Stoc epuizat

NICOLAE CEAUȘESCU ȘI STÂNGA BELGIANĂ. Contacte politice și diplomatice (1966-1981)

Autor:



32,00 lei

Cod ProdusCS00397
ISBN978-606-537-484-3
Nr. pagini274
Nr. planșe36
Format145x205 mm

Stoc epuizat

Email
Categorie: Etichetă:

Descriere

Prin această contribuție istoriografică originală și extrem de necesară, Adrian Cojanu ne face să privim într-o optică nouă relațiile Partidului Comunist Român cu omonimul său belgian și cu formațiunile de stânga din acest regat, pe calea unui curent istoriografic foarte proaspăt, care a mai fost exploatat în istoriografia românească îndeosebi de către istoricul Cezar Stanciu. P.C.R. a încercat să acționeze pragmatic, urmărind cu atenție raporturile de forțe de pe scena politică belgiană, dar și țesătura relațiilor internaționale și faliile apărute între și în interiorul blocurilor politico-ideologice. Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat tot mai mult de Moscova, a încercat să diminueze influența Uniunii Sovietice în interiorul mișcării comuniste internaționale, inclusiv prin relațiile întreținute cu stânga belgiană, și totodată a căutat să dinamiteze structura bipolară a ordinii mondiale. Liderul român a dorit să faciliteze, în favoarea ideilor sale, o unificare a forțelor politice din Belgia, fiind conștient de lipsa de popularitate a Partidului Comunist în această țară, în contrast, de exemplu, cu Partidul Socialist, care s-a aflat în numeroase rânduri la guvernare și obținea scoruri constant bune în alegerile parlamentare libere din această țară. Relațiile cu Partidul Socialist au evoluat astfel ciclic de la legături pe linie de partid la raporturi interguvernamentale. Eforturile lui Ceaușescu nu au fost întotdeauna încununate cu succes, ceea ce, în final, a conferit raporturilor dintre PCR și partidele din zona stângii politicii belgiene „un caracter mai mult informativ și consultativ, fiecare dintre aceste partide manifestând interes pentru activitatea celuilalt în plan intern și internațional, precum și în cadrul mișcării comuniste internaționale.”

Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu

***

Contactele pe linie de partid inițiate de Nicolae Ceaușescu în Europa Occidentală vor viza și formațiunile politice de stânga din Belgia. Aceste legături inițiate și dezvoltate de PCR cu partide comuniste care aveau o influență scăzută în viața politică internă și internațională – cum era și cazul Partidului Comunist Belgian – trebuie integrate viziunii de politică externă a lui Ceaușescu din acea perioadă: încurajarea altor partide comuniste către o politică disidentă față de URSS și atragerea lor în sfera de activitate internațională a comuniștilor români. De la început trebuie să subliniem că o analiză a relațiilor PCR cu formațiunile de stânga din Belgia trebuie operată atât în spectrul de acțiune al partidelor comuniste, mai exact în cadrul mișcării comuniste, cât și în cadrul relațiilor internaționale la nivel de stat. Inevitabil, aceste sfere se intersectează. Mai mult, cum bine se știe, în cazul PCR, ca partid unic, întreaga activitate politică era asimilată politicii de stat. Însă, cu totul alta era situația în cazul Belgiei, unde sistemul democratic pluripartidist îi rotea aproape alternativ la guvernare pe liberali, creștin-democrați și social-democrați. Astfel, partide precum cel Socialist Belgian sau Partidul Social-Creștin, ca partide de dialog în cadrul agendei de politică externă a României, erau formațiuni politice care, de cele mai multe ori, participau la guvernare sau erau partide parte a coalițiilor de guvernământ. Un alt aspect ce trebuie avut în vedere pentru înțelegerea acestor raporturi politice și diplomatice pe care le vom expune și analiza este necesitatea unui investigări coroborate a relațiilor dintre PCR și Partidul Comunist Belgian cu cea a relații lor dintre PCR și formațiunile socialiste belgiene. Actori ai aceleiași scene politice interne, comuniștii și socialiștii din Belgia s-au raportat permanent unii la ceilalți, tendințe justificate atât prin moștenirea unui fond comun ideologic, cât și prin rațiuni de ordin electoral, ambele argumente apropriindu-le sau îndepărtându-le mai mult sau mai puțin în demersul realizării unei regrupări a forțelor progresiste în Belgia, acesta fiind, de altfel, și argumentul pentru abordarea convergentă a direcțiilor de cercetare.

