SCHÄßBURG – Weinberg / SIGHIȘOARA – Dealul Viilor

Autor: , , , , ,



199,00 lei

Cod ProdusCS00419
ISBN
Nr. pagini577
Nr. planșe
Format210x297 mm
Email

Descriere

Vorwort

Endlich kann Band VI der Reihe Archaeologia Romanica erscheinen, eine gemeinsam vom Archäologischen Institut Vasile Pârvan der Rumänischen Akademie und der Eurasien-Abteilung des Deutschen Archäologischen Instituts herausgegebene Monographienreihe, die auf eine Initiative des verstorbenen Direktors Petre Alexandrescu zurückgeht. Radu Harhoiu hat dieser Reihe mit der Vorlage wichtiger Materialien in den letzten fünf Bänden Leben eingehaucht und legt nun mit seinen Co-AutorInnen Nikolaus Boroffka, Rodica Boroffka, Erwin Gáll, Adrian Ioniţă und Daniel Spânu die Ergebnisse der langjährigen Forschungen in Schäßburg-Weinberg (Sighişoara-Dealul Viilor) im heutigen Verwaltungsbezirk Mureş vor. Die Fund­stellen Gräberfeld und Siedlung liegen am östlichen Rand der Stadt Schäß­burg am rechten Ufer der Großen Kokel (Târnava Mare). Der Burgberg von Schäß­burg, Mitte des 12. Jh. gegründet, war noch vor wenigen Jahren ein stiller Ort der vergangenen Welt sächsischen Lebens in Siebenbürgen und ist heute auf dem Weg zu einer – lebensweltlich entkernten – einzigen Zeile von Restaurants, Bars und Andenken­läden zu werden, wie man sie mittlerweile von vielen Orten in Europa kennt.

Das Buch aber handelt von der Archäologie: Schäßburg-Weinberg hat eine Vielzahl von Befunden vom Neolithikum bis in das Mittelalter erbracht. Unter den prähistorischen Befunden (Nikolaus Boroffka, Rodica Boroffka) sind wenige frühneoli­thische Scherben, aber zahlreiche Befunde der bronzezeitlichen Wietenberg- und Noua- sowie der früheisenzeitlichen Gava-Kultur. Die spätlatènezeitlichen Befunde werden von Daniel Spânu vorge­legt, ebenso das Gräber­feld des 2.-3. Jh. n. Chr. Radu Harhoiu behandelt die Gräber des 4.-7. Jh. n. Chr. Einen Töpferofen des 8. Jh. legen Daniel Spânu, Radu Harhoiu und Erwin Gáll vor. Adrian Ioniţă schließlich behandelt die mittelalterliche Siedlung des 12. und 13. Jahr­hunderts und Erwin Gáll den dazugehörigen Friedhof. Die Texte gehen weit über die reine Fundvorlage hinaus, sondern bieten auf hohem Niveau eine Einführung in die Bronzezeit Siebenbürgens, die Spätlatènezeit und rurale römische Bestattungen, die Gräber des 6.-7. Jh. nach Chr. in Sieben­bürgen oder die Töpferei im awarischen Khaganat und schließlich die Besiedlung Siebenbürgens im 12. und 13. Jh. Insgesamt ergibt sich ein Besiedlungsbild der Region das über annähernd 3000 Jahre zu verfolgen ist und in einen breiten überregio­nalen kulturellen Kontext eingebettet ist.

Die Erforschung dieses Areals und die Ausgrabungen begannen Mitte der 1980er Jahre unter höchst ungewöhnlichen Beding­ungen, die Radu Harhoiu in der einleitenden Forschungs­geschichte detailliert schildert und die ein höchst lesenswertes Kabinett­stück über die listenreiche Verwen­dung der Sprache der Macht darstellt. Das sei hier keineswegs vorweggenommen. Jeden­falls führte dies auf dem Anwesen von Ionel Deac zum Bau einer kleinen Basis zum Wohnen und Arbeiten, was dem Forschungs­pro­gramm eine gewisse Stabilität verlieh. An die Gastlichkeit dort erinnere ich mich gerne.

35 Jahre später gibt dieses Buch hoffentlich den Leserinnen und Lesern einen Eindruck von der langjährigen Zusammen­arbeit der Herausgeber und der AutorInnen, die sich natürlich nicht allein auf Schäßburg-Weinberg beschränkte, sondern sich auch in anderen Ausgrabungen bewährte, in der gemeinsamen Publikation von Materialien oder der Herausgabe von Büchern nieder­schlug. Das ist ein Stück gelebter interna­tionaler Kooperation in der Forschung unter teilweise politisch schwierigen Umständen, vor allem aber immer unter finanziell prekä­ren Bedingungen.

Ein besonderer Dank gilt in diesem Zusammenhang der Alexander von Humboldt-Stiftung, die eine Geburtshelferin dieser Kooperation war mit den Humboldt-Forschungsstipendien von Radu Harhoiu in Saarbrücken und Daniel Spânu in Berlin sowie dem Feodor Lynen-Stipendium von Nikolaus Boroffka in Bukarest. Sie hat auch die Publikation dieses Bandes ermöglicht.

Allen AutorInnen sei herzlich für dieses besondere Buch gedankt!

Svend Hansen, im August 2020

INHALTSVERZEICHNIS

INHALTSVERZEICHNIS

VORWORT

VORWORT

prima pagina

Pages from Sighisoara

Rezumat

  1. Cercetări arheologice în Sighişoara – Dealul Viilor, punctul „Necropola”. Istoricul cercetării (1987 – 2010). (Radu Harhoiu)

Situl „Necropolă” se află la marginea de est a municipiului Sighişoara (germ. Schäßburg, magh. Szekesvár), judeţul Mureş, pe prima şi pe a doua terasă de pe malul drept al Târnavei Mari, la cca. 350 m în amonte faţă de aşezările din secolele 3–8 şi din secolul al 12-lea de la Dealul Viilor (situl „Aşezare”). Dru­mul de ţară care leagă Sighişoara de comuna Boiu reprezintă un fel de ax artificial al sitului investigat, complexele arheologice aflându-se, după cum o ilustrează rezultatele cerce­tării, atât în partea sa de nord (zona „A”) cât şi de sud (zona „B”). Este foarte posibil că sub drumul actual se află depuneri şi vestigii arheologice (inclusiv funerare), însă cerce­tarea lor nu a fost posibilă.

În anul 1987 s-a epuizat practic cercetarea arheologică a zonelor accesibile ale sitului „Aşezare”. Aici au fost descoperite mai multe orizonturi de locuire din perioada pre- şi postromană (HARHOIU, BALTAG Sighişoara- Dealul Viilor).

