a regelui Carol I la 27 septembrie/10 octombrie, mai precis încercările diplomației Puterilor Centrale, și implicit pe cele ale puterilor Antantei de a atrage România în război de partea lor, văzute prin prisma telegramelor diplomatice austro-ungare, germane și belgiene, majoritatea inedite. Declarațiile personale de simpatie și fidelitate ale regelui Carol I față de reprezentanții Vienei și ai Berlinului la București în această perioadă aveau să afecteze grav prestigiul suveranului în ochii poporului român, după o lungă și rodnică domnie, și să-l lipsească după trecerea în eternitate de supranumele, pe deplin meritat, de Carol cel Mare. Documentele prezentate, redactate de diplomații cu care suveranul avea o relație privilegiată, demonstrează însă că indiferent de declarațiile sale personale, atitudinea regelui a fost în conformitate cu cea a majorității covârșitoare a elitei politice românești, așa cum fusese în toți cei 48 de ani de domnie. Faptul că în pofida dorinței vehement afirmată de opinia publică, România nu a intrat atunci în război de partea Antantei, pe lângă marile beneficii financiare pe care le-a adus ulterior, prin vânzări masive de materii prime mai ales Puterilor Centrale, a corespuns întru totul interesului național și imperativelor momentului.
Cartea demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu se poate face politică împotriva opiniei publice și de asemenea că nu este posibilă nicio construcție europeană fără aportul României și al Bulgariei.
Sorin Cristescu
***
„După o domnie de 48 de ani plină de rezultate remarcabile la nivel național și regional european, Regele Carol I al României avea să părăsească brusc scena istoriei, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, în condițiile în care ultimele sale luni de viață fuseseră marcate de frământare și dramatism. Tocmai această atmosferă o explorează lucrarea istoricului Sorin Cristescu, consacrată ultimelor 67 de zile din domnia Regelui Carol I, prin prisma documentelor diplomatice austro-ungare inedite, în mare parte telegrame cifrate, din colecția microfilme a Arhivelor Naționale ale României… Așa cum ne-a obișnuit deja cu prilejul lucrărilor editate anterior, Sorin Cristescu ne oferă în volumul de față un studiu introductiv menit a ne introduce în atmosfera epocii, iar pe parcurs, regăsim scurte notițe biografice asupra personajelor invocate în text, ceea ce înlesnește înțelegerea tuturor actorilor implicați în evenimente.”
prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean

Prefață de Sorin Liviu Damean

După o domnie de 48 de ani plină de rezultate remarcabile la nivel național și regional european, Regele Carol I al României avea să părăsească brusc scena istoriei, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, în condițiile în care ultimele sale luni de viață fuseseră marcate de frământare și dramatism. Tocmai această atmosferă o explorează lucrarea istoricului Sorin Cristescu, consacrată ultimelor 67 de zile din domnia Regelui Carol I, prin prisma documentelor diplomatice austro-ungare inedite, în mare parte telegrame cifrate, din colecția microfilme a Arhivelor Naționale ale României.
În contextul izbucnirii războiului mondial, poziția României devenise foarte importantă pentru ambele tabere implicate în conflict. Cele 395 de documente diplomatice traduse din limba germană de editor, sursă istoriografică de primă mărime, ilustrează, pe de o parte, interesul cercurilor conducătoare de la Viena (colateral și de la Berlin), reprezentate de ministrul plenipotențiar austro-ungar la București, Ottokar von Czernin, față de atragerea statului român în conflict de partea Puterilor Centrale, iar pe de altă parte, presiunile constante exercitate asupra Regelui Carol I, în calitatea sa de membru al familiei de Hohenzollern și, totodată, de partener al Tratatului de alianță semnat în 1883 (reînnoit în anii următori, ultima dată în 1913).
Așa cum ne-a obișnuit deja cu prilejul lucrărilor editate anterior, Sorin Cristescu ne oferă în volumul de față un studiu introductiv menit a ne introduce în atmosfera epocii, iar pe parcurs, regăsim scurte notițe biografice asupra personajelor invocate în text, ceea ce înlesnește înțelegerea tuturor actorilor implicați în evenimente.