[1] Vechi partid politic în Belgia care, deși este considerat de centru-dreapta, s-a situat pe agenda întâlnirilor lui N. Ceaușescu cu partidele belgiene.

Cuprins

Cuprins_Nicolae Ceaușescu și stânga belgiană

Cuvânt înainte de Silviu Miloiu

Istoriografia perioadei cunoscută îndeobște sub sintagma de Războiul Rece a fost decenii la rând subsumată retoricii belice, care a părut a deschide un clivaj de netrecut între cele două sfere aparent dihotomice ale civilizației moderne de sorginte europeană: Est și Vest. (Să mai amintim că rădăcinile intelectuale ale acestui divorț civilizațional dintre Est și Vest au fost așezate încă din Epoca Luminilor?) Multe dintre conceptele fundamentale ale discursului istoric nu făceau altceva decât să reproducă, într-o manieră mai rudimentară sau mai elevată, concepte politice în vogă în epocă sau limbajul familiar din mass media perioadei. Fragmentarea nu era doar una strict geografică, interpretarea în cheie ideologică regăsindu-se și în faliile care separau – inclusiv, repetăm, la nivel discursiv – societățile occidentale. Acest lucru este cu atât mai evident în statele cu regimuri totalitare, unde „adevărul” cuprins între copertele cărților sau în coloanele ziarelor nu putea fi decât cel acceptat oficial și considerat la un moment dat „corect” din punct de vedere politic. Acest tip de limbaj istoriografic lăsa puține portițe de interpretare și permitea puține nuanțe, utilizând sursele istorice în mod preferențial și axiomatic. Sursele documentare însele erau greu accesibile sau erau oferite spre cercetare în mod selectiv. Ecourile situației internaționale și interne se manifestau în privința alegerilor tematice, conceptelor, revărsându-se, în final, prin estuarul concluziilor. Istoricii care totuși se dovedeau capabili să depășească barierele conceptuale și tematice, care stăteau în calea unei cercetări istoriografice substanțiale și nonconformiste, erau nevoiți să facă un adevărat slalom printr-un teren înțesat de obstacole, cu atât mai evidente pentru cei din regiunea ce era atunci desemnată ca Europa Răsăriteană.

Anii 1990 au reprezentat o perioadă de tranziție, în care, treptat, au fost asimilate noi problematici de cercetare, au început să fie revizuite conceptele, au fost cercetate cu mai mare acribie sursele documentare. Schimbarea fundamentală s-a petrecut însă începând cu anii 2000, perioadă în care interferențele instituționale și personale, accesul tot mai larg la sursele documentare, înnoirea aparatului conceptual și metodologic, rafinarea abordării istoriografice au făcut posibilă înțelegerea acelor problematici și etape în care s-au manifestat – sau chiar au dominat – elemente ale colaborării la diferite nivele, ale înțelegerii reciproce, ale apropierii și contactelor.

