Stoc epuizat

NICOLAE CEAUȘESCU ȘI MIȘCAREA COMUNISTĂ INTERNAȚIONALĂ (1967-1976), ed. 2

Autor:



Cod ProdusCS00417
ISBN
Nr. pagini450
Nr. planșe
Format145x225mm
Email
Categorie: Etichetă:

Descriere

Netulburat de promiscuitatea debutului, nici de sfârșitul lui, autorul îl menține continuu în lumina rece a proiectorului. Retorica și ges­tica liderului român lasă a înțelege că și scenariul îi aparține. Cu zeci ori poate sute de mii de file de material documentar, autorul cărții îi justi­fi­că direcția mișcărilor. ,,Replicile” extrase din vasta bibliografie nu lasă loc îndoielii: în mișcarea comunistă interna­țio­na­lă a perioadei, secre­ta­rul general al Partidului Comunist Român a fost un pion însemnat. Deseori în dispută cu cel abilitat, prin originea puterii comuniste, în rangul de patriarh. Exemplele edificatoare ale confruntării Ceaușescu-Brejnev sunt cele patru eveni­mente interna­ționale analizate și inter­pre­tate cu acribie și talent în această carte: consfătuirile de la Karlovy Vary (1967), Budapesta (1968), Moscova (1969) și Berlin (1976).

De altfel, ținte declarate ale prezentului demers istoriografic sunt prezentarea ,,poziției” și tacticilor prin care reprezentantul comu­niș­ti­lor români voise ,,să compromită” strategia sovietică de refa­cere a u­ni­­­tă­ții comuniste sub patronajul Moscovei. Adiacent acestor ,,agitații de suprafață”, după expresia lui Braudel, sunt analizate tendințele bipo­­la­re promovate de China și „policentrismul” eurocomunist. Fie și numai prin intenționalitate, un proiect ,,neliniștitor” în peisajele monocrome, prea îndelung pictate de istoriografia noastră.

Lavinia Betea

Într-un regim politic cu partid unic, în care viitorul este descris în termenii ideologiei marxist-leniniste iar obiectivele politice şi econo­mice ale partidului sunt descrise în aceeaşi termeni, analiza politicii ex­terne nu poate ignora latura ideologică şi relaţiile la nivel de partid. Fără a ne angaja în aprecieri cu privire la măsura în care activitatea inter­naţională a PCR a fost condiţionată de impe­rative marxist-le­ni­niste sau interese naţionale, nu putem neglija faptul că relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi statele satelit au fost concepute pe filiera partidelor comu­niste locale. Aceste partide au fost aduse la putere de către Moscova la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi aceste partide au fost acelea care şi-au asumat sarcina construirii socialis­mu­lui în aceste ţări, după preluarea puterii. Indiferent cât de nu­me­roase sau profunde au fost imixtiunile sovietice directe în activitatea de partid şi de stat din aceste ţări, partidul comunist local a fost in­stru­mentul impunerii unui regim politic similar şi partenerul pri­vi­le­giat de discuţie în relaţia cu Moscova, superior organelor de stat din punctul de vedere al importanţei atribu­ite de hegemon. De asemenea, fie că politica acestuia emula iniţiativele şi viziunile sovietice, fie că era elaborată pe plan local (naţional), politica externă era întot­dea­una justificată şi explicată în termenii ideologiei marxist-leniniste, chiar şi atunci când se îndepărta de aceasta.

Sfera internaţională de acţiune a partidelor comuniste, fie că erau plasate sub control sovietic, fie că nu erau, a fost reprezentată de miş­ca­­rea comunistă internaţională. Aceasta reprezenta cadrul orga­ni­za­to­ric, dar şi ideologic al acţiunii internaţionale, pe baza premisei mar­xist-le­niniste privind caracterul internaţionalist al comunismului şi pe baza experienţei organizatorice interbelice, reprezentată de In­ter­na­ţionala Comunistă. Mişcarea comunistă internaţională a con­ti­nuat să repre­zinte pe plan extern cadrul de refe­rinţă pentru toate par­tidele comu­niste, chiar şi atunci când miş­ca­rea îşi pierduse ca­racterul organizat, ie­rarhic, după desfiinţarea Internaţionalei Co­mu­niste. Înţe­legerea relaţii­lor la nivel de stat dintre ţările comuniste sau a politicii lor externe este aşadar strict dependentă de înţelegerea relaţiilor lor la nivel de partid şi a modului în care se raportau la – şi acţionau în interiorul – mişcării comuniste internaţionale.  Sau mai ales atunci când se îndepărta de aceasta. Este binecunoscut faptul că în polemica sino-sovietică, ambele părţi s-au acuzat reciproc în mod special de trădarea principiilor marxist-leniniste („revizionism”, „şovinism de mare putere”, „aventurism”, „maoism”, toate aceste concepte implicau un grad de îndepărtare, de „deviere” faţă de marxism-leninism). Este cunoscută strategia conducerii PMR de a-şi justifica poziţiile diferite faţă de cele ale Moscovei în special prin citate din V.I. Lenin.

Cezar Stanciu

 

Prefață de Lavinia Betea

Lanterna magică

Cunoscut deja specialiștilor și publicului pasionat de istorie, Cezar Stan­ciu revine prin această carte asupra relațiilor din lagărul comunist. În scena deschisă cu ajutorul arhivelor recent puse în circuitul cerce­tării și sintezelor publicate de istorici străini, eroul piesei e Ceaușescu. Sunt anii ,,vacilor grase” ai epocii sale!

Netulburat de promiscuitatea debutului, nici de sfârșitul lui, autorul îl menține continuu în lumina rece a proiectorului. Retorica și ges­tica liderului român lasă a înțelege că și scenariul îi aparține. Cu zeci ori poate sute de mii de file de material documentar, autorul cărții îi justi­fi­că direcția mișcărilor. ,,Replicile” extrase din vasta bibliografie nu lasă loc îndoielii: în mișcarea comunistă interna­țio­na­lă a perioadei, secre­ta­rul general al Partidului Comunist Român a fost un pion însemnat. Deseori în dispută cu cel abilitat, prin originea puterii comuniste, în rangul de patriarh. Exemplele edificatoare ale confruntării Ceaușescu-Brejnev sunt cele patru eveni­mente interna­ționale analizate și inter­pre­tate cu acribie și talent în această carte: consfătuirile de la Karlovy Vary (1967), Budapesta (1968), Moscova (1969) și Berlin (1976).