Una din problemele care au stat mereu în atenţia colectivului de cercetare a fost aceea a identificării orizonturilor funerare corespun­zătoare diferitelor perioade de locuire din situl „Aşezare”. În acest scop au fost efectuate numeroase periegheze care au condus la descoperirea în anul 1987, în situl denumit ulterior „Necropolă”, a câtorva oase umane. În cea dintâi secţiune de verificare trasată aici au fost identificate cinci morminte de înhumaţie postromane şi urmele unei locuinţe cu mate­riale preromane. Acesta a fost, de fapt, înce­putul unui nou program de cerce­tare arheo­logică derulat cu intensitate diferită până în prezent şi la care au participat cercetători, muzeografi şi studenţi din ţară şi din străinătate.

Deşi obiectivele ştiinţifice sunt clare, deşi cercetarea punctului „Aşezare” a fost valorifi­cată monografic, deşi la Sighişoara – Dealul Viilor s-a clădit o bază arheologică unde materialul arheologic a fost şi este ordonat, prelucrat şi documentat în condiţii optime, Ministerul Culturii, prin Comisia (sa) Arheo­logică, a întrerupt uneori finanţarea cercetării sau nu a acordat autorizaţii de cercetare. Acordarea unui simulacru de finanţare nu vine decât să sublinieze politica grotescă şi iresponsabilă a celor care şi-au asumat con­ducerea destinelor arheologiei din România, ilustrată şi de reducerea accentuată a dina­micii cercetării complexelor arheologice din importantul sit de la Sighişoara – Dealul Viilor – „Necropolă”.

Cercetările arheologice întreprinse în situl Sighişoara – Dealul Viilor – „Necropolă” au dus la identificarea şi cercetarea unor importante vestigii arheologice (412 complexe) aparţi­nând vremii preromane (culturile Wietenberg, Noua, epoca timpurie a fierului şi La Tène târziu), epocii postromane şi începutului epocii medievale. Ansamblurile postromane care au distrus frecvent complexe preistorice sunt reprezentate prin trei necropole (din secolul al 3-lea, din secolul al 4-lea şi din secolul al 6-lea), printr-un cuptor de olar din secolul al 4-lea, o locuinţă şi un cuptor de olar din secolul al 8-lea, în timp ce începutul epocii medievale este ilustrat prin complexe de locuire şi printr-o necropolă de la sfârşitul secolului al 12-lea şi prima jumătate a celui următor.

  1. Complexe de locuire şi înmor­mântări preistorice (Nikolaus Boroffka, Rodica Boroffka)

Cercetările arheologice din punctul „Necropolă” au scos la iveală numeroase com­plexe funerare si de locuire aparţinând culturilor epocilor bronzului (Wietenberg şi Noua) şi fierului timpuriu (Gava), cărora li se adaugă puţine fragmente ceramice mai timpurii, neolitice sau eneolitice, a căror apartenenţă culturală nu poate fi stabilită cu precizie.

Cea mai mare parte a materialului desco­perit, documentat şi analizat constă din cera­mică şi fragmente de chirpic, alături de care sunt de remarcat piese de lut (între care şi piese mărunte precum fusaiole, model de roată, capete de baston) sau piatră, câteva obiecte de metal şi oase de animale (puţine dintre acestea prelucrate) şi/sau umane, unele arse.

Culturii Wietenberg îi aparţin 2 platforme de lut ars, acoperite cu resturile de chirpic ale pereţilor prăbuşiţi, precum şi câteva gropi cu materiale ceramice tipice şi cioburi în stratul de cultură, toate aflate în partea de sud a „Necropolei”. Nu departe de urmele celor două construcţii se aflau cinci morminte de incineraţie cu oasele în urnă, unele deranjate, uneori cu inventare ceramice sau de altă na­tură (mărgele de os). La nord de drumul care taie „Necropola” se afla o mică groapă şi un mormânt de incineraţie, de asemenea ale culturii Wietenberg. Caracteristicile ceramicii permit atribuirea platformelor şi a mormin­telor în faza C după BOROFFKA Wietenberg. Distanţa mică dintre construcţii şi morminte pune problema în ce măsură este vorba de urme de locuire sau avem de-a face cu ame­najări legate de practica funerară.

Fragmente ceramice specifice culturii Noua au apărut în stratul de cultură în cea mai mare parte a suprafeţei cercetate, la nord de drum s-au găsit resturile unei platforme de lut şi trei concentrări care indică complexe de locuire. Fragmente de kantharoi cu toartă cu buton, vase în formă de sac, brâie simple şi caneluri înguste fac parte din repertoriul materialului Noua din „Necropolă”. Nu poate fi exclusă nici o parţială suprapunere crono­logică a locuirii Noua cu prezenţa comuni­tăţii Wietenberg.

De un interes aparte sunt câteva complexe de locuire asemănătoare celor menţionate mai sus (platforme de lut şi gropi), desco­perite în zona nordică şi în cea sudică şi care conţineau materiale Noua asociate cu ceramică canelată din perioada timpurie a epocii fierului. Cel puţin în cazul rămăşiţelor caselor materialele erau „sigilate” de pereţii prăbuşiţi peste ceramica aflată pe podea. Aici este clar demonstrată contemporaneitatea şi coabitarea comunităţilor Noua şi a celor aflate la începuturile hallstattizării.

Mai numeroase şi distribuite pe întreaga suprafaţă cercetată sunt situaţiile aparţinând culturii Gáva: locuinţe, gropi, vetre, concen­trări de materiale, cioburi din strat, cu sigu­ranţă un mormânt de incineraţie în urnă, eventual câteva morminte de incineraţie în groapă. Pereţii locuinţele constau dintr-o structură alcătuită din bârne, scânduri şi nuiele care au lăsat amprente în lut. Dintre gropi câteva se remarcă prin distanţa mai mare faţă de construcţiile de aceeaşi vreme şi prin inventarul constând din cenuşă, căr­bune, ceramică şi fragmente de chirpic puter­nic arse până la vitrificare şi deformate, uneori şi oase de animale. Ceramica aparţine, prin forme şi decoruri, repertoriului fazei cla­sice a culturii Gáva. Deosebite sunt 2 piese păstrate fragmentar, puternic deformate de foc: probabil o vatră mobilă şi un „bazin” de lut.

Analiza complexelor şi a materialului, îndeosebi ceramic şi de lut, din „Necropolă” permite precizări de detaliu a tehnicii de construcţie a locuinţelor preistorice, informa­ţii noi legate de practicile funerare ale culturii Gáva şi, eventual şi Wietenberg. De una din comunităţile epocii bronzului (Wietenberg sau Noua) de aici este legată şi prezenţa ciobului Monteoru, găsit în partea de sud a „Necropolei” iar fragmentul decorat prin imprimarea cu şnurul documentează contac­te către sud-vest, în spaţiul cultural Cruceni-Belegiš I.

Discuţia asupra periodizării și cronologiei sfârşitului epocii bronzului şi începutul epo­cii fierului este îngreunată de postularea a numeroase grupuri culturale, frecvent fără conţinut clar şi de absenţa de consens în defi­nirea parametrilor geografici, temporali şi de conţinut. Un instrument util în ordona­rea materialelor sunt datele radiocarbon.