Lucrarea „Nicolae Ceaușescu și stânga belgiană. Contacte politice și diplomatice (1966-1981)”, ce poartă semnătura dr. Adrian Cojanu, care valorifică cercetarea doctorală materializată în teza de doctorat intitulată „Relațiile Partidului Comunist Român cu formațiunile politice de stânga din Belgia în perioada 1965-1989”, se subsumează astfel unei direcții istoriografice proaspete și esențiale în vederea întregirii cunoașterii interferențelor est-vest. Autorul se arată preocupat, încă de la începutul scrierii sale, să înțeleagă modalitățile prin care statul comunist român și brațul său politic s-au raportat la textura politică și ideologică internațională și la cea dintr-o țară a „blocului occidental”, în situația în care Bucureștii încetaseră să mai fie capitala unei țări pe deplin obediente Moscovei, iar țările occidentale începuseră să sesizeze marja tot mai mare de autonomie căpătată de regimul totalitar român. Pe de altă parte, prin opțiunea pentru cazul Belgiei, una dintre monarhiile bine integrate în structurile politice, economice și militare occidentale, în care partidele socialiste jucau un rol important în mecanismele de adoptare a deciziilor, dar unde comuniștii erau marginali și dependenți de Moscova, autorul a urmărit maniera în care Partidul Comunist Român (P.C.R.) s-a raportat la partidele de extracție marxistă din Occident. Lucrarea și-a propus, totodată, să realizeze o analiză de discurs, într-un demers cognitiv menit să explice modalitatea în care concepte similare erau înțelese și interpretate în contexte diferite în Belgia și în România. Aceste obiective ale lucrării au determinat, în final, abordarea sa din perspectiva monografică, dar și comparativă a relațiilor P.C.R. cu comuniștii și socialiștii belgieni, atât în contextul arhitecturii internaționale a perioadei, cât și în cel al designului peisajului politic românesc și belgian și al legăturilor stabilite între aceste partide. Lucrarea are, prin urmare, o coerență logică a abordării, o bună integrare în preocupările istoriografice europene de înțelegere mai adecvată a istoriei perioadei postbelice și altfel decât în atributele sale conflictuale, și posedă un aparat metodologic și conceptual adecvat întreprinderii științifice cuprinse în paginile sale.

Legăturile internaționale ale României cu Belgia în perioada postbelică au fost foarte puțin cercetate, arareori acestea fiind tratate în cadrul unor lucrări cu o tematică mai largă, în vreme ce, cu foarte puține excepții, relațiile P.C.R. cu formațiunile de stânga din Belgia au scăpat cu totul atenției specialiștilor. Este, prin urmare, un merit esențial al acestei lucrări, cel al noutății tematice, al desțelenirii unui câmp de cercetare care, și în alte componente ale sale (relațiile cu partidele comuniste și socialiste din Franța, Italia, Spania etc.), va trebui urmărit cu multă atenție. În vederea documentării acestei lucrări, Adrian Cojanu a studiat cu atenție sursele documentare din cadrul Arhivelor Naționale ale României, fondul CC al PCR – secția Relații Externe, fondul CC al PCR – secția Cancelarie, Arhivei diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe, dar și pe cele din Belgia, din fondurile Arhivelor Partidului Comunist Belgian din Bruxelles. Au fost astfel identificate și cercetate cu acribie numeroase dosare de arhivă care conțin în filele lor cea mai mare parte a fondului documentar – în mare parte inedit – ce a constituit miezul acestei lucrări de doctorat. Au fost, totodată, analizate volume de documente publicate, memorialistica, presa, lucrări generale și speciale, selectate cu grijă pentru a răspunde întrebării de cercetare și obiectivelor generale ale lucrării și speciale ale fiecărui capitol în parte. Documentele astfel prelevate din arhivă au fost supuse unei analize aprofundate, avându-se în vedere reconstituirea tuturor elementelor de text și context în care acestea se încadrau, pentru a fi corect decriptate și integrate cu fidelitate în demersul analitic al autorului. Autorul realizează o fericită îmbinare a elementelor de context internațional, regional și național cu acelea ce țin de articulațiile relațiilor dintre P.C.R. și formațiunile de stânga din Belgia. Avem, așadar, în față o lucrare cu un aport vast de noutate tematică și documentară, menită să contribuie în mod substanțial la cunoașterea istoriei relațiilor internaționale ale R.S.R. și P.C.R.

Abordarea autorului este pasionantă prin urmărirea atentă a raporturilor care se încheagă între lideri și formațiuni politice situate de o parte și de cealaltă a Cortinei de Fier. Autorul se află într-un permanent dialog cu tematica abordată, își adresează întrebări, oferă răspunsuri documentate și argumentate, sugerează modalități posibile de interpretare când evidențele nu sunt atât de limpezi, pătrunde în intimitatea mecanismelor de decizie ale P.C.R. și ale formațiunilor politice belgiene pe baza surselor primare avute la dispoziție. Scrierea este cel mai adesea antrenantă, coerentă cu nucleul lucrării, demonstrația se înlănțuie în jurul unor argumente bine cumpănite și documentate.