Din documentele puse la dispoziția cititorului, putem observa cum monarhul României, bătrân și bolnav, se vede pus în ipostaza dificilă de a găsi o soluție la cea mai mare dilemă a vieții sale: de a da curs perspectivei, deocamdată nesigure, a politicii interesului național (desăvârșirea unității naționale prin revenirea la patria mamă a Transilvaniei și Bucovinei, provincii aflate sub dominație austro-ungară) sau de a-și respecta angajamentele asumate la nivelul politicii externe față de Berlin și Viena, în calitate de vechi aliați (de peste 30 de ani), și, eventual, recuperarea Basarabiei, ca preț al participării la război alături de Puterile Centrale.
În primul rând, Regele Carol I era dezamăgit și îngrijorat de politica Rusiei, cea care în 1878, în pofida angajamentelor asumate prin convenția româno-rusă din 4/16 aprilie 1877 și a participării armatei române la războiul ruso-turc de la sud de Dunăre, anexase din nou sudul Basarabiei. În al doilea rând, pe deplin convins de invincibilitatea armatei germane, pe care o cunoștea atât de bine, la care putem adăuga și atașamentul față de originile natale (vezi doc. nr. 98), bătrânul Suveran nu concepea o intrare în război alături de Rusia, Franța și Marea Britanie (Antanta) împotriva Puterilor Centrale (Germania aliată cu Austro-Ungaria). În egală măsură însă, ținea să afirme reprezentanților acestora din urmă imposibilitatea participării la război alături de monarhia austro-ungară, cea care refuza românilor transilvăneni cele mai elementare drepturi de conviețuire în Transilvania.
Ieșirea, de moment, din impas a reprezentat-o atitudinea Italiei, care, deși parteneră a alianței cu Puterile Centrale, invocase lipsa unui casus foederis și adoptase o atitudine de neutralitate, poziție pe care a adus-o la cunoștința cercurilor conducătoare de la București înainte de întrunirea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, de la Castelul Peleș din Sinaia (vezi doc. nr. 9, 29, 39, 41, 94). Așa se explică faptul că, în ciuda discursului Regelui în favoarea participării la război alături de aliații germani și austro-ungari, elita politică se va pronunța în favoarea neutralității, decizie acceptată în cele din urmă de Suveran. Deși nemulțumit și poate surprins de atitudinea consilierilor săi, Carol I va invoca poziția sa de monarh constituțional pentru a sublinia că nu poate ignora opinia liderilor politici. Acoperit de decizia Consiliului de Coroană, Carol I putea, în primă instanță, să domolească presiunile și reproșurile de la Berlin și Viena. Totodată, soluția neutralității, de fapt expectativă armată, nu reprezenta decât un expedient, o soluție temporară, menită a liniști spiritele la nivelul elitei politice (ea însăși împărțită în antantofili, care constituiau majoritatea covârșitoare, și germanofili) și a opiniei publice românești (antrenată în direcția eliberării Transilvaniei și a Bucovinei).
Documentele diplomatice cuprinse în lucrarea de față demonstrează că pe parcursul evoluției evenimentelor și a perspectivei tot mai îndepărtate a unei victorii rapide a armatelor Puterilor Centrale, se conturează tot mai clar ideea că Regele Carol I și Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu nu se vor angaja în conflict alături de Germania și Austro-Ungaria decât în momentul în care balanța ar înclina în favoarea lor. În aceste circumstanțe, maximum a ceea ce se putea obține de la București era menținerea neutralității, toate eforturile diplomatului austro-ungar Czernin fiind concentrate în această direcție (doc. nr. 49, 56). Pe de altă parte, pentru a mai îndulci puțin la Berlin și Viena amărăciunea provocată de neintervenția României, monarhul oferea asigurări că în cazul unei invazii rusești pe teritoriul românesc va avea loc o rezistență armată (doc. nr. 81, 88).