De altfel, ținte declarate ale prezentului demers istoriografic sunt prezentarea ,,poziției” și tacticilor prin care reprezentantul comu­niș­ti­lor români voise ,,să compromită” strategia sovietică de refa­cere a u­ni­­­tă­ții comuniste sub patronajul Moscovei. Adiacent acestor ,,agitații de suprafață”, după expresia lui Braudel, sunt analizate tendințele bipo­­la­re promovate de China și „policentrismul” eurocomunist. Fie și numai prin intenționalitate, un proiect ,,neliniștitor” în peisajele monocrome, prea îndelung pictate de istoriografia noastră.

Calitate intrinsecă a actului de creație rămâne însă polisemantica in­ter­pretării rezultatelor sale. Produsele științelor zise ,,moi”, ale filo­zo­fiei, pedagogiei și istoriografiei păstrează amprenta creației. Oricât de mare ar fi tentația și efortul obiectivității cercetătorilor. Ele sporesc în valoare și prin disputele, întrebările, semnificațiile și opiniile suscitate. Și, mai ales, prin statusul de matrice generative a noilor ipo­teze, con­struc­ții ideatice și proiecte. O reușită deplină, în acest sens, e și ,,pu­ne­rea în pagină” a acestei cărți.

Aș remarca admirativ, în grila personală de lectură, că, aici, Ceau­șescu nu e nici Rău, nici Bun. Și aceasta pentru să autorul s-a sus­­tras forței unor scheme dominante ale gândirii sociale numite de psihologi erori fundamentale de atribuire. Căci o tendință naturală a minții uma­ne este împărțirea lumii în bine și rău. Expresia con­sacrată a acestui tipar genetic sunt basmele populare. Acolo se înfrun­tă personajele (in­te­­gral) pozitive cu cele negative. Zmeii și vârcolacii nu pot fi, simultan, că­lăi și victime, judecători și condamnați, viteji și cinstiți. Iar feții-fru­moși își arată hărăzirea cât ce fac ochi. Prin utilizarea acestor pater­nuri de gândire prelogică păcătuiește și cartea de istorie ime­dia­tă și re­­centă. Memoria și actele con­temporanilor încleștați în dispute pe mai vechile câmpuri de răz­boi resemnifică dihotomic personajele și eve­nimentele trecutului apropiat. Lanterna magică a istoricului le pro­iec­­tează astfel pe fundalul memoriei colective. Ca-ntr-o ședință de spi­ri­­tism, personaje cu stagiu redus în împărăția morții sunt ,,evocate” astfel ca să dea dezlegare dorinței chemătorilor. Nu e și situația cărții de față.

Ignorarea deznodământului dezavantajează însă, la o primă vedere, istoricul. Și, implicit, magia spectacolului așteptat. Dar, așa cum per­ti­nent observa Jean Lacouture, cunoașterea finalului unei con­­frun­tări, de­termină subestimarea învinsului: vigoarea și dina­mis­mul lui se es­tom­pează în favoarea învingătorului. Istoria, susține Lacouture, în­sem­nă studiu serios și măsură a schimbărilor atunci când izolează fap­tele și personajele de sfârșitul lor. În felul acesta redă cursul ambi­gu­i­tăților și deschide teren altor ipoteze fertile. Alt merit al acestei cărți.

Va fi dificilă, fără îndoială, o istorie a diplomației românești din regi­mul comunist. Cine-o va scrie – și cititorii, bineînțeles – vor con­stata eforturile formării unui corp de buni diplomați. Și negociatori. Căci ambasadele și consulatele românești aveau și misiunea depis­tării și antamării de relații comerciale sub imperativul echilibrului în ba­lan­ța importurilor și exporturilor. Baza materială determină suprastruc­tu­ra (ideatică, culturală, instituțională), a fost unul dintre postulatele ideologiei comuniste. Cursul politicii externe, inițiat sub pa­tronajul lui Gheorghiu-Dej, avea ca punct de pornire periculoasa noastră de­pen­den­ță de materiile prime sovietice. Capriciile lui Hrușciov au stimulat, se poate spune, Declarația din aprilie 1964. Măr­turiile ,,spectatorilor angajați” în elaborarea ei converg în recunoașterea caracterului colectiv al conceperii și redactării acestui document inițiatic pentru diplomația viitorului sfert de veac. ,,Schim­barea” începuse, spun aceștia, prin numirea guver­nului Maurer. Dar, în convorbirile avute împreună, Ion Gheorghe Maurer a trecut în contul lui Dej meritele noii strategii. Alt ,,martor angajat” în relațiile Moscova- București, istoricul Valerii Leonidovici Musatov, fost prim adjunct al şefului Secţiei In­ter­na­ţionale a CC al PCUS în 1989 şi coordonator al sectorului Un­garia, România, Polonia şi Cehoslovacia (1966-1973) îi atribuia însă lui Maurer rolul de vioară primă. Din interviul acordat, cercetătorului Vasile Buga și mie, reiese că, în viziunea sovietică, pre­mierul purta vina ,,naționalismului” și anti-sovietismu­lui” afișa­te de Ceaușescu. ,,Po­li­tica externă a lui Ceau­şes­cu, afirma Musatov, a rămas în continuare o politică a “jocului la două mese”, o politică de manevrare între Moscova şi Washington, între Mos­cova şi Beijing. Într-un anumit sens, aceasta a fost politica ro­mâ­nească tradiţională la sfârşitul secolului al XIX-lea – pri­mele decenii ale secolului al XX-lea”. Cât adevăr într-o astfel de ipoteză?

Deloc întâmplător însă, ,,la înaintare” în antamarea relațiilor cu China a fost scos Bodnăraș. Iar cu exprimarea doleanțelor către sovie­tici de redare a tezaurului românesc și de sistare a livrării ura­niului, în toam­na lui 1965, a fost ,,însărcinat” Bârlădeanu. ,,Prin­cipiul muncii co­lec­tive” în decizia politică devenise un port-drapel al nucleelor co­muniste de putere după condamnarea cultului personalității lui Stalin.