Structura lucrării este menită să integreze într-un mod coerent toate componentele analitice. Introducerea pune în lumină problema de cercetare, fundamentele teoretice, conceptuale și metodologice, realizează o analiză a stadiului cunoașterii subiectului tezei, cu accent asupra puținelor contribuții anterioare, inițiază o discuție asupra surselor documentare folosite și prezintă criteriile care au stat la baza structurării lucrării de doctorat. Capitolul I, cu titlul Partidul Comunist Român și dezvoltarea raporturilor cu formațiunile politice vest-europene, este divizat în trei subcapitole și într-un segment de concluzii. Primul subcapitol urmărește genealogia rupturii familiei marxiste în ramura totalitară și cea pluralistă, transformările din politica externă a României către o mai mare autonomie în relația cu Moscova și o mai amplă deschidere către Occident. Fisurarea Centurii de Fier și apropierea de Vest și de formațiunile politice din țările occidentale sunt bine evidențiate, în elementele lor definitorii, în subcapitolele care analizează relațiile Partidului Comunist Român și relațiile cu formațiunile de stânga vest-europene după 1965. Dacă acestea au mai degrabă rolul de a servi drept context al problematicii de cercetare, următoarele patru capitole constituie fondul acestui volum. Capitolul al II-lea intitulat Relațiile Partidului Comunist Român cu Partidul Comunist Belgian
(1966-1981)
este primul dintre cele două subdiviziuni ale lucrării cu caracter monografic care sunt închinate relațiilor P.C.R. cu formațiunile de stânga belgiene. Autorul realizează o solidă analiză a legăturilor dintre cele două formațiuni politice comuniste în intervalul de referință, fiind elaborată o cronologie a acestora, un studiu asupra dinamicii lor și delimitarea unora dintre momentele de vârf pe care acestea le-au cunoscut. Dacă primele începuturi ale acestor relații au fost mai degrabă firave, ele vor cunoaște o ascensiune considerabilă începând cu vara anului 1966, odată cu vizita la București a liderului comunist belgian Marc Drumaux. Autorul insistă, cu îndreptățire, asupra relațiilor dintre cele două partide în contextul agresiunii Uniunii Sovietice și a Pactului de la Varșovia asupra Cehoslovaciei, etapă în care viziunile celor două partide au cunoscut o anumită apropiere. De asemenea, este dezvăluit rolul P.C.R. de mediator în relațiile P.C.B. cu Partidul Comunist Chinez, contribuind astfel la normalizarea acestora. O serie de vizite ale unor reprezentanți ai conducerii celor două partide, de contacte directe sau mediate de misiunea diplomatică a României la Bruxelles, de motivații financiare și de ingrediente ideologice au întregit tabloul relațiilor dintre cele două partide comuniste. Dacă elementele de colaborare dintre aceste formațiuni nu au lipsit, nota dominantă a continuat însă să fie definită de discrepanța dintre politica de autonomie în raport cu Moscova a P.C.R. și de fidelitate doctrinară a P.C.B., ceea ce a limitat considerabil posibilitățile de dezvoltare a acestor legături, aspecte corect reliefate de către autor și în concluziile acestui capitol.

P.C.R. a înțeles relativ timpuriu că șansele P.C.B. de a avea un cuvânt de spus în politicile internă și externă belgiană sunt limitate și a încercat, și în acest context, o dezvoltare a raporturilor cu partidele socialiste belgiene, așa cum ne arată capitolul următor al lucrării, intitulat Relațiile Partidului Comunist Român cu formațiuni politice socialiste din Belgia (1969 -1980). De o deosebită însemnătate în configurația acestei lucrări este subcapitolul al II-lea al cărții, intitulat PCR și partidele socialiste belgiene: contacte politice și diplomatice între anii 1969 și 1980. În condițiile în care partidele socialiste belgiene s-au aflat adeseori în coalițiile de guvernare, relațiile cu acestea aveau și o componentă pragmatică pentru P.C.R. și conducerea de partid și de stat din România. În vreme ce relațiile cu Partidul Social-Creștin sau Partidul Libertății și Progresului au fost mai degrabă sporadice și lăsate mai mult în seama Frontului Unității Socialiste din România, legăturile cu Partidul Socialist Belgian au fost mult mai importante în optica lui Nicolae Ceaușescu, ba chiar mai însemnate decât cele cu P.C.B. Aceasta se datorează, pe de o parte, dorinței P.C.R. de a-și aduce contribuția la realizarea unei unități a forțelor de stânga din Belgia, ceea ce ar fi contribuit la o mai însemnată pondere a elementelor radicale pe scena politică belgiană, iar pe de altă parte, intențiilor liderului de la București de a-și găsi parteneri ai politicii sale angajate pe plan mondial și european în aspecte precum securitatea și colaborarea internațională.