Complexele şi inventarele habitatelor preistorice din punctele „Aşezare” şi „Necro­polă” alcătuiesc împreună un spaţiu lo­cuit cu structuri răsleţe. Locuirea preisto­rică a epocii bronzului şi a fierului timpuriu pare să fi existat fără întreruperi aproape un mi­leniu, de la 1750 a. Chr (Wietenberg C) până în jur de 850 a. Chr. (Gáva clasic). Evoluţia cultu­rală este treptată şi lipsită de accente de violenţă, ceea ce pledează pentru o coabitare paşnică a comunităţilor, cu inte­grarea dife­ritelor altor elemente de cultură materială.

0.3. Materiale de epocă La Tène şi relevanţa lor microregională (Daniel Spânu)

Câteva fragmente ceramice şi un pieptene din os cu mâner semicircular reprezintă indiciile existenţei unei mici aşezări pre­romane. Cel mai probabil aceste materiale se datează în secolul 1 a. Chr. Deşi extrem de modestă, această locuire din perioada târzie La Tène se integrează în peisajul arheologic complex format de tezaurele de la Hetiur şi Şaeş, de alte urme de locuire de la Sighişoara „Valea Dracului” sau Albeşti „Sub Cetăţea”, vestigii care, toate, gravitează în jurul aşezării de tip oppidum de la Sighişoara „Wietenberg”.

0.4. Necropola 1. Un cimitir din secolele 2-3 (Daniel Spânu)

În punctul „Necropolă” au fost descoperite 9 morminte de incineraţie în urne de forme variate, din pastă cenuşie fină, lucrate la roata rapidă. Cu o singură excepţie (două pandan­tive căldăruşe în mormântul 195), aceste morminte nu conţin inventar metalic. Pe baza similarităţii de rit, aceleiaşi necropole i-ar putea fi atribuite cu probabilitate alte două morminte de incineraţie în groapă. Înca­drarea cronologică şi culturală a micii necro­pole impune discutarea unor analogii cu materiale specifice culturii provinciale roma­ne şi culturii Poieneşti-Vârteşcoiu, precum şi unele deosebiri rituale faţă de cultura Sântana de Mureş – Cerneahov. Cel mai probabil, mormintele de incineraţie aparţin unei necropole rurale provinciale din secolul al 2-lea şi din prima jumătate a secolului al 3-lea.

0.5. Complexul 243/ 271. Un cuptor de ars ceramică din secolul al 4-lea (Radu Harhoiu)

Cuptorul de ars ceramică (complex 243/271), orientat NE-SV, este alcătuit din camera de foc, săpată în lutul galben, în inte­riorul căreia au fost fixate în lutul galben, două lespezi de gresie, de formă rectan­gulară, pe care au fost montate orizontal lespezi de piatră, construcţia din lespezi jucând pro­babil rolul de grătar pe care erau aşezate vasele ceramice. În partea de sud-est a camerei de foc se afla gura canalului de alimentare, din canalul de alimentare se dezvoltă groapa atelier. Inventarul consta din oase de animale între care două coarne de cerb tînăr şi ceramică modelată la roata rapidă şi, într-o cantitate mică, ceramică modelată cu mâna. Ceramica lucrată la roată este reprezentată de material cenuşiu, cu suprafaţa zgrunţuroasă, cu pie­tricele în pastă, ceramică cenuşie, cimentoasă cu nisip fin, uneori cu vase lustruite uşor pe ambele feţe cum este un fragment de strachină-mortarium sau ceramică cenuşie fină, cu ornamente lustruite. Ceramica cenuşie din pastă de calitate inferioară, cu pietricele mai mari în amestec, este o variantă tehnologică specifică unor  oale cu pereţii rotunjiţi, unei oale-rebut turtită, întregibilă, unor fragmente expandate (rebuturi) şi oale cu pereţi subţiri. Fragmentul de cană oenochoe din ceramică cenuşie, cimentoasă cu nisip fin, cu pereţii lustruiţi permite încadrarea complexului 243 în secolul al 4-lea iar fragmentele deformate de culoare roşie din pastă fină sau zgrun­ţuroasă, uneori de culoare cenuşie în spăr­tură sau fragmentele de strachină-mortarium modelate din ceramică cimentoasă, lustruite uşor pe ambele feţe pot reprezenta un argument de luat în seamă pentru producţia de ceramică de tradiţie romană după pără­sirea provinciei.

0.6. Necropola 2. Un cimitir din secolul al 4-lea (Radu Harhoiu)

Imaginea chorologică a mormintelor înca­drate în secolul al 4-lea scoate în evidenţă o răspândire atât în nordul cât şi în sudul axu­lui artificial al zonei cercetate (drumul Sighişoara-Boiu), cu tendinţa de grupare spre zona de apus a ariei funerare. Trebuie însă subliniat că depunerile funerare ale secolului al 12-lea par a fi distrus zona centrală a înmormân­tărilor din secolul al 4-lea.

Analiza obiceiurilor funerare a pus în evidenţă relaţii cu mediile culturale atribuite sarmaţilor, dar şi cu cele ale culturii Sântana de Mureş – Cerneahov. Astfel, orientarea nord-sud reprezintă una din caracteristicile orizontului funerar al culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, în timp ce amenajarea de nişe pentru depunerea vaselor se întâlneşte atât în orizontul funerar atribuit sarmaţilor cât şi în cel al culturii Sântana de Mureş – Cerneahov. Legături cu aceste două orizon­turi culturale sunt sugerate şi de regulile de port descifrate. Astfel, lungi şiraguri de măr­gele, unele poate cusute pe haine sau împo­dobirea braţului cu mici şiraguri de mărgele apar mai ales în mediul funerar atribuit sarmaţilor, în timp ce portul a două fibule pe umăr reprezintă un obicei răspândit cu precădere în ambianţa culturii Sântana de Mureş – Cerneahov.

Analiza tipologiei pieselor din inventare permite încadrarea orizontului funerar la sfârşitul secolului al 3-lea şi pe parcursul secolului al 4-lea. Relevante în acest sens sunt atât obiectele de port şi de podoabă: pieptenul din os cu placa semicirculară, fibula cu portagrafă laterală (tipul A.VI.2), fibula cu piciorul trapezoidal întors pe dedesubt (tipul A.VI.181) sau fibula cu piciorul îngust, la fel de lat, uşor rotunjit şi întors pe dedesubt (tipul 09b2), dar şi recipientele din sticlă (fragmente de pahar ornamentat cu faţete hexagonale) sau din lut (oale şi căni) depuse în morminte. Analiza tipologică a reliefat legături cu piese similare atât din orizonturile funerare de la est sau sud de Carpaţi sau din Câmpia Tisei, atribuite sarmaţilor, dar mai ales relaţii cu spectrul tipologic specific orizontului funerar al culturii Sântana de Mureş – Cerneahov.