În schimbarea de macaz anunțată prin Declarația din 1964 s-a vădit interesul național. În chiar sensurile originare ale politicii, definită ca organizare și conducere a comunității în scopul satisfacerii trebuințelor sale de bază (hrană și teritoriu). A existat, și nu se putea altfel, și interesul personal al liderilor. Demonstrat și printr-unul din ci­tatele reproduse de această carte. Confesându-se lui Santiago Carrillo, în 1971, Nicolae Ceaușescu îi demonstrează deșertăciunea fi­de­lității și supunerii față de Kremlin prin câteva exemple celebre. ,,Ce perspectivă îmi dă mie această politică, de a urma fără nici un fel de criteriu Uniunea Sovietică?, zice el. Rákosi a murit în emigraţie, şi vorba aceea, se pleca până la pământ; Novotny şi cu o săptămână înainte s-a pupat – „în piaţa independen­ţei”, cum se spune la noi într-o piesă de Caragiale – şi după aceea l-au înlăturat. Cu Gomulka s-au întâlnit exact cu o săptămână înainte, tot s-au pupat acolo şi pe urmă…? Ulbricht, cel mai bun prieten al Uniunii Sovietice, fusese la congres, au vorbit, s-au pupat şi când s-a întors acasă l-a înlăturat”…

,,Gânditor revoluționar” de reputație mondială e însă ceea ce s-a dorit și s-a crezut a fi Ceaușescu. Și-a asumat titluri și lucrări ,,știin­ți­fice”, dar mai ales a imprimat, în acest sens, linia aparatului autohton de propagandă. Doar el vorbea și semna, în numele popo­rului, înțe­le­geri, comunicate, tratate. În formele matrioșkăi rusești, persoana și nu­mele lui învăluiau mecanismele instituțiilor destinate relațiilor ex­ter­ne. Nu una singură, ci (cel puțin) trei: Ministerul Af­acerilor Exter­ne, secția de relații internaționale a CC al PCR și Direcția de Informații Externe a Securității. Nenumărate colective de experți se as­cundeau sub ,,pătrățicile” jumătății de sus a organigramelor acestora. Dar și ambiții și animozități, cultivate de însuși Ceaușescu, între organis­me­le și demnitarii care-i furnizau rapoarte, sinteze și… persuasiuni. Bunăoară, în perioada analizată, conflictul escaladase la scenă deschisă între premierul Maurer și Ștefan Andrei, primul adjunct al secției de relații internaționale. După mărturia celui din urmă, cearta a culminat cu niște grozave înjurături adresate lui de către Maurer. Tocmai pe teme de strategie externă. Premierul, mi-a mărturisit Ștefan Andrei, susținea că în politica mondială nu contează decât marile puteri. Și că în conflictul arabo-isralian, noi trebuie să susținem cauza evreilor… Maurer s-a pensionat în 1974. Nu mai contau sfaturile sale, după mărturia lui. Încă mai dinainte fusese îndepărtat Corneliu Mănescu, șeful diplomației încă din primul guvern Maurer și primul comunist devenit președintele unei sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. În acei ani se produce ascensiunea lui Ion Mihai Pacepa și a Elenei Ceaușescu… Tot atunci, strategii de imagine ai României se foloseau de cântăreața Narghita, savantul Ana Aslan, muzicologul Harry Brauner ș.a.m.d. Și se multiplică, iarăși, ipotezele cercetării!

Cu ,,certitudinea” documentului se poate afirma însă, că-n anii 80, Ceaușescu împărțea ,,laurii” politicii sale, cel mult, cu nevasta. În nucleul de decizie nici măcar nu mai relata conținutul vizitelor din străinătate. Aceasta se petrecea însă după alt intermezzo procedural: despre ce făcuse și spusese secretarul general în recenta călătorie, le po­vestea celorlalți șeful diplomației în ditirambii consacrați ai propagandei.

Să presupunem însă că însuși Ceaușescu ar fi citit cartea de față. Cu ce stare, oare?!

Cu uimire, de bună seamă, față de mulțimea și nebănuitul lucrurilor noi. Prezentul scapă înțelegerii celor care-l trăiesc. Iar vorbele spuse și intențiile ascunse lunecă, după ani, în străfundurile memoriei. În ce-i privește pe foștii demnitari, informațiile din aerul rarefiat și secretos al nucleelor de putere, îi surprind totdeauna. Stăpânise, fiecare, în feuda lui. Și doar atâta vreme cât își mulțumea seniorul. Dar și acestuia îi scăpau tainele ,,fraților” din celelalte regate ale imperiului comunist.

Probabil că, în stilul lui, Ceaușescu ar contesta anumite vorbe și fapte contrastante acțiunilor sale din ultimul deceniu. Îmbătrânind, devenise încă mai incisiv. Le reproșa sovieticilor că “scufundă nava socialistă”. Îi critica tot mai des. Deși dezaprobase, de pildă, intrarea trupelor sovietice în Afganistan, la retragerea lor i-a făcut reproșuri lui Gorbaciov. I-au abandonat pe afgani în seama ,,imperialiștilor” americani și în cârdăşie cu ei, acuza liderul român. La fel cum îi învinuise Mao, în 1966, în chestiunea nord-vietnamezilor.

În 1967-1976, Ceaușescu s-a împotrivit punerii strategiilor interne a partidelor comuniste pe agenda conferințelor interna­țio­na­le. Dar în epoca perestroika va insista într-una pentru dezba­terea re­for­melor gorbacioviste. La sfârșitul lui ianuarie 1989, l-a persuadat cu aceasta pe Vadim Medvedev, secretar al CC al PCUS, sosit la Bucu­rești în fruntea unei delegații. A revenit, prin canalele diplomatice, după manifestările de la reînhumarea lui Imre Nagy, omagiat în 1989, ca erou al revoluției maghiare din 1956. Cu propunerea consfătuirii s-a adresat iarăși, printr-un apel, partidelor comuniste și muncitorești după formarea guver­nu­lui polonez sub conducerea necomunistului Tadeusz Mazowiecki. În puținele răspunsuri primite în vara lui 1989, i s-a reamintit că ar fi un amestec în treburile interne ale Poloniei. Exact cum, în anii dinainte, își motivase el opoziția! N-a renunțat însă. Se­cretarii CC au primit sarcina de a-i convinge pe șefii delegațiilor stră­ine de la Congresul al XIV-lea al PCR, din noiembrie 1989, de ne­cesitatea unei consfătuiri internaționale despre viitorul lagă­rului comunist. Fără rezultat.

Și-a reluat propunerea la ultima întâlnire cu Gorbaciov din 4 decembrie 1989. Cu argumentul unei minciuni: ,,alții” îl man­data­seră pe el să preia inițiativa. Excedat de insistențele sale, liderul sovietic a replicat cu inactualitatea metodei. Tocmai pentru că altădată i s-a opus… Ceaușescu!

Între Ceaușescu din 1989 și liderul din perioada analizată de Cezar Stanciu sunt multe răscruci marcate cu ,poate”, ,,deși”, ,,dacă”. Și o mulțime de ipoteze.