Reies cu claritate din analiza telegramelor transmise de ministrul plenipotențiar austro-ungar la București diversele mijloace utilizate pentru a influența decizia României în sensul unei acțiuni alături de Puterile Centrale: întrevederi frecvente cu Regele Carol I (în care să i se amintească originea germană și cuvântul de onoare al unui aliat), încercarea de a cumpăra cu sume importante de bani anumiți oameni politici influenți (de pildă, Take Ionescu) și ziare de opinie bucureștene (doc. nr. 115, 127, 133, 211, 212, 213, 222), promisiuni teritoriale legate de recuperarea Basarabiei (doc. nr. 128, 353), iar în momentele de disperare, chiar o parte din Bucovina, acordarea anumitor drepturi românilor ardeleni și chiar non-rezistența în cazul unei intervenții a armatei române în Transilvania, această din urmă idee respinsă categoric de premierul ungar Tisza (doc. nr. 186, 246, 312, 313, 330, 331, 332, 346).
Pe măsură ce starea de sănătate a Regelui Carol I se înrăutățea, diplomația austro-ungară devenea conștientă de faptul că singura speranță în dăinuirea neutralității României o constituie persoana monarhului. Soluția: „Trebuie să presăm cu toată energia pentru ca regele Carol I să nu abandoneze lupta, să-și afirme principiile și să ducă politica de neutralitate până la capăt” (doc. nr. 278). Se pare că astfel de presiuni și-au făcut simțite efectele asupra Suveranului, care, în momentul intensificării acțiunilor publice antantofile (după înfrângerea germanilor în bătălia de pe Marna) și având în vedere perspectiva convocării unui nou Consiliu de Coroană (în care să se abandoneze neutralitatea pentru intrarea în acțiune alături de Antanta), își lansează în jocul manevrelor politice intenția de a abdica (așa cum o făcuse și în martie 1871), împreună cu toată Familia Regală (idee propagată de Regina Elisabeta), o declarație fiind pregătită în acest sens (vezi doc. nr. 154, 207, 214, 265, 312, 325, 347, 395). Poate și ca urmare a acestei amenințări a monarhului cu abdicarea, situația se calmează, iar Consiliul de Coroană nu mai este convocat. Mai mult decât atât, se semnează în secret, dar cu acordul Regelui, convenția Sazonov-Diamandi la 18 septembrie/1 octombrie 1914, prin care Rusia recunoștea, în schimbul neutralității noastre, dreptul românilor de pe cuprinsul monarhiei austro-ungare de a se uni cu România.
Pe fundalul unor asemenea evenimente complicate survine decesul Regelui Carol I la 27 septembrie/10 octombrie 1914, orele 5.30 dimineața, la castelul Peleș. Orice afirmații legate de moartea Suveranului, care ar fi fost provocată de circumstanțele existente în toată această perioadă, rămân la stadiul de speculații dacă avem în vedere că Regele era grav bolnav. Nu este mai puțin adevărat însă că aceste ultime două luni au fost cele mai grele momente ale domniei sale. Pur și simplu, cursul vieții s-a oprit la timp. Evenimentele ulterioare, chiar dacă nu au fost previzionate sau favorizate de Regele Carol I, au urmat cursul implacabil al istoriei, cu un deznodământ fericit: crearea României Mari. Carol I rămâne în istoria neamului ca un Rege devotat țării care l-a adoptat și asupra căreia a domnit cu moderație și înțelepciune timp de 48 de ani.
În încheiere, nu putem decât să îl felicităm pe editor, istoricul Sorin Cristescu, pentru introducerea în circuitul științific a unor mărturii de primă importanță pentru înțelegerea sfârșitului unei domnii și a unei epoci.

Prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean

Studiu introductiv

În anul 1983, la prestigioasa Editură Științifică și Enciclopedică din București, vedea lumina tiparului primul volum dintr-o serie de zece intitulate „1918 la Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român.” Primul volum a cuprins o serie de documentele externe din epoca premergătoare Marii Uniri (1879 -1916). Aceste documente – rapoartele diplomaților marilor puteri europene acreditați la București și în marile capitale ale Europei – prezentate în succesiunea lor cronologică, demonstrau cristalizarea rapidă și de nestăvilit a dorinței de unitate a românilor de pe ambii versanți ai Carpaților, adică a românilor din Transilvania, asupriți de sistemul dualist care se instaurase în 1867 și transformase denumirea de Imperiu Habsburgic sau Austria în cea de Austro-Ungaria, cu românii din regatul României condus de regele Carol I.