Complexele funerare ale secolului al 4-lea de la Sighişoara se integrează astfel în ceea ce K. Horedt numea: „cultura Sântana de Mureş cu influenţe străine“ – o grupă culturală în care, pe lângă elemente specifice culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, reflectate la Sighişoara de recipientele din sticlă sau din ceramică modelate la roata rapidă, la care se adaugă elemente ale portului sau ale ritua­lului funerar, apar elemente străine acestei culturi cu sorginte în orizonturile funerare atribuite sarmaţilor (portul lungilor şiraguri de mărgele, oala modelată cu mâna şi ornamentată cu protuberanţe etc). Acest fenomen surprins în valea Târnavei Mari şi la Rugăneşti, ar putea reprezenta una dintre consecinţele uniformizării culturale ale spa­ţiului extra- şi intracarpatic în urma crista­lizării culturii Sântana de Mureş – Cerneahov la sfârşitul secolului al 3-lea şi pe parcursul secolului al 4-lea.

Fundalul istorico-arheologic 

Vestigiile funerare din ultimele decenii ale secolului al 3-lea şi din secolul al 4-lea din Dealul Viilor trebuiesc puse în legătură cu momentul unei gotice „tărăgănate cuceriri transilvane”, sau, mai precis, cu răspândirea culturii Sântana de Mureş – Cerneahov în părţi ale fostei provincii Dacia. Această raportare implică şi dezbaterea ritualurilor de înmormântare atribuite populaţiei autoh­tone rămase pe teritoriul fostei provincii Dacia, după abandonarea acesteia.

Amenajarea unor morminte de înhumaţie cu cărămizi sau cu ţigle, reutilizarea unor sarcofage, depunerea în inventare a unor obiecte de podoabă precum cercei cu pandantivi cubici, ace de păr cu cap poliedric, pandantivi în forma măciucii lui Hercules, fibule cu butoni în formă de ceapă, brăţări, la care se adaugă depunerea de monede de la sfârşitul secolului al 3-lea şi din cel următor ilustrează un orizont funerar specific fostelor aşezări urbane. Din păcate, cele mai multe din asemenea descoperiri provin din contexte neclare. Încadrarea cronologică a acestui orizont în ultimele decenii ale provinciei şi la începutul secolului următor pare a fi corectă.

Celei de-a doua jumătăţi a secolului al 3-lea îi aparţine şi mormântul realizat din cărămizi şi ţigle şi cu un pandantiv măciucă a lui Hercules de la Miercurea Sibiului, dar şi mormintele cu fibule cu butoni în formă de ceapă de la Turda şi Târnăvioara (tipul 1 al lui Pröttel, datat încă din anii ’60 ai secolului al 3-lea). Pentru o încadrare cronologică pe parcursul secolului al 4-lea pledează şi brăţă­rile din cimitirul amenajat în termele de la Alba Iulia sau, tot de aici, monede al căror context de descoperire a rămas încă neclar. Acelaşi interval cronologic este sugerat şi de cerceii cu pandantiv octogonal sau acele de păr cu cap poliedric din „cimitirul de sudest” de la Cluj.

Mormintele de incineraţie de la Iernut, (unul dintre ele datat cu o monedă de la Severina, din anul 275) sau ceramica de la Baciu sau Cuci ilustrează manifestări ale unei culturi rurale care nu poate depăşi sfârşitul secolului al 3-lea.

Descoperirile funerare de la Obreja, Soporu de Câmpie, Mediaş sau Şopteriu au fost puse în legătură cu imigrarea sau aşe­zarea în provincia Dacia a carpilor. Urna-amforă din mormântul 143 permite surprin­derea unei anumite legături între cimitirul 1 de incineraţie de la Dealul Viilor şi cultura Poieneşti-Vârteşcoiu („carpică”). Indiferent de atribuirea etnică a acestor descoperiri, ipoteza datării lor cel mai târziu la sfârşitul secolului al 3-lea pare verosimilă.

Supravieţuirea tuturor acestor orizonturi funerare în secolul al 4-lea este departe de a fi limpede. Evocarea lor nu poate fi folosită ca argument decisiv pentru datarea târzie, abia în a doua jumătate a secolului al 4-lea, a momentului integrării spaţiului transilvan în cultura Sântana de Mureş – Cerneahov. Data­rea acestor orizonturi funerare pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al 3-lea şi la începutul celui următor, ca un reflex al anilor sumbri ai părăsirii provinciei, pare a fi mai plauzibilă.

La fel ca în Moldova sau în Muntenia, dar şi în Republica Moldova sau Ucraina, înmormântările Sântana de Mureş – Cerneahov din Transilvania sunt caracte­rizate de depunerea defuncţilor în necropole mari, în care se practica înhumaţia, mai rar incineraţia, de orientarea mormintelor nord-sud, dar şi vest-est, de depunerea unei mari varietăţi formale de recipiente ceramice, piese de podoabă şi de port tipice, depunerea de unelte şi lipsa armamentului. Acest feno­men de unificare culturală supraregională pare să înceteze în ultimul sfert al secolului al 4-lea.

Gropi de dimensiuni mari, uneori cu pereţi arşi, în care au fost depuse resturi de animale (uneori bovidee), la care se adaugă şi depunerea unui depozit de unelte şi mai ales lipsa totală a oaselor umane incinerate, fac din aşa-numitul cimitir 1 de la Bratei o apari­ţie insolită nu numai în Bazinul Carpatic.

Peisajul cultural transilvan din secolul al 4-lea trebuie completat cu o serie de aşezări (Mugeni, Sighişoara, Sugeagu, Ţaga) care reunesc locuinţe cu structuri pe stâlpi de lemn, altele prevăzute cu instalaţii de încăl­zire, reprezentate de cuptoare din pietre sau sau vetre.

Olarii de la Sighişoara – Dealul Viilor punctele „Aşezare” sau „Necropolă“ produ­ceau o ceramică modelată la roata rapidă, din pastă zgrunţuroasă sau fină, arsă neoxidant. Cantitatea mare de oase de animale, printre care vitele mari, vitele mici şi porcii, apoi seceri, fiare de plug, cleşti de fierar sau unelte de orfevru descoperite în gropile cimitirului 1 de la Bratei dau seama asupra diverselor ocupaţii ale locuitorilor din fosta provincie. Există serioase temeiuri pentru a lega acest orizont cu romanicii din fosta provincie romană, în schimb durata sa ca formă independentă de manifestare identificabilă cu metodele actuale ale arheologiei rămâne încă neclară.

Strâns legat de sfârşitul culturii Sântana de Mureş – Cerneahov în spaţiul intracarpatic este orizontul funerar Fântânele „Rât” din Transilvania de Nord. Particularitatea acestui orizont este conferită de orientarea constantă sud-nord a defuncţilor şi de depunerea de piese de armament (topoare). Această expresie arheologică, cu analogii în bazinul superior al Tisei şi în grupa Dobrodzien din Polonia, se datează în ultimele decenii ale secolului al 4-lea şi primele decenii ale celui următor şi poate fi atribuită gepizilor aflaţi sub suzeranitate hunică.