Va fi, fără-ndoială, interesantă sinteza diplomației românești din regimul comunist. Vom regăsi în ea, în bună parte, și o istorie a economiei.

De ce n-ar scrie-o Cezar Stanciu? Pe actuala temelie a cercetărilor sale.

Lavinia Betea
București, 25 octombrie 2014

Introducere

Într-un regim politic cu partid unic, în care viitorul este descris în termenii ideologiei marxist-leniniste iar obiectivele politice şi econo­mice ale partidului sunt descrise în aceeaşi termeni, analiza politicii ex­terne nu poate ignora latura ideologică şi relaţiile la nivel de partid. Fără a ne angaja în aprecieri cu privire la măsura în care activitatea inter­naţională a PCR a fost condiţionată de impe­rative marxist-le­ni­niste sau interese naţionale, nu putem neglija faptul că relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi statele satelit au fost concepute pe filiera partidelor comu­niste locale. Aceste partide au fost aduse la putere de către Moscova la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi aceste partide au fost acelea care şi-au asumat sarcina construirii socialis­mu­lui în aceste ţări, după preluarea puterii. Indiferent cât de nu­me­roase sau profunde au fost imixtiunile sovietice directe în activitatea de partid şi de stat din aceste ţări, partidul comunist local a fost in­stru­mentul impunerii unui regim politic similar şi partenerul pri­vi­le­giat de discuţie în relaţia cu Moscova, superior organelor de stat din punctul de vedere al importanţei atribu­ite de hegemon. De asemenea, fie că politica acestuia emula iniţiativele şi viziunile sovietice, fie că era elaborată pe plan local (naţional), politica externă era întot­dea­una justificată şi explicată în termenii ideologiei marxist-leniniste, chiar şi atunci când se îndepărta de aceasta.[1]

Sfera internaţională de acţiune a partidelor comuniste, fie că erau plasate sub control sovietic, fie că nu erau, a fost reprezentată de miş­ca­­rea comunistă internaţională. Aceasta reprezenta cadrul orga­ni­za­to­ric, dar şi ideologic al acţiunii internaţionale, pe baza premisei mar­xist-le­niniste privind caracterul internaţionalist al comunismului şi pe baza experienţei organizatorice interbelice, reprezentată de In­ter­na­ţionala Comunistă. Mişcarea comunistă internaţională a con­ti­nuat să repre­zinte pe plan extern cadrul de refe­rinţă pentru toate par­tidele comu­niste, chiar şi atunci când miş­ca­rea îşi pierduse ca­racterul organizat, ie­rarhic, după desfiinţarea Internaţionalei Co­mu­niste. Înţe­legerea relaţii­lor la nivel de stat dintre ţările comuniste sau a politicii lor externe este aşadar strict dependentă de înţelegerea relaţiilor lor la nivel de partid şi a modului în care se raportau la – şi acţionau în interiorul – mişcării comuniste internaţionale.

Cu intenţia de a contribui la mai buna cunoaştere şi înţelegere a po­­li­ticii externe a României, această lucrare şi-a propus să ana­lizeze în pri­mul rând politica internaţională a partidului, respec­tiv modul în care PCR a acţionat în mişcarea comunistă internaţio­nală, modul în care s-a raportat la aceasta precum şi relaţiile cu alte partide co­mu­niste. Analiza relaţiilor la nivel de partid, precum şi viziunea şi poziţia PCR în mişcarea comunistă internaţională au po­tenţialul de a îmbunătăţii cunoaşterea, de a nuanţa concluzii deja formulate în literatura ştiinţifică şi de a for­mula explicaţii suplimentare cu privire la activitatea internaţională a României în intervalul de referinţă.

Relaţiile la nivel de partid şi poziţia comuniştilor români în cadrul mişcării comuniste internaţionale au fost tratate până în prezent în ca­drul unor tematici de cercetare mai ample, dedicate în mod special re­laţiilor româno-sovietice sau româno-chineze. O menţiune specială în acest sens merită lucrările semnate de Dan Cătănuş, care a cercetat pe larg poziţia PMR în cadrul disputei sino-so­vie­tice, publicând nu­me­­roase contribuţii de o valoare deosebită. Studiile şi documentele publicate de Dan Cătănuş au lămurit nume­roase aspecte mai puţin cunoscute ale relaţiilor dintre români, pe de o parte, şi sovietici şi chinezi de cealaltă parte, ilustrând atât curajul poziţiilor asumate de conducerea PMR, cât şi limitele acestora, ridicând totodată în dezbatere problematici noi, care evidenţiază echilibristica fina realizată de regimul Gheorghiu-Dej între cele două mari partide.[2] Aceeaşi problematică a fost analizată şi în largul studiu introductiv semnat de Florian Banu şi Liviu Ţăranu şi dedicat Declaraţiei PMR din 1964.[3] Despre urmările acesteia în relaţiile româno-sovietice s-a ocu­pat şi Vasile Buga, volumul de documente publicat de acesta des­pre întâlnirea de la Moscova din iulie 1964 între conducerea PMR şi cea a PCUS fiind remarcabil prin faptul că relevă foarte bine diferen­ţele de viziune dintre cele două partide în problemele mişcării comu­niste internaţionale şi modul în care partea română a administrat relaţia cu Uniunea Sovietică după Declaraţia din 1964.[4] Pentru înțelegerea relațiilor româno-sovietice în perioada de referință, o contribuție fundamentală este reprezentată de sinteza întocmită pe baza unui vast material documentar provenit din arhivele românești și sovietice de cercetătorul Vasile Buga.[5]

Contribuţii esenţiale au fost publicate şi de istoricul clujean Mihai Croitor, care şi-a concentrat cercetările asupra problemei chineze în relaţiile externe ale PMR, analizând de asemenea nuanţele şi fluc­tu­aţiile poziţiei PMR faţă de China, Uniunea Sovietică şi Iugoslavia.[6] Mihai Croitor a dedicat şi un volum distinct consfătuirii partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova, din 1960.[7]

