TRENUL DE LA LEMBERG LA CERNĂUȚI N-ARE ÎNTÂRZIERE

32,00 lei

Autor:



Cod ProdusCS00521
ISBN978-606-537-648-9
Nr. pagini154
Nr. planșe
Format130x200 mm

Disponibil pentru precomandă

Categorie: Etichetă:

Descriere

Această operă de debut a autorului care va primi Premiul Nobel pentru literatură în 1972, un veteran al războiului, marcat profund de tragediile epocii, este ca un fel de document programatic. În anul în care se încheie seria de procese ale Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, debutul lui Böll vine să demonstreze că nu toți germanii au fost adepții fanatici ai lui Hitler. Chiar dacă cei mai mulți au tăcut. ”Tăcerea celor care nu spun nimic este îngrozitoare. Este tăcerea celor care nu uită, a celor care știu că sunt pierduți”, afirmă autorul.

Nici tăcerea și nici războiul nu pot să înăbușe valorile esențiale ale umanității. Pentru Heinrich Böll și implicit pentru eroii săi, acestea sunt iubirea și credința religioasă. Orice om are dreptul la o viață omenească. Misiunea artei este să afirme și să transmită acest mesaj și să reziste la toate elementele dezumanizante ale vieții. Heinrich Böll va rămâne credincios acestor valori în toată cariera sa literară.

Sorin Cristescu

***

Heinrich Böll (1917 – 1985) este unul dintre scriitorii germani ai Premiului Nobel pentru literatură (1972) „Am vrut să scriu dintotdeauna, am încercat de timpuriu, însă cuvintele le-am găsit abia mai târziu“, va mărturisi autorul. Firesc, pentru că scriitura lui și a colegilor săi din Grupul 47 (Paul Celan, Sigfried Lenz, Günther Grass, Erich Kästner ș.a.) nu se putea afirma decât în condiții de libertate. Heinrich Böll ne-a lăsat o operă care a reînnoit literatura germană și a exaltat valorile cele mai de preț ale condiției umane: demnitatea și empatia. În motivația juriului care a i-a acordat Premiul Nobel se spune că opera sa „a avut un efect înnoitor în domeniul literaturii germane prin viziunea sa istorică contemporană în legătură cu arta sa de reprezentare, care se caracterizează prin empatie și sensibilitate.”

Opere:

Der Zug war punktlich (Între Lemberg și Cernăuți trenul n-are întârziere, 1949)

Wo warst du, Adam? (Unde ai fost, Adame?, 1951)

Und sagte kein einziges Wort (Și n-a spus niciun cuvânt, 1953)

Haus ohne Hüter (Casa văduvelor, 1954)

Billard um halb zehn (Partida de biliard de la ora nouă și jumătate, 1959)

Ansichten eines Clowns (Părerile unui clown, 1963)

Gruppenbild mit Dame (Portret de grup cu doamnă, 1971) ș. a.

 

DISTRIBUIE !

CUVÂNT INTRODUCTIV de Sorin Cristescu

Între Lemberg și Cernăuți trenul n-are întârziere este o nuvelă, opera de debut a lui Heinrich Böll (1917 – 1985), scrisă în 1948, publicată în 1949. Titlul inițial Între Lemberg și Cernăuți a fost înlocuit la publicare printr-un altul: Der Zug war pünktlich (Trenul n-are întârziere). Am considerat că cel mai potrivit ar fi reunirea celor două titluri.

Această operă de debut a autorului care va primi Premiul Nobel pentru literatură în 1972, un veteran al războiului, marcat profund de tragediile epocii, este ca un fel de document programatic. În anul în care se încheie seria de procese ale Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, debutul lui Böll vine să demonstreze că nu toți germanii au fost adepții fanatici ai lui Hitler. Chiar dacă cei mai mulți au tăcut. ”Tăcerea celor care nu spun nimic este îngrozitoare. Este tăcerea celor care nu uită, a celor care știu că sunt pierduți”, afirmă autorul.

Nici tăcerea și nici războiul nu pot să înăbușe valorile esențiale ale umanității. Pentru Heinrich Böll și implicit pentru eroii săi, acestea sunt iubirea și credința religioasă. Orice om are dreptul la o viață omenească. Misiunea artei este să afirme și să transmită acest mesaj și să reziste la toate elementele dezumanizante ale vieții. Heinrich Böll va rămâne credincios acestor valori în toată cariera sa literară.

Convingerea care se strecoară în sufletul personajului principal, Andreas, un tânăr soldat de 23 de ani, că va muri în decurs de 72 de ore undeva între Lemberg și Cernăuți, îl fac să-și revadă toată viața, lipsită de împlinire din cauza războiului ca atâtor alte milioane de tineri. Ceea ce rămâne din ea este credința religioasă, credința că moartea nu va pune un punct final, că nu va fi un somn fără vise, apoi credința în iubire și regretul că ochii de care s-a îndrăgostit în Franța nu-i mai putea revedea niciodată. În final al treilea element care răzbate din solilocviile eroului este dragostea lui pentru artă, mai precis pentru pian, conștiința că dacă n-ar fi izbucnit războiul ar fi putut ajunge să fie pianist. Dovada cea mai clară că lui Andreas nu-i pasă de război este faptul, mai mult sau mai puțin metaforic, că își uită pușca în dulapul de haine al prietenului său, preot, și nu se teme de consecințele pe care le-ar putea suferi el însuși, ci de pericolul la care l-a expus pe prietenul său.

Atunci când unul dintre camarazii săi de drum hotărăște că trebuie să meargă într-un bordel (unde altundeva?), Andreas, neinteresat de plăcerile carnale, vrea să-și împlinească ceea ce ar fi fost pasiunea lui de o viață, pasiunea pentru muzică. Din acest motiv întreabă dacă există acolo o fată care să știe să cânte și așa face cunoștință cu Olina, supranumită cântăreața de la operă; este un trup de închiriat celor care au bani și agentă a rezistenței poloneze. Pasiunea lor comună pentru muzică îi face pe cei doi să se îndrăgostească cu o patimă cum doar cei meniți morții pot cunoaște, iar senzualitatea nu mai are niciun cuvânt de spus. Pasiunea spirituală comună o ridică pe femeie din condiția de supus, o emancipează din robia banului și îi conferă un statut pe deplin egal cu al bărbatului. Iubirea reciprocă nu cunoaște nicio condiționare.

Nimic nu-l mai poate înspăimânta pe un eroul nostru în apropierea morții, în niciun caz faptul că Olina îi spune că este agentă a rezistenței poloneze. Olina înțelege temerile lui Andreas și regretă faptul că majoritatea celor care mor în război sunt de fapt nevinovați. În ceea ce îl privește pe el, Andreas știe că ”…fiecare moarte în război este o crimă, pentru care este răspunzător cineva.”

Conștiința unei alte existențe după moarte răzbate din cuvintele Olinei care își unește fără ezitare destinul ei de cel al lui Andreas:

”Să nu uiți însă ce ți-am zis: unde te-oi duce eu acolo va fi viață. Da?”

Și destinul celor doi se împlinește implacabil, ca o mașinărie bine pusă la punct și care o dată declanșată nu mai poate fi cu niciun chip oprită. Trenul n-are întârziere. Așa cum niciodată nu va întârzia nici manifestarea valorilor esențial umane, oricâte sacrificii vor fi necesare pentru a le concretiza.

DISTRIBUIE !