Odată cu sfârşitul culturii Sântana de Mureş – Cerneahov a încetat şi evoluţia culturală uniformă a spaţiului intra- şi extracarpatic al României şi, aceasta, pentru mai bine de 1500 de ani. Pe de altă parte, vizigoţii, purtători ai culturii Sântana de Mureş – Cerneahov, aveau să redevină din nou vizibili arheologic abia o sută de ani mai târziu şi, atunci, numai după întemeierea regatului tolosan şi numai în Castilia centrală şi în Septimania.

0.7. Necropola 3. Un cimitir al cercului răsăritean al mormintelor în şiruri (Radu Harhoiu)

Toate depunerile funerare încadrate în secolele 6–7 sunt exclusiv de înhumaţie, rit funerar specific acestei perioade Transil­vaniei, în timp ce în afara Carpaţilor, cu foarte puţine excepţii, se practică prepon­derent incineraţia, după cum ne lasă să înţelegem cimitirul în continuare nepublicat, de mai multe sute de morminte, de la Sărata Monteoru.

Spre deosebire de practica secolului al 4-lea, în acest orizont funerar s-au constatat sensibil mai multe cazuri de amenajare a gropii funerare. Groapa funerară rectan­gulară cu colţurile rotunjite a mormântului 115, puternic deranjat, observată la -0,60 m, se îngusta brusc la -0,85 m, formând astfel un fel de prag, pe care s-a depus o oală modelată la roată. În schimb, în cazul mormântului 3, nederanjat în vechime, groapa funerară este foarte îngustǎ, dreptunghiularǎ, rotunjitǎ mai ales în partea de sud-vest, iar în partea de nord-vest, în zona picioarelor, a fost pre­zervat un spaţiu în care însă nu s-a depus nimic. Urmele de lemn din mormintele 10, 14, 18 sau 175 ar putea sugera o „copaie” sau sicriu din lemn ori o scândură în sau pe care au fost depuşi defuncţii.

Orientarea dominantă a mormintelor este aceea cu capul la vest-sud-vest, similară celei din cimitirul 3 de la Bratei şi care se inte­grează de fapt în orientarea generală a mor­min­telor secolului 6–7 din Transilvania şi din bazinul Tisei.

Spre deosebire de orizontul funerar al secolului al 4-lea, deranjarea totală a schele­tului, reprezintă cel mai frecvent mod de intervenţie secundară în cazul mormintelor din secolele 6-7. Motivele acestei deranjări (jaf, profanare) rămân incerte. Ipoteza jefuirii este infirmată de situaţia cimitirului 3 de la Bratei în care, deşi mormintele au fost puternic deranjate, numeroase piese din inventar (piese de port, arme, piese de harna­şament) au fost lăsate pe loc, adesea în poziţia lor iniţială. Deranjarea intensivă a mormin­telor din secolele 6-7 se integrează într-un fenomen cu rezonanţe puternice în practicile funerare din Transilvania, din bazinul Tisei sau din Pannonia.

Ancorarea cronologică a mormintelor analizate în cercul răsăritean al mormintelor în şiruri (sfârşitul secolului al 5-lea – prima jumătate a secolului al 7-lea) se sprijină pe mai multe argumente:

  1. Detalii ale dotării gropii funerare, orientarea dominantă vest-sud-vest, elemen­te ale depunerii ofrandelor în morminte, dintre care depunerea de armament (mor­mântul 15) şi depunerea ipotetică de părţi de cal (mormântul 186) au o importanţă deo­sebită.
  2. Suprapuneri stratigrafice. Astfel, mormântul 183, orientat vest-sud-vest, deranjat şi fără inventar şi care aparţinea cercului răsăritean al mormintelor în şiruri, se afla peste mormântul 184, orientat nord-sud, care aparţinea orizontului de înmor­mântare al secolului al 4-lea. Această situaţie a permis şi încadrarea cronologică a mor­mântului 182, aflat în apropiere, în cercul răsăritean al mormintelor în şiruri.
  3. Reţeaua tipologică a pieselor de inventar, cu analogii atât în cercul răsăritean transilvan al mormintelor în şiruri, cât şi în orizontul funerar contemporan din Câmpia Tisei sprijină în mod convingător aserţiunea.
  4. Spre deosebire de mormintele orizon­tului funerar al secolului al 4-lea, cele înca­drate în secolul al 6-lea (şi în prima jumătate a secolului următor) manifestă o tendinţă de grupare mai ales la sud de ipoteticul ax al ariei funerare (la nord de ele fiind cele ale secolului al 12-lea).

Fundalul istorico-arheologic

Renunţarea la depunerea defuncţilor în morminte care constituie grupuri sau în morminte singulare şi încetarea expresiei fastuoase a fost înlocuită în Transilvania pe parcursul secolului al 6-lea de apariţia unei grupe funerare – cercul răsăritean al mormin­telor în şiruri – cu morminte cu defuncţii orientaţi vest-est, în care s-au depus arme, unelte, ustensile şi de obicei numai un singur recipient ceramic. Repertoriul formal este dominat de fibule cu decor turnat în relief sau cu cerculeţe cu punct central, cercei cu cub poliedric masiv şi mai rar ajurat, catarame cu cap de vultur, apoi catarame cu placa ornamentată cu o reţea de celule, catarame ovale de obicei din bronz, piepteni cu două rânduri de dinţi. Inventarul funerar şi obiceiurile de înmormântare manifestă relaţii strânse cu mozaicul arheologic contemporan din bazinul Tisei şi pun în evidenţă reflexul arheologic al structurii de putere a regatului gepid, cum o sugerează şi aria de răspândire a cataramelor cu cap de vultur. Încadrarea lor cronologică în primele două treimi ale seco­lului al 6-lea (mai precis, până la prăbuşirea regatului gepid în 567) pare convingătoare. Sugestive sunt legăturile tipologice cu mate­rialul arheologic (cercei cu cub poliedric, structura şi sistemul ornamental al fibulelor), dar şi anumite aspecte ale obiceiurilor de în­mormântare din a doua jumătate a secolului al 5-lea (morminte de înhumaţie orientate vest-est, depunerea pieselor de armament).

Cucerirea avară a Bazinului Carpatic în anul 567 a determinat şi în Transilvania schimbări semnificative. Cimitirele cu un număr mai mare de morminte (Archiud, Band, Bistriţa, Bratei, Gâmbaş, Noşlac sau Valea Largă) sunt caracterizate de depunerea unor noi tipuri de arme (coif de luptă, vârfuri de săgeţi cu aripioare) şi de o intensificare a depunerii recipientelor ceramice. Apar tipuri noi de cercei (cu pandantiv stelat sau sferic) şi se constată accentuarea componentelor centurii (limbi de curea, catarame cu spin scutiform, catarame bizantine sau piese de centură încrustate cu argint). Printre noutăţi se numără şi stilul animalier, decorul dinţat, precum şi realizarea de piese de port prin tehnica ornamentală a presării. Multe piese de port sau de podoabă provin din Imperiu, dar nu mai puţin numeroase au fost cele realizate de meşteri locali, cum a fost şi meşterul gepid din mormântul 10 de la Band. Toate aceste elemente definesc conţinutul acestei grupe datate în ultimul sfert al seco­lului al 6-lea şi în prima jumătate a seco­lului următor.