Pentru perioada regimului Ceauşescu, o importanţă deosebită o au contribuţiile istoricului Mihai Retegan, în special cercetările sale asupra evenimentelor din cursul anului1968 şi a poziţiei adoptată de conducerea de partid şi de stat în privinţa intervenţiei sovietice în Cehoslovacia.[8] De asemenea, o lucrare care tratează problema rela­ţii­lor româno-chineze şi implicit impactul acestora asupra relaţiilor româno-sovietice este cea semnată de istoricul chinez Lui Yong, deşi pe baza unei documentări de arhivă devenită insuficientă în prezent.[9] În privinţa relaţiilor sino-române în timpul lui N. Ceauşescu, au fost publicate două volume foarte consistente de documente diplomatice, care descriu relaţiile la nivel de stat dar au semnificaţii importante şi pentru relaţiile inter-partinice.[10] Lucrări dedicate în mod special relaţiilor româno-sovietice la nivel de partid şi evoluţiilor din miş­ca­rea comunistă internaţională sunt relativ puţine în comparaţie cu cele dedicate perioadei 1960-1964, însă pot fi menţionate o serie de sinteze care ating tangenţial şi această problematică.[11]

Memorialistica asupra perioadei este foarte importantă şi pot fi men­ţionate în acest caz în primul rând interviurile realizate de Lavinia Betea cu personalităţi marcante ale regimului, direct im­pli­cate în desfăşurarea evoluţiilor descrise în această lucrare, precum Ale­xan­dru Bârlădeanu, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu.[12] Au publicat memorii şi amintiri şi alţi membri ai conducerii superioare de partid, care cuprind referiri la tematica dezbătută în acest studiu, precum Paul Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei.[13] Cu toate acestea, in­for­maţiile furnizate de către cei implicaţi direct în aceste evoluţii sunt relativ sumare şi nu cuprind descrieri şi analize consistente ale evenimentelor pe care le vom prezenta mai jos. Trebuie menţionat însă că, în multe cazuri, cercetările de arhivă confirmă în bună mă­sură afirmaţiile chiar şi sumare ale acestora.

Titlul lucrării este justificat de influenţa deosebită pe care a avut-o secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, asupra activităţii in­terna­ţionale pe linie de partid şi de stat, cu atât mai mult cu cât în intervalul de referinţă, prestigiul naţional şi internaţional al acestuia a cunoscut a ascensiune spectaculoasă, din raţiuni de politică externă în primul rând.[14] De asemenea, în intervalul de referinţă, înlăturarea progresivă a altor membri influenţi ai conducerii superioa­re de partid şi promovarea unor oameni mai tineri au condus de asemenea la creşterea autorităţii exercitate de N. Ceauşescu asupra aparatului de partid şi de stat.[15] La rândul său, intervalul de referinţă este jus­ti­fi­cat prin faptul că în 1967 a avut loc consfătuirea partidelor comu­niste şi muncitoreşti din Europa, la Karlovy Vary – prima după pre­lua­rea conducerii PCR de către N. Ceauşescu – iar în 1976, la Berlin, a avut loc ultima astfel de consfătuire.

Aşadar, lucrarea are în centru consfătuirile partidelor co­muniste și muncitorești ca forme de manifestare ale mişcării comuniste inter­na­ţio­nale în plan organizatoric. După desfiinţarea Internaţionalei Co­munis­te în 1943, Moscova a continuat să-şi exercite influenţa şi con­tro­lul asupra celorlalte partide comuniste în acelaşi mod şi prin mij­loa­ce similare pentru mult timp. Cu toate acestea, după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică şi-a concentrat presiunile asupra acelor partide care serveau sau aveau potenţialul de a servi în mod direct interesele sale de stat, cum este cazul cu partidele central şi est-europene sau cu cele occidentale.[16]

Controlul sovietic a fost însă subminat treptat de evoluţia miş­cării comuniste internaţionale, în mod distinct prin ascen­siunea la putere a unor partide care nu erau dependente de sprijinul sovietic şi care, din această cauză, au contestat relaţiile de inegalitate care existau. Un bun exemplu în acest caz este repre­zentat de Uniunea Comuniştilor Iugoslavi.[17] Dacă în perioada anterioară obţinerii puterii, majoritatea partidelor acceptau relaţii de subordonare faţă de Moscova din cauza lipsei de experienţă şi a dependenţei de sprijin extern, după obţi­ne­rea puterii şi a tuturor resurselor politice şi materiale ale puterii de stat, relaţia de subordonare a fost tot mai dificil de acceptat. În peri­oa­da stalinistă totuşi, mişcarea comunistă internaţională a continuat să aibă o formă organizată, instituţională, deşi într-o variantă extrem de restrânsă, prin Biroul Informativ al Partidelor Comuniste.

Prin însăşi compoziţia sa, Biroul Informativ ilustrează restrân­ge­rea pretenţiilor sovietice de control asupra acelor partide care ser­veau interesele sale de stat în contextul războiului rece. După moar­tea lui Stalin însă, N.S. Hruşciov a încercat să redefinească rela­ţiile din in­teriorul mişcării comuniste internaţionale într-un cadru mai echi­tabil, care să ofere un plus de viabilitate relaţiilor inter-par­ti­­nice, pe termen lung.[18] De asemenea, în timpul lui N.S. Hruşciov, PCUS şi-a în­drep­tat atenţia tot mai mult şi către alte partide comuniste, în special cele care activau în spaţiul extra-european. Această tendinţă refor­mis­tă a fost ilustrată fidel de decizia desfiin­ţării Biroului Informativ al Par­tidelor Comuniste în 1956, decizie care, la fel ca şi desfiinţarea In­ter­naţionalei Comuniste în 1943, repre­zenta şi un mesaj de disociere faţă de trecut, mesaj adresat atât partidelor comuniste, cât mai ales occidentului, în contextul promovării doctrinei coexistenţei paşnice, după Congresul al XX-lea al PCUS.[19]

Desfiinţarea formelor instituţionale de organizare a mişcării co­mu­niste internaţionale, fie mai largi, fie mai restrânse, a creat o si­tuaţie în care Moscova reuşea mult mai greu să controleze sau să influen­ţeze celelalte partide comuniste. Evenimentele din 1956 din Polonia și Ungaria au impus însă, în viziunea sovietică, necesitatea păstrării unui asemenea control, fie şi sub alte forme. Soluţia pentru care a optat conducerea sovietică a fost cea a consfătuirilor interna­ţio­nale ale parti­delor comuniste, o formă non-instituţională, dar care avea potenţialul de a impune o linie comună, facilitând controlul sovietic şi simulând unitatea ierarhică a mişcării, aşa cum fusese aceasta în perioada Internaţionalei Comuniste. Au fost organizate două consfătuiri interna­ţionale ale partidelor comuniste şi munci­to­reşti, în 1957 şi 1960, la care s-a adăugat o consfătuire mult mai res­trânsă, organizată în 1965.