Studierea acestei remarcabile realizări a istoriografiei românești dinainte de 1989 a constituit pentru noi un moment de referință în activitate, un îndemn care ne-a încurajat să pornim pe drumul realizării unei serii de patru volume, publicate la Editura Paideia din București, intitulate „Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877 -1914”. Volumul al IV-lea se încheia cu celebrul Consiliu de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 unde, în condițiile izbucnirii Primului Război Mondial, se hotărâse ca România să ignore tratatul secret de alianță cu Puterile Centrale semnat la 30 octombrie 1883, și să adopte neutralitatea, sau cum i s-a spus în epocă: „expectativa armată.”
În condițiile dramatice din primele lunii ale marii conflagrații mondiale diplomații au renunțat la procedeul redactării de rapoarte și au trecut la prezentarea informațiilor care se succedau cu o rapiditate nemaivăzută prin telegrame cifrate. Din acest motiv am decis să cercetăm rolele 219 și 220 din seria de Microfilme Austria, și rola 116 Microfilme R.F.G., aflate la Arhivele Naționale din București și să publicăm toate telegramele expediate din București de reprezentantul Austro-Ungariei, contele Ottokar von Czernin, plus ordinele primite de acesta de la ministrul de Externe, contele Leopod von Berchtold, precum și telegramele care aveau legătură cu atitudinea României redactate de reprezentanții Vienei de la Sofia și Berlin. De asemenea telegramele celui care până la 19 septembrie a fost reprezentantul Germaniei la București, Julius von Waldthausen, funcție ulterior încredințată baronului Hilmar von dem Bussche, plus dispoziții primite de cei doi de la cancelarul Bethmann-Hollweg de la Berlin. La ele s-au adăugat câteva telegrame ale reprezentantului Belgiei, respectiv al Germaniei la București, ș.a. În felul acesta a rezultat un tablou succint, plin de mișcare și dramatism al ultimelor 67 de zile ale domniei regelui Carol I al României în care vedem zbuciumul sufletesc al monarhului care voia să facă la fel ca în toți cei 48 de ani de domnie, politica elitei conducătoare românești, dar arăta tuturor că este reținut acum de sentimentele sale de devotament față de țara în care se formase și din care venise, Germania, și care îl obliga la o atitudine menajantă față de Austro-Ungaria. Că nu exista aceeași simpatie a monarhului pentru Austro-Ungaria ca și pentru Germania știm din raportul lui ministrului plenipotențiar german de la București, Bernhard von Bülow din (27 mai) 8 iunie 1892: „Pentru definirea concepțiilor politice ale regelui Carol I aș vrea să mai adaug în mod confidențial că atunci când, în cursul negocierilor, i-am arătat suveranului că este vorba doar de un acord româno-austriac la care noi nu suntem mai mult decât niște spectatori binevoitori, regele mi-a replicat energic: „Dacă ar fi vorba doar de un tratat româno-austriac nu l-ar semna niciun român. Doar aderarea ulterioară a Germaniei face cu putință existența tratatului și în aceasta constă valoarea lui atât pentru mine cât și pentru miniștrii mei.”
Merită remarcată noblețea sufletească a bătrânului monarh Carol I care nu le-a reproșat niciodată, nici măcar aluziv, liderilor de la Viena și Berlin faptul că au luat cele mai importante și mai grave hotărâri pentru soarta imperiilor lor și a Europei întregi fără să-l anunțe sau să-l consulte în privința intențiilor lor, iar acum îi solicitau concursul cu promisiuni și făceau referiri la obligațiile de onoare ca aliat și membru al Casei de Hohenzollern.
Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 a fost ultimul mare eveniment din viața regelui Carol I, creându-se impresia că Ion I.C. Brătianu și ceilalți lideri ai Partidului Național Liberal l-au salvat pe suveran de la o decizie nefastă care ar fi nimicit o dată pentru totdeauna idealul realizării României Mari. În realitate, am arătat în ultimul volum din seria „Regele Carol I în rapoartele diplomatice austro-ungare 1877 -1914”, că de fapt, din considerente geostrategice și politice – atitudinea opiniei publice – monarhul NU a avut în vedere o participare a României la războiul european și mondial care tocmai izbucnise și că neutralitatea – până ce se va profila cu claritate care va fi tabăra învingătoare – îi apărea ca fiind singura opțiune potrivită. În fond, ziarul „La Roumanie” din 7/20 septembrie 1914 avea dreptate când făcea referință la memoriile cancelarului Bismarck, la pasajul unde acesta vorbea despre posibila alegere a prințului Leopold von Hohenzollern la tronul Spaniei în 1870, posibilitate care fusese pretextul pentru izbucnirea războiului franco-prusian, și precizase că dacă prințul de la Sigmaringen ar fi ajuns într-adevăr suveran al Spaniei, n-ar fi putut să ducă altă politică decât cea spaniolă, care n-avea și n-ar fi avut nimic comun cu interesele germane. Același lucru a fost valabil și în cazul României pentru ambii monarhi de atunci: Carol I și Ferdinand I.
Cu toate acestea, pentru Carol I se punea problema de a le arăta aliaților săi de 30 de ani, de la Viena și Berlin că el, personal, este credincios tratatului secret de alianță din 30 octombrie 1883, în sensul că România nu va ataca niciodată Austro-Ungaria, că România nu va promova în niciun fel interesele Rusiei și că neutralitatea proclamată la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august poate fi parțial eludată în favoarea Puterilor Centrale prin:
a) retragerea oricăror forțe militare românești importante de pe frontiera Carpaților pentru ca Austro-Ungaria să se poată folosi pe fronturile de luptă de trupele care în mod obișnuit asigurau această frontieră;
b) acordarea libertății de acțiune pentru Bulgaria, în sensul de a permite acestei țări să atace Serbia și să ocupe Macedonia, contrar protocolului secret al păcii de la București din 10 august 1913, deci renunțând practic la respectarea prevederilor acestui tratat de pace;
c) afirmarea disponibilității de a se opune prin forța armelor unei eventuale tentative a armatei ruse de a intra în nordul Moldovei pentru a ataca prin învăluire forțele austro-ungare din Bucovina.
Calculele regelui nu puteau rezolva problemele momentului din simplul motiv că opinia publică românească, aceeași care determinase participarea României la cel de-al doilea război balcanic în iunie-iulie 1913 și de care trebuise să se țină cont în luarea deciziei de la Consiliul de Coroană, convinsă, ca toată lumea, că războiul va fi scurt, cerea imperativ intrarea în război a României de partea puterilor Antantei (Franța, Rusia, Marea Britanie). În aceste condiții vom vedea că oferta pe care Rusia o va face României de a ocupa Transilvania, capătă o semnificație deosebită pentru Carol I, căci ideea publicării acestei oferte și a refuzării ei de către regele și guvernul țării ar fi putut determina o mișcare populară de răsturnare a dinastiei. Cât de întemeiate sau de reale erau temerile regelui?