Probabil, în urma influenţelor culturale exercitate de Chaganatul Avar, în morminte se depun piese de harnaşament, cai sau părţi din trupul calului. În acelaşi timp, analiza obiceiurilor de înmormântare a evidenţiat o anumită continuitate de tradiţii moştenite din orizontul funerar anterior. În cimitirul de la Band sau în cimitirul 3 de la Bratei imaginea stratigrafiei orizontale a unor detalii ale ritului funerar sugerează un fenomen de aculturaţie care a condus în cele din urmă, de-a lungul secolului al 7-lea, la dispariţia gepizilor din peisajul arheologic. Acest orizont funerar nu trebuie interpretat ca reflex arheologic al unor grupuri etnice refugiate din calea avarilor, ci ca o parte com­ponentă a noii structuri de putere instaurată la Dunărea mjlocie după anul 567.

Contemporană cu orizontul târziu al mormintelor în şiruri este aşa numita grupă avară timpurie, documentată prin necropole cu morminte în care s-au depus săbii, to­poare, părţi din scheletul calului împreună cu piese de harnaşament, cercei, uneori cu pan­dantiv globular sau piramidal. Lipsa atât a legăturilor cu orizontul funerar al secolului al 6-lea, dar şi a unor elemente caracteristice grupei târzii a cercului răsăritean al mormin­telor în şiruri permit încadrarea cimitirelor de tipul celor de la Lopadea Nouă sau Cicău într-o grupă distinctă, cu legături deosebit de strânse cu necropolele avare timpurii din Câmpia Maghiară.

Aşezările transilvane din secolele 6-7 erau nefortificate şi aveau probabil aspectul unor mici sate cu 10-15 gospodării, în care locuiau, în cadrul unei generaţii, în jur de 30 până la 50 de indivizi. Dacă la Moreşti, Bratei ş.a. au fost identificate bordeie adâncite în pământ, prevăzute cu structuri de stâlpi de lemn, dar lipsite de instalaţii de foc, la Sighişoara – Dealul Viilor„Aşezare” au fost identificate şi bordeie prevăzute cu astfel de instalaţii. În mod evident, unele din locuinţele fără instalaţii de încălzire reprezentau probabil ateliere, cum sunt cele de ţesut de la Moreşti, din al căror inventar făcea parte şi o cantitate mare de greutăţi din lut. Se locuia şi în locuinţe de suprafaţă, după cum o sugerează platformele de pietriş descoperite la Moreşti, prevăzute probabil cu instalaţii de încălzire. Olarii epocii produceau ceramică lucrată la roata rapidă din pastă cenuşie zgrunţuroasă sau fină într-o apreciabilă varietate formală, împodobită cu ornamente lustruite sau ştampilate, cum sunt de altfel şi produsele olarilor din bazinul Tisei sau din Pannonia de răsărit.

În bazinul superior al Oltului, în decursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al 6-lea, iar în celelalte zone abia după încetarea orizontului funerar al mormintelor în şiruri, probabil după mijlocul secolului al 7-lea, s-a constatat un fenomen cultural reprezentat prin vase de proastă calitate, modelate cu mâna, ornamentate uneori cu impresiuni, de tigăiţe sau oale de tip „Praga“, apoi prin ceramică modelată la roata înceată, la care se adaugă locuinţe îngropate, fără structuri pe stâlpi, prevăzute cu cuptoare din pietre, uneori de dimensiuni impresionante. Această grupă arheologică are legături strânse cu Moldova şi Muntenia şi poate fi documentată în Transilvania în bazinul Târnavei (Sighişoara, Sălaşuri) sau al Mureşului (Moreşti). Se pare că structura mai laxă a acestei grupe arheologice obţine consistenţă odată cu reorganizarea structurii de putere avară târzie, când se relevă ca grupa funerară Mediaş.

Formele expresiei arheologice din a doua jumătate a secolului al 5-lea şi până la mijlocul secolului al 7-lea se pot documenta numai în zonele vestice şi centrale ale Transilvaniei. Zona sud-estică a acestei re­giuni nu pare a fi atinsă de acest fenomen, aici pot fi documentate în schimb elemente cul­turale extra-carpatice. Limita dintre cele două arii culturale nu coincide cu lanţul muntos al Carpaţilor, ci corepunde cumpenei apelor dintre bazinele Mureşului (parte a bazinului Dunării mijlocii) şi Oltului (parte a bazinului Dunării inferioare). Noile structuri de putere apărute atât la Dunărea inferioară, cât şi la cea mijlocie după mijlocul secolului al 6-lea au dus la cristalizarea unor noi şi diverse expresii arheologice. Tipologia materialului arheologic este neuniformă şi exprimă struc­turi formale deosebite, determinate de dife­ritele arii cultural-geografice: Transilvania, ca parte a bazinului Dunării mijlocii, Moldova, Muntenia şi Oltenia, ca părţi ale bazinului Dunării inferioare. Diversitatea şi nu uni­formitatea sunt caracteristici ale imaginii habitatului, ale repertoriului formal sau decorativ.

0.8. Cuptorul de olar din secolul al 8-lea (Complexul 410). (Daniel Spânu)

Cercetările desfăşurate în campaniile 2012-2013 au condus la identificarea unui cuptor de olar din epoca avară târzie. Descoperirea se compune dintr-o groapă-atelier şi din cuptorul propriu-zis. Cercetările au vizat cu precădere precizarea compar­timentării şi a modului de amenajare a aces­tui ansamblu. Totodată, a fost recoltată, documentată şi valorificată întreaga ceramică identificată în interiorul cuptorului. Mate­rialul ceramic recoltat poate fi încadrat în perioada avară târzie, respectiv în secolul al 8-lea. Descoperirea atestă folosirea tipului de cuptor bicameral cu tiraj vertical şi sola spri­jinită în consolă pentru realizarea ceramicii în extremitatea răsăriteană a Chaganatului Avar.

0.9. Încadrarea culturală a cuptorului de olar din epoca avară târzie. (Erwin Gall)

Dacă numărul cuptoarelor casnice, amenajate în aer liber, din epoca Chaganatului Avar este considerabil, cel al cuptoarelor de olar din aceeaşi vreme, descoperite până acum, este surprinzător de mic. Până acum au fost documentate numai şapte centre de producţie ceramică specifică celor trei secole ale epocii avare şi contrastează flagrant cu numărul ridicat de necropole şi aşezări, dar mai ales cu canti­tăţile considerabile de ceramică din această vreme.