Comuniştii români au participat la primele două dar au refuzat să participe la cea de-a treia. În condiţiile emergenţei şi acutizării dispu­tei sino-sovietice, influenţa şi prestigiul Moscovei în mişcarea comu­nistă internaţională au avut mult de suferit, numeroase partide pre­cum cel albanez, cel român şi din nou cel iugoslav, reven­dicând o au­to­­nomie mai largă sau mai restrânsă faţă de Moscova, contestând im­pli­cit rolul istoric al PCUS ca centru al mişcării comuniste interna­ţio­nale. Fenomene similare s-au făcut simţite şi în rândul partidelor din Europa occidentală. Astfel, după înlăturarea lui N.S. Hruşciov de la putere, noua echipă de conducere sovietică în frunte cu L.I. Brejnev, a căutat să refacă prestigiul şi influenţa care fuseseră anterior pierdute. Deoarece reorganizarea instituţională a mişcării nu mai era posibilă la acel moment, conducerea sovietică a recurs la metoda consfă­tu­iri­lor internaţionale ca formă de reafirmare a unităţii în jurul Moscovei, formă ce avea potenţialul de a confirma statutul privilegiat al PCUS în mişcare şi care ar fi izolat totodată China, plasând-o în afara mişcării comuniste.

Lucrarea de faţă urmăreşte poziţia PCR faţă de aceste încercări, mo­dul în care a încercat să compromită obiectivele sovietice de rea­fir­mare a unităţii în jurul centrului moscovit, promovând în schimb o altă formă a unităţii, care să includă China sau cel puţin – dacă acest lucru nu era cu putinţă – să conteste unitatea de tip ierarhic, struc­tu­rată în jurul unui centru, în favoarea unei unităţii multipolare, apro­pi­ată de teza comuniştilor italieni privind „policentrismul” mişcării co­muniste.

Au fost atribuite câte un capitol fiecărui astfel de eveniment (Karlovy Vary 1967, Budapesta 1968, Moscova 1969, Berlin 1976), ca­­pitol care tratează modul în care PCR a influenţat desfăşurarea eve­ni­mentului respectiv, importanţa atribuită evenimentului de partea română dar şi de celelalte partide, cu precădere cel sovietic. Alte capitole au fost rezervate pentru dezbaterea în acest cadru a relaţiilor PCR cu alte mişcări şi partide politice apreciate ca fiind „pro­­gresiste”, „antiimperialiste” şi, deci, apropiate mişcării comuniste interna­ţio­nale (socialişti, social-democraţi, mişcările de eliberare naţională). În­cer­­carea de „lărgire” a mişcării comuniste către alte forţe politice ne-comuniste era o formă implicită de dilua­re a mişcării comuniste astfel încât influenţa sovietică să fie diminua­tă. Fiecare capitol analizează contextul internaţional al proble­maticii respective şi în mod deosebit formele şi raţiunile poziţiei PCR.

Lucrarea va evidenţia faptul că PCR a perceput într-adevăr exis­tenţa unui pericol real de consolidare a controlului sovietic asupra par­tidelor comuniste şi a angajat eforturi politice majore pentru a împiedica aceasta. Strategia PCR însă, va arăta acest stu­diu, nu a fost aceea de a se plasa în afara mişcării, cum era cazul cu chinezii sau cu albanezii, ci de a submina controlul sovietic din interior. Asigurarea independenţei de acţiune faţă de Moscova a fost concepută nu prin izolarea faţă de mişcarea comunistă internaţională, ci prin reforma mişcării pe asemenea baze şi într-un asemenea spirit care să nu permită exercitarea controlului sovietic. Aceasta a fost de altfel una dintre trăsăturile distinctive ale politicii inter­naţionale a PCR în perioada de referinţă.

Pentru a putea sublinia aspecte distincte ale politicii interna­ţionale a PCR care au fost puţin sau deloc dezbătute în literatura de spe­cialitate, lucrarea va acorda spaţii mai ample acelor evoluţii care nu au fost analizate până în prezent şi spaţii mai restrânse acelor evoluţii care au constituit până în prezent subiectul unor lucră­ri numeroase. De asemenea, din raţiuni de spaţiu şi având în ve­dere volumul impresionant de material arhivistic disponibil, o serie de aspecte au fost tratate sub forma studiilor de caz, deoarece descrie­rea relaţiilor PCR cu toate partidele comuniste, socialiste, social-de­mo­­crate sau cu mişcările de eliberare naţională ar fi ocupat un spaţiu enorm, fără a suplimenta în mod special con­cluziile cu nuanţe di­fe­rite.

Trebuie menţionat de asemenea că foarte multe dintre aspectele dis­cutate privesc concomitent atât politica de stat, cât şi de cea de partid; acolo unde a fost posibil, am evitat tratarea problemelor pe li­nie de stat, pentru a ne concentra asupra celor pe linie de partid, deşi în multe cazuri disocierea a fost extrem de difi­cilă (un bun exemplu este asistenţa acordată nord-vietnamezilor în războiul contra Statelor Unite, asistenţă care era acordată pe linie de stat dar din raţiuni care ţi­neau de linia ideologică a partid,ului de solidaritatea interna­ţio­na­listă în lupta contra imperialismului).

Comuniştii români şi unitatea mişcării comuniste internaţionale (1948-1964)

Existenţa unui centru conducător al mişcării comuniste inter­na­ţio­nale a fost enunţată, teoretizată şi impusă celorlalte parti­de comu­niste încă din 1919, când Lenin a luat iniţiativa organizării la nivel in­ter­naţional a mişcării comuniste, aducând argumente pri­vind uni­ta­tea internaţională a mişcării revoluţionare comuniste[20]. Inter­na­ţio­nala Comunistă (Cominternul) a reprezen­tat nu doar centrul or­ga­nizatoric – deseori financiar – al comunis­mului inter­naţional, ci şi centrul său ideologic. Având în vedere prestigiul lui Lenin şi al Rusiei sovietice în rândul comuniştilor din întreaga lume, direcţiile ideo­lo­gice impuse de acesta au fost în bună măsură acceptate, ceea ce a încurajat şi confirmat pretenţiile Moscovei de centru conducător al comunismului mondial.[21]