Aceasta este substanța acestui volum de documente diplomatice referitoare la ceea ce vor fi ultimele două luni din domnia regelui Carol I. Telegramele ne arată eforturile disperate ale diplomației Vienei și Berlinului de a atrage România în război de partea Puterilor Centrale și reprezintă cea mai elocventă dovadă a importanței cu totul deosebite la care ajunsese țara după 48 de ani de domnie ai regelui Carol I. Prin abilitatea premierului Ion I.C. Brătianu se va ajunge la discutarea între Viena și Berlin a unor propuneri de cedări teritoriale din monarhia austro-ungară – o parte din Bucovina sau Bucovina întreagă sau chiar o cedare mascată a Transilvaniei – pentru a cumpăra intervenția activă a României împotriva Rusiei, și se va ajunge la presiuni exercitate de la București asupra Budapestei pentru ca prim-ministrul ungar, Tisza István, să acorde românilor din Transilvania o serie de îmbunătățiri ale situației lor, revendicări refuzate de premierul ungar în februarie 1914 și acordate, cu o serie de limitări, abia la 8 noiembrie același an. Interesant este modul în care regele a încercat să concilieze interesele României – pentru care cea mai bună soluție a momentului și a viitorului apropiat se va dovedi neutralitatea, iar Carol I l-a îndemnat și pe regele Constantin I al Greciei, care-i ceruse sfatul, să rămână neutru,– cu sentimentele sale personale care îl îndemnau să fie alături de țara de unde venise și în care se formase, Germania, și despre care era ferm convins că va câștiga războiul. Această convingere a regelui se reflectă în toate cunoscutele memorii ale celor apropiați regelui în acele momente, precum I.G. Duca, G.T. Kirileanu, Al. Marghiloman, sau mai puțin apropiați precum Constantin Argetoianu. Merită citat acesta din urmă, care își amintește cum regele l-a invitat la un dejun la Castelul Peleș în prima jumătate a lui septembrie stil vechi, „…înainte să ne ajungă preciziuni despre bătălia de pe Marna” care a avut loc între zilele de 5 -12 septembrie și care a salvat Parisul de la încercuire despre care memorialistul spune, într-o notă de subsol că le-a trebuit și francezilor timp până să-și dea seama că bătălia de pe Marna fusese o mare victorie. „După masă, Regele m-a luat într-un colț și am priceput rostul invitației. Mi-a spus că victoria Germaniei era asigurată și că va veni repede; dânsul cunoștea întreg planul și hotărârile Împăratului Wilhelm, plan și hotărâri adoptate de altminteri și de Marele Stat Major și de guvernul din Berlin. El putea să-mi spună ziua precisă în care armatele Reich-ului vor intra în Paris și cunoștea dinainte și condițiile păcii: nu erau rele pentru Franța, căreia de data asta, nu i se va mai cere niciun sacrificiu teritorial! În cât ne privea pe noi, ar fi o crimă (au fost propriile cuvinte ale Regelui) dacă n-am ieși măriți din acest război. Măriți, nu putem însă ieși decât aliniindu-ne alături de Germania, și repede, căci victoria ei era asigurată și nu mai era decât o afacere de câteva luni, poate de câteva săptămâni… Efortul ce ni se va cere nu va fi mare, ridicol de mic față de răsplata care ne așteaptă. Eu nu pot însă declara război Puterilor Antantei fără asentimentul opiniei noastre publice – a continuat Regele – și acest asentiment nu-l pot avea fără concursul lui Nicu Filipescu. Cunosc (de unde? se întreba memorialistul) influența d-tale asupra lui Filipescu; numai dumneata poți să-l determini la un gest pe care (și m-a apucat de haine, el, atât de sobru în gesturi și atât de depărtat de cele familiare) de altminteri conștiința strămoșilor săi, dacă nu interesele superioare ale țării, i-l cere! Se lămurise totul, încăpățânatul bătrân, care voia să moară cu steagul mult iubitei și adevăratei sale patrii în brațe, mă chemase pentru o ultimă tentativă…”
Când la sfârșitul lunii septembrie stil nou, s-a pus problema convocării unui al doilea consiliu de coroană, la care perspectiva ca România să renunțe la neutralitate în favoarea unei acțiuni militare de partea puterilor Antantei părea iminentă, regele Carol I a recurs la amenințarea cu abdicarea – ne-a rămas ciorna nedatată, scrisă de mâna secretarului regal Basset – așa cum făcuse și în timpul crizei din 10/22 martie 1871.