Pentru explicarea acestei conjuncturi, în cercetarea epocii avare au fost formulate două ipoteze. Potrivit unei ipoteze mai vechi, formulate de către M. Takács şi A. Vaday, arderea ceramicii a fost efectuată în afara aşezărilor, în aer liber. O altă ipoteză a fost formulată prin analogie cu rezultatele cerce­tării producţiei ceramice din epocă arpa­diană. Potrivit acestei ipoteze, producţia ceramică a epocii avare târzii ar fi fost concentrată în anumite centre specializate, nu toate identificate, de unde produsele ar fi fost distribuite pe arii largi.

Durata de folosire a cuptoarelor de olar din epoca avară a fost probabil scurtă. Atât la Kompolt cât şi la Sighişoara, cuptoarele au fost folosite ca gropi menajere la scurt timp după abandonarea lor. Materialele ceramice de la Sighişoara sunt foarte asemănătoare celor de la Kompolt, astfel încât se poate presupune contemporaneitatea lor relativă şi încadrarea lor în secolul al 8-lea.

Aria de distribuţie a produselor acestui atelier ar putea fi presupusă prin analogie cu centrul de olărie de la Szekszárd, ale cărui produse s-au răspândit pe o arie cu raza de cel mult 30 km. Din această perspectivă, produsele atelierului de la Sighişoara puteau fi distribuite către vest, poate chiar până la Bratei sau către est, la comunităţile de pe cursul superior al Târnavei Mari.

În stadiul actual al cercetării, cuptorul de la Sighişoara – Dealul Viilor este singurul din bazinul Transilvaniei şi unul dintre puţinele din Bazinul Carpatic datate în vremea Chaganatului Avar.

  1. Complexul 359. O locuinţă avară târzie. (Radu Harhoiu)

Epocii avare târzii îi aparţine complexul 359, o locuinţă cu suprafaţă mare, cu instalaţie de foc în colţul de est, construită din pietre mari legate cu lut şi cu vatră dintr-o placă de lut puternic arsă la roşu. Inventarul locuinţei este alcătuit din ceramică modelată la roata înceată, în cantitate mai mică, şi din ceramică modelată cu mâna. Lipsa unor forme ceramice modelate la roata rapidă specifice grupului Blandiana (amfore cu două torţi din ceramică cenuşie fină etc.) datat în secolul al 9-lea, şi analiza inven­tarului oferă argumente importante pentru încadrarea complexului 359 în perioadă avară târzie (ultimele decenii ale secolului al 7-lea – începutul secolului al 9-lea).

Fundalul istorico-arheologic

Eşecul asediului avar al Constantino­polului din anul 626 a declanşat o lungă perioadă de criză în chaganat, marcată de lupte interne şi de răscoale, cum a fost cu câţiva ani înainte (623/624) şi aceea a negus­torului de origine francă Samo, întemeietorul primei structuri politice vest-slave. Poate de aceste evenimente se leagă şi îngroparea marelui tezaur cu solidi în pădurile dealurilor de la Firtuşu, din bazinul superior al Târnavei Mari. Concomitent cu pătrunderea protobulgarilor la Dunăre în ultima parte a secolui 7, au avut loc probabil şi imigrări ale unor noi grupe de populaţii din stepă în aria Chaganatului Avar. Aceste fenomene migra­torii au atras după sine şi o lentă transfor­mare culturală marcată de preluarea de tra­diţii şi elemente culturale răsăritene, dintre care simbolistica grifonului este poate cea mai spectaculoasă.

Imaginea arheologică a celei de a doua jumătăţi sau a ultimului sfert a secolului al 7-lea şi până la începutul secolului al 9-lea pune în evidenţă expresii arheologice distincte, ale unor structuri de putere diferite – unele specifice Transilvaniei, ca parte a bazinului Dunării mijlocii, iar altele teritoriilor sud- şi estcarpatice, regiuni ale bazinului Dunării inferioare. În Transilvania a fost atestată, mai ales în bazinul mijlociu al Mureşului, o grupă arheologică reprezentată prin cimitire cu morminte de înhumaţie orientate nord-est – sud-vest. Defuncţilor li s-au depus garnituri de centură turnate, unele ornamentate cu grifoni, arme (săbii, vârfuri de lance sau vârfuri de săgeţi) sau piese de harnaşament. Sunt frecvente ofrandele în recipiente din lut sau din lemn. De multe ori, lângă defunct se regăseşte scheletul întreg sau parţial de cal. Înrudirea strânsă a acestei grupe cu orizontul avaric târziu din Bazinul Carpatic este evidentă. Concentrarea ei în zona Mureşului mijlociu pare a fi fost determinată de resursele de sare din zonă.

O altă categorie de necropole de la sfârşitul secolului al 7-lea şi din secolul al 8-lea este reprezentată de necropolele grupei Mediaş. Spre deosebire de practicile funerare de la Dunărea de Jos caracterizate de inci­neraţia în urne sau în groapă, necropolele grupei Mediaş sunt birituale. Inventarul funerar relativ modest este alcătuit din cercei cu pandantiv în formă de strugure, catarame simple şi uneori piese de centură turnate, amnare, cuţite, vârfuri de săgeţi. Urnele sunt reprezentate de oale modelate la roata înceată. Necropolele acestei grupe funerare se concentrează mai ales la sud de Mureş, în bazinul Târnavelor.

Imaginea se întregeşte cu mormintele tumulare de la Nuşfalău şi Someşeni de pe valea Someşului Mic prevăzute cu cameră funerară şi platforme de lemn, pe care s-au depus, în mijloc, oase incinerate şi piese de port (printre care şi accesorii de centură turnate), iar lateral urne cu oase incinerate, dar şi găleţi din lemn. Acest complex orizont funerar nu a supravieţuit începutului secolului al 9-lea. Parte integrantă a structurii de putere avare, acest orizont dispare odată cu prăbuşirea Chaganatului Avar.

Influenţele estice sesizate pe parcursul secolului al 7-lea în aşezările din răsăritul Transilvaniei în structura locuinţelor au dus la cristalizarea unei expresii arheologice specifice secolului al 8-lea. Se locuia în sate cu locuinţe săpate în pământ, dintre care puţine erau prevăzute cu structuri sprijinite pe stâlpi de lemn şi dotate cu instalaţii de încălzire. Locuinţele de suprafaţă cu podea de chirpic bine arsă sunt rare. Dominante sunt însă locuinţele săpate în pământ, prevăzute cu cuptoare din piatră sau săpate în pământ, al căror acoperiş se sprijinea probabil pe o structura alcătuită din bârne şi stâlpi montaţi pe marginea gropii locuinţei. În inventarul aşezărilor domină oale modelate la roata înceată din pastă zgrunţuroasă cu ornamente incizate, oale modelate la roata rapidă, din pastă fină, oale sau tigăiţe modelate cu mâna, la care se adaugă o gamă variată de unelte şi ustensile: râşniţe, fusaiole, cuţite, împungă­toare din os, seceri, unelte de prelucrat lemnul.