Un promotor activ al ideilor privind unitatea mişcării revolu­ţionare internaţionale a fost însuşi Lev Troţki, autorul cunoscutei teze a revoluţiei permanente, care stabilea o legătură indestructibilă între suc­­cesul revoluţiei socialiste la nivel mondial şi soarta revo­luţiei în Rusia[22]. Locul unei Rusii socialiste, argumenta Troţki, nu putea fi decât în sânul unei Europe socialiste, altminteri revoluţia era ame­nin­ţată cu eşecul[23]. Dincolo de aceste dezbateri intelectuale, de natură teoretică şi filozofică pe care le-a găzduit Comintern-ul în primii săi ani, ideea unui centru al mişcării comuniste interna­ţio­na­le a dobândit – prin victoria lui Stalin în disputa cu Troţki – un mai pronunţat caracter politic, în defavoarea celui teoretic, un caracter administrativ şi represiv chiar.[24] Stalin a folosit ideea ca parte a unei strategii de apărare, fie împotriva ascensiunii extremei drepte, înainte de al doilea război mondial, fie împotriva occidentului, după război. Con­so­li­darea controlului Moscovei asupra mişcării comuniste interna­ţio­na­le reprezenta, în ambele conjuncturi, parte a răspunsului său în faţa unui climat internaţional ostil, mai ales în condiţiile în care această os­ti­litate dobândise şi o latură militară[25]. Stalin argumenta că Uni­u­nea Sovie­­tică era refugiul mişcării comuniste internaţionale în faţa ame­ninţărilor imperialiste şi fasciste şi din acest motiv trebuia susţinută cu orice preţ, fiind reduta cea mai de preţ[26]. De aceea, în fond, măsura credinţei în socialism şi revoluţie au ajuns să fie apre­ci­ate de Comintern în funcţie de dragostea şi loialitatea faţă de Uniunea Sovietică.

După al doilea război mondial, această politică a căpătat un ca­rac­ter mult mai complex, în condiţiile în care Uniunea Sovietică nu mai era singura ţară socialistă din lume, ci, aşa cum susţinea pro­paganda epocii, apăruse un „sistem socialist mondial”. Se ştie că Stalin plănuia încă din timpul războiului diverse variante privind impunerea controlului său în ţările central şi est-europene[27]. Un rol important însă în opţiunile sale l-au jucat relaţiile cu foştii aliaţi din timpul războiului, care au cunoscut din 1945 o puternică dete­riora­re, cau­zată, printre altele, tocmai de politicile sovietice din Europa centrală şi de est[28]. Deteriorarea acestor relaţii şi ruptura la care s-a ajuns în final au impus radicalizarea politicilor de sovietizare şi o revenire im­pli­cită la retorica de tip cominternist, care fusese abandonată un timp, în condiţiile colaborării cu puterile occidentale în război[29]. Pentru a doua oară, politica de securitate sovie­tică, aşa cum era con­ce­pută de Stalin, implica ralierea mişcării comuniste inter­naţionale în jurul Moscovei, doar că de această dată nu mai era vorba de partide aflate în bună măsură în ilegalitate, ci de statele pe care aceste par­ti­de le controlau, cu toate resursele economice, politice şi militare de care acestea dispuneau[30].

În condiţiile sovietizării şi existenţei unui sistem socialist inter­na­ţional, conceptul de unitate a mişcării comuniste internaţionale ca­pătă noi accente, inexistente anterior. Cât timp construirea socia­lis­mului în alte ţări nu era decât o chestiune teoretică, în anii interbelici, problema modelului de urmat rămăsese una secundară. Pentru Moscova, era mult mai important ca partidele comuniste din lume – incapabile de altfel să construiască socia­lismul, nefiind la pu­te­re – să fie obediente, modelul construirii socialismului rămânând o ches­ti­une care aparţinea viitorului înde­părtat. După răz­boi însă, sovie­ti­za­rea Europei centrale şi de răsărit a pus cu acuitate problema mode­lu­lui de urmat. Tocmai de aceea, problema unităţii miş­cării comuniste in­ternaţionale implica o nouă componentă, respec­tiv a modelului bol­şevic de construire a socialismului. Modelul bolşe­vic a fost transpus orbeşte în ţările aflate în sfera sovietică de influen­ţă, ca fiind singurul valabil, verificat istoric[31]. Unitatea se reflecta de această dată nu doar în subordonarea faţă de Moscova, ci şi în adoptarea aceluiaşi model de construire a socialismului.

Exerciţiul de bază al unităţii – sau mai degrabă al uniformităţii, având în vedere existenţa modelului unic – îl reprezintă schisma sovieto-iugoslavă. Ralierea partidelor comuniste în jurul Moscovei în condi­ţiile dispu­tei cu Tito reprezenta modelul de unitate interna­ţio­na­lă a mişcării co­muniste, pe care Stalin şi-l dorea cel mai mult[32]. În pe­rioada interbelică, testul nu consta în ralierea împotriva dreptei, ci împotriva social-demo­cra­ţilor, care concurau comunismul pe acelaşi palier şi cu aceleaşi argumente[33]. În perioada post­belică, se regăseşte acelaşi tipar de acţiune: nu solidaritatea împotriva „imperialismului” este testul – oricât de impor­tantă ar fi fost aceasta – ci solida­ritatea contra unui alt partid comunist, dar care, scăpând controlului cen­tru­lui unic, submina unitatea, aşa cum era aceasta conce­pută de Stalin[34]. Partidul din România fiind unul mărunt şi perife­­ric, care a supra­vie­ţuit anilor ilegalităţii doar cu ajutorul Comintern-ului şi care de­pin­dea de sprijinul sovietic pentru a supra­vie­ţui la putere, îşi pusese toate speranţele în ajutorul Moscovei. Cea mai mare parte a oame­nilor aflaţi la vârf fuseseră formaţi la Moscova şi educaţi în spiritul loialităţii faţă de Stalin. Veniţi la pute­re şi confruntaţi cu acţiuni ostile precum adversitatea puterilor occiden­tale sau rezistenţa din munţi, comuniştii români se simţeau la fel de vulnerabili ca şi înainte, la fel de dependenţi de sprijinul sovietic.[35]

Din acest punct de vedere, unitatea mişcării comuniste inter­na­ţio­nale, în accepţiunea sovietică, reprezenta garanţia propriei securităţi. În anii grei ai stalinismului, în intervalul 1949-1952 mai ales, ajutorul Uniunii Sovietice părea singura speranţă[36]. Partidul Muncitoresc Român a fost, de aceea, un susţinător al unităţii inter­naţionale şi al mo­delului bolşevic. Industrializarea de tip stalinist părea exact ceea ce îi trebuia unei ţări înapoiate şi agrare ca România şi a reprezentat în permanenţă unul dintre obiectivele fundamentale ale regimului.[37] De altfel, PMR nici nu avea prea multe alte opţiuni, având în vedere vul­nerabilitatea sa. Gheorghiu-Dej a înţeles puterea în aceeaşi ter­meni ca şi Stalin, nu doar pe plan intern, ci şi pe plan extern.