De asemenea se poate vedea importanța cu totul deosebită pe care au avut-o atunci relațiile României cu Bulgaria și cât de interesată era diplomația Vienei de stabilirea unor relații bune între cele două țări pentru a putea pretinde bulgarilor o acțiune împotriva unei Serbii greu de învins. La fel de vădită este disperarea reprezentantului austro-ungar în fața acutizării stării de spirit a opiniei publice din România, care voia o intervenție imediată a țării de partea puterilor Antantei, și a faptului că puțini oameni politici marcanți s-au pronunțat deschis pentru o acțiune de partea Puterilor Centrale, precum Al. Marghiloman. Cât despre adeptul cel mai înfocat al Germaniei, bătrânul Petre P. Carp, acesta fusese silit să se retragă din funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri și din viața politică încă din 27 martie/10 aprilie 1912, printr-o manevră organizată de regele Carol I sprijinit de Titu Maiorescu – prietenul de o viață a lui Carp – după eșecul înregistrat de celebra „afacere a tramvaielor” prin care se încercase compromiterea liderilor Partidului Național Liberal dezvăluindu-se afacerile lor dubioase cu Primăria Capitalei.
Soluția reprezentanților Puterilor Centrale din România va fi aceea de a cumpăra pur și simplu ziarele cele mai importante din București și în final toate materiale necesare fabricării ziarelor, urmate de încercări de mituire a liderilor politici, precum Take Ionescu, încercări care însă nu vor da rezultate în ceea ce privește personalitățile marcante.
Interesantă este poziția diplomației bulgare care nu acceptă declarațiile verbale venite de la București, legate de faptul că Sofia are mână liberă să atace Serbia, și se angajează să țină în șah România amenințând că o va ataca dacă aceasta din urmă va porni la luptă împotriva Austro-Ungariei. Diplomații Sofiei prind de veste și îl informează pe premierul bulgar Radoslavov despre acordul Sazonov-Diamandi semnat la Sankt Petersburg, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, prin care se promiteau României teritoriile locuite de români din monarhia austro-ungară în cazul în care România se angaja să rămână neutră, ultima și cea mai mare victorie de politică externă a regelui Carol I, prima mare victorie politică externă a lui Ion I.C. Brătianu. Doar că nimeni dintre cei implicați în această decizie nu putea să vorbească despre ea și nimeni nu știa dacă oferta se va menține în cazul prelungirii războiului, ceea ce știm că nu s-a întâmplat. Semnarea acestui acord, probabil determinat de temerile Antantei că o implicare a României în război de partea ei ar produce grave complicații în Balcani, au fost de fapt motivele instalării „acalmiei” în România la această dată, și la renunțarea convocării celui de-al doilea consiliu de coroană, situație care îi frapează pe diplomații Puterilor Centrale. Reprezentantul bulgar la București, Simeon Radev, nu ezită să-l întrebe pe regele Carol I despre acest demers chiar în ziua de 26 septembrie/9 octombrie 1914, care va fi însă ultima zi în care regele a văzut apusul soarelui.
Moartea regelui Carol I survenită câteva ore mai târziu a fost considerată o grea lovitură pentru Puterile Centrale, portretul îndoliat al regelui a fost afișat pe celebrul bulevard din Berlin, Unter den Linden. Nu există însă nicio dovadă că regele ar fi putut fi convins vreodată să treacă de partea acestei tabere, pentru că în toți cei 48 de ani de domnie, suveranul făcuse politica elitei conducătoare a României și niciodată o politică dictată de considerente sau sentimente personale. Indiferent de afirmațiile făcute între patru ochi diplomaților de la Viena și Berlin, regele a rămas credincios interesului național.
Pentru noi, cei astăzi, documentele diplomatice de atunci, precum și cele din epoca următoare a neutralității României, reprezintă cea mai elocventă dovadă că nu se va putea face vreodată vreo construcție europeană fără includerea României și a Bulgariei; din acest motiv studierea trecutului este astăzi mai importantă decât oricând.

*

Lucrarea de față se dorește a fi un omagiu adus de editor celor care au elaborat volumele 1918 la români, de la care a învățat arta traducerii rapoartelor diplomatice, chiar dacă nu a putut să-i cunoască personal.
Sorin Cristescu

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Ultimele 67 de zile din domnia regelui Carol I al României. Telegrame”