Impresionant prin unicitatea şi prin valen­ţele sale sociale, politice sau culturale, dar şi prin sintetizarea unor influenţe de sorginte diferită (elemente bizantine sau asiatice centrale) este tezaurul de la Sânnicolaul Mare, cu vasele sale de aur produse probabil de aurari ai Chaganatului Avar târziu şi îngropat în urma evenimentelor tragice care au dus la îndepărtarea sa de pe scena istoriei.

  1. Locuirea din secolele 12-13 (Adrian Ioniţă)

Pe cuprinsul punctului „Necropolă” s-au descoperit şi o serie de complexe şi materiale care ţin de orizontul de locuire al secolelor 12-13. De-a lungul celor aproximativ 15 ani de cercetări arheologice, au fost identificate aici 12 complexe (locuinţe, vetre, gropi, o aglome­rare de pietre, cărbune şi bucăţi de chirpici). Majoritatea au fost scoase la iveală ca urmare a practicării unor sondaje în zona exterioară ariei funerare. Au fost recoltate 129 de obiec­te, dintre care 116 fragmente de vase cera­mice şi 13 diverse alte piese, provenind din 7 complexe, dar şi din strat. Cele 13 obiecte (7 de metal, 5 de os şi o gresie) servesc unor scopuri variate – unelte, ustensile, arme, diverse alte întrebuinţări sau nu au o funcţie pe care să o putem descifra deocamdată. Aceste descoperiri se adaugă altor 15 comple­xe (7 locuinţe, 6 gropi, un cuptor, o vatră) cercetate la Sighişoara – Dealul Viilor în anii 1976-1987 în punctul „Aşezare” – situat pe aceeaşi terasă a Târnavei, în aval la circa 300 m faţă de punctul „Necropolă”, comple­tând în acest fel orizontul locuirii secolelor 12-13 de pe malul drept al Târnavei în zona Dealul Viilor.

  1. Cimitirul 4. Un cimitir din secolul al 12-lea (Erwin Gáll)

În punctul „Necropolă” au fost cercetate 94 de morminte, în care au fost identificate 106 schelete pe care, pe baza poziţiei topo­grafice şi a inventarului le-am pus în legătură cu necropola medievală. A fost recuperat un număr de 101 schelete intacte, alte 5 schelete au fost distruse, 4 morminte nu au putut fi cercetate din motive obiective (mormintele 140, 159, 172, 173), iar una din gropi nu a conţinut nici un schelet (157). Zona centrală a necropolei a fost distrusă de dru­mul modern. Totuşi, concentrarea mare a mormintelor şi frecventele suprapuneri de morminte sunt specifice unei incinte funerare organizate în jurul unui edificiu de cult (engl. „churchyard”, germ. „Kirchhof”, magh. „templom körüli temetők”). Amplasamentul presupusei biserici nu poate fi precizat; vestigiile ei au fost deranjate, probabil, de drumul amintit.

Ritul funerar este reprezentat exclusiv de înhumaţie. Printre defuncţi au fost recunos­cuţi 22 adulţi, 32 adulţi‑maturi, 2 iuvenis şi 38 infans. Numărul destul de mare de schelete de copii mici concordă cu observaţiile din epoca medievală timpurie privind mortali­tatea infantilă. În cazul mormântului 31, în pântecele mamei s‑a identificat un fetus; ambii au decedat datorită complicaţiilor sur­venite la naştere. O bună analogie pentru mortalitatea infantilă frecventă de la Sighişoara – Dealul Viilor este ilustrată de necropola de la Vál (secolele 12–16). Aici, riscul cel mai ridicat de deces prematur îl prezintă copii între 5 şi 9 ani şi femeile între 15 şi 19 ani.

Necropola din Dealul Viilor a început să fie folosită din primele decenii ale secolului al 12-lea şi a continuat să fie întrebuinţată până la sfârşitul domniei lui Béla al III‑lea. Tezaurul de monede în mormântul 28B reprezintă ulti­ma perioadă de folosire a necropolei, care aparţine sfârşitului secolului al 12-lea sau începutului celui următor.

Poziţia topografică a aşezării şi a necro­polei ar putea explica unele aspecte ale statu­tului şi rostului comunităţii de pe malul Târnavei Mari. Chiar dacă izvoarele narative ale vremii nu ne oferă date concludente, aşezarea ar fi putut funcţiona ca punct vamal în transportul sării spre vest. Un argument în sprijinul acestei ipoteze îl poate oferi tezaurul de la Sânpaul-Bélabánvára, cu monede de la Ladislau I, Coloman Cărturaru şi Béla al II‑lea.

Lipsa analizelor chimice ale oaselor ne privează de date esenţiale privind modul de viaţă şi alimentaţia comunităţii de la Sighi­şoara – Dealul Viilor, deşi se consideră că până în secolul al 14-lea creşterea animalelor a fost dominantă. Dacă analizăm atent mediul înconjurător al aşezării şi necropolei de la Dealul Viilor, spaţiul larg şi apropierea apei, se poate deduce creşterea animalelor mari de către comunitatea de pe Dealul Viilor, care a fost determinată în mod esenţial şi de evolu­ţia climei. Se pot presupune polifuncţio­nalitatea socială a aşezării şi varietatea social-economică a comunităţii și se poate formula şi ipoteza existenţei în vecinătatea necropolei şi a aşezării din secolul al 12-lea a unei fortificaţii de pământ şi lemn – o posibilă cetate regală care controla defileul şi drumu­rile care se intersectau în zona Sighişoarei.

Comunitatea înmormântată în Dealul Viilor nu a ocupat o poziţie de graniţă extrem sud-estică în cadrul Regatului Maghiar. Mărturie în acest sens stau aşezările, bise­ricile, cimitirele, tezaurele şi descoperirile izolate sincrone, identificate la sud-est şi est de Sighişoara şi care demonstrează în mod explicit existenţa unei reţele dense de locuire databile în secolul al 12-lea: cimitirele din jurul bisericii de la Avrămeşti, Chilean Cristuru Székely, Drăuşeni, Feldioara, Jacodu, Odorheiu Secuiesc-Szentimre, Mugeni, Mereşti, Ocland, Peteni, Petriceni, Ulieş, Viscri, Zăbala; cetăţile de tip Motte de la Ocland, Racoşu de Jos-Rika, Racu (Ciuc) Pogányvár, Tuşnad-Vártető; cetăţile regale de la Odorheiu Secuiesc-Budvár sau Praid-Rapsonné; aşezările rurale de la Văcăreşti, Bârzava, Ciceu, Misentea, Racu, Şumuleu, Ciucsângeorgiu, Sântimbru, Leliceni, Sansimion, Tomeşti, Tuşnad Sat, Garciu, Cotormani, Sfântu Gheorghe-Bedeháza şi Turia.

SUMMARY

SUMMARY_Sighisoara