Următoarele subdiviziuni ale capitolului lărgesc și aprofundează spectrul studierii relațiilor P.C.R. cu formațiunile de stânga belgiene. Capitolul al IV-lea surprinde elemente ale problematicilor internaționale (securitatea și cooperarea internațională, securitatea europeană, problematica blocurilor militare, mai cu seamă a NATO, teza eurocomunismului) și interne belgiene (unitatea forțelor de stânga), așa cum transpar acestea în relațiile dintre cele două partide. Capitolul al
V-lea abordează un spectru tematic chiar mai larg ca urmare a densității mai mari a raporturilor cu P.S.B. Chestiuni ideologice (construcția socialismului, aplicarea democrației în socialism, pluripartidism versus partid unic), aspecte ce țineau de viața politică internă belgiană și problematici referitoare la securitatea mondială și europeană, la blocurile militare antagoniste au constituit nucleul dialogului dintre P.C.R. și P.S.B. în intervalul de referință. Cele două capitole redau cu fidelitate – și prin apel continuu la sursele de arhivă – aceste problematici esențiale din dialogul româno-belgian, filtrul analitic fiind definit de strategiile și viziunile celor două părți asupra unor elemente definitorii ale cadrului politic intern și internațional. Autorul recurge adeseori la analiza de discurs pentru a surprinde cât mai fidel conceptele și înțelesurile pe care le avea acest dialog pentru fiecare dintre cele două părți.

Prin această contribuție istoriografică originală și extrem de necesară, Adrian Cojanu ne face să privim într-o optică nouă relațiile Partidului Comunist Român cu omonimul său belgian și cu formațiunile de stânga din acest regat, pe calea unui curent istoriografic foarte proaspăt, care a mai fost exploatat în istoriografia românească îndeosebi de către istoricul Cezar Stanciu. P.C.R. a încercat să acționeze pragmatic, urmărind cu atenție raporturile de forțe de pe scena politică belgiană, dar și țesătura relațiilor internaționale și faliile apărute între și în interiorul blocurilor politico-ideologice. Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat tot mai mult de Moscova, a încercat să diminueze influența Uniunii Sovietice în interiorul mișcării comuniste internaționale, inclusiv prin relațiile întreținute cu stânga belgiană, și totodată a căutat să dinamiteze structura bipolară a ordinii mondiale. Liderul român a dorit să faciliteze, în favoarea ideilor sale, o unificare a forțelor politice din Belgia, fiind conștient de lipsa de popularitate a Partidului Comunist în această țară, în contrast, de exemplu, cu Partidul Socialist, care s-a aflat în numeroase rânduri la guvernare și obținea scoruri constant bune în alegerile parlamentare libere din această țară. Relațiile cu Partidul Socialist au evoluat astfel ciclic de la legături pe linie de partid la raporturi interguvernamentale. Eforturile lui Ceaușescu nu au fost întotdeauna încununate cu succes, ceea ce, în final, a conferit raporturilor dintre PCR și partidele din zona stângii politicii belgiene „un caracter mai mult informativ și consultativ, fiecare dintre aceste partide manifestând interes pentru activitatea celuilalt în plan intern și internațional, precum și în cadrul mișcării comuniste internaționale.”

Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu

Introducere

Introducere_Nicolae Ceaușescu și stânga belgiană