Problema a intervenit în momentul în care, după ce a eliminat cel mai important nucleu opoziţionist şi şi-a consolidat puterea în partid într-o manieră în care nimeni nu o făcuse până atunci, Gheorghiu-Dej s-a simţit ameninţat tocmai de… Moscova. Moartea lui Stalin şi schim­bările pe care le plănuia Hruşciov îi amenințau poziţia lui Gheorghiu-Dej, poziţie pe care se străduise atât de mult să o obţină; el nu putea tolera o soartă similară cu cea a lui Mátyás Rákosi, chemat la Moscova şi insultat, umilit, silit să „abdice”, în vara lui 1953[38]. Moscova îi cerea lui Gheorghiu-Dej să renunţe la planul de industrializare, inspirat de modelul stalinist şi de care Gheorghiu-Dej era ataşat atât de mult[39].

Regimul a înţeles atunci că singura soluţie pentru propria supra­vieţui­re şi dezvoltare era să se bazeze doar pe sine însuşi, pe pro­priile forţe. A fost o concluzie dureroasă, cu implicaţii pericu­loa­se, dar care a sădit germenii pentru „dizidenţa” României în blocul comunist, mulţi ani mai târziu. La rândul său, Hruşciov se simţea la rândul său vul­nerabil, din raţiuni diferite. Conducerea partidului, pe care o obţinuse după moartea lui Stalin, nu-i garanta nimic fără controlul resorturilor aferente. În plus, situaţia pe care o moştenise Hruşciov era foarte dificilă atât pe plan economic cât şi pe plan politic, inclusiv în relaţiile cu sateliţii[40]. În această ultimă privinţă, Hruşciov a încercat să schimbe natura relaţiilor pentru a reduce presiunea de pe umerii Uniunii Sovietice. Uniformitatea lui Stalin însemna, printre altele, şi o strânsă dependenţă a sateliţilor de URSS, dependenţă care se trans­for­mase într-o grea povară. În privinţa relaţiei cu lumea exterioară, noua echipă de conducere încerca să dezamorseze conflictele ge­ne­rate de Stalin, precum agra­varea relaţiilor cu occidentul în contextul răz­boiului din Coreea sau eşecul în relaţia cu Iugoslavia[41]. Toate acestea aveau implicaţii majore asupra modului în care ideologia era înţeleasă şi „tradusă”.

Primul semnal a fost dat de vizita pe care Hruşciov a efectuat-o la Belgrad, ca dovadă a reconcilierii sovieto-iugoslave, în mai 1955[42]. Amenin­ţarea devierii naţionaliste (titoiste) îşi pierdea greutatea iar uni­ci­tatea modelului bolşevic de construire a socialismului era pusă sub semnul întrebării, în condiţiile reconcilierii. Pe moment, Hruşciov a încer­cat să minimalizeze impactul, prin diverse semnale adresate sateliţilor, însă tăvălugul schimbărilor nu mai putea fi oprit[43]. Dacă schimbarea echi­pelor de conducere din unele democraţii populare şubrezise deja coeziunea blocului comunist, aceasta a fost şi mai mult periclitată de Raportul Secret al lui Hruşciov de la al XX-lea Congres al PCUS, care aşeza con­ducerile comuniste din statele satelit într-o postură foarte vulnerabilă, după cum au dovedit foarte repede evenimentele anului 1956.[44] Con­frun­tat cu discuţiile tot mai aprinse privitoare la abuzurile stalinismului şi cu cererile imperioase de reformă, Hruşciov a făcut un pas înapoi, prin publi­carea cunoscutei Declaraţii din 30 octombrie 1956, cu privire la relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi democraţiile populare. Documentul re­cunoştea greşelile comise în trecut inclusiv în privinţa acestor relaţii şi enun­ţa ca principii de bază ale relaţiilor dintre statele blocului comunist nea­mestecul în treburile interne, egalitatea şi avantajul reciproc, respec­tarea integrităţii teritoriale[45].

Evenimentele din Polonia şi mai ales cele din Ungaria, care au avut loc în toamna anului 1956, precum şi admiterea explicită a abuzurilor săvârşite în trecut de către Uniunea Sovietică în relaţiile cu alte state socialiste, au contribuit la compromiterea prestigiul şi autorităţii de care se bucura Moscova în blocul comunist. În lunile care au urmat intervenţiei din Ungaria, Hruşciov simţea mai mult ca oricând nevoia unei reafirmări a solidarităţii mişcării comuniste internaţionale în jurul Uniunii Sovietice. Astfel, problema unităţii mişcării comuniste internaţionale revenea pe agendă, deşi în alte condiţii şi în alţi termeni. Reprezentative pentru noua abordare hruşciovistă a relaţiilor din sânul mişcării comuniste interna­ţio­na­le sunt cele două consfătuiri internaţionale ale partidelor comu­niste şi muncitoreşti, care au avut loc în 1957 şi în 1960. Decla­raţiile adopta­te de acestea reflectă foarte bine atât intenţiile cât şi limitele care condiţionau abordarea sovietică asupra relaţiilor între state. În 1957 Hruşciov se afla sub presiunea evenimentelor din toamna anului precedent şi resimţea în mod imperativ nevoia unei ralieri politi­ce şi ideologice a mişcării comuniste în jurul său[46]. În 1960 însă, atmosfera se calmase şi liniile direc­toare ale noii interpretări ideologice sunt mai clare.

Istoricul Dan Cătănuş a remarcat faptul că una dintre semnifi­ca­ţiile consfătuirii internaţionale a partidelor comuniste şi muncitoreşti din 1957 a fost aceea de a reafirma rolul Moscovei ca centru con­du­că­tor în mişca­rea comunistă, după tulburările anului precedent.[47] Hruşciov însă era obligat să redefinească relaţiile cu celelalte partide comuniste în aşa fel încât să permită un spaţiu de manevră mai larg, subliniind însă în acelaşi timp faptul că modelul titoist nu este totuşi o opţiune, mai ales pentru acele partide aflate la putere în ţările Pactului de la Varşovia. Libertatea controlată, auto-cenzurată, părea a fi principiul la ordinea zilei. Documentul afirma: „marxism-leninismul cere aplicarea creatoare a principiilor generale ale revoluţiei socialiste şi construcţiei socialiste, în funcţie de condiţiile istorice concrete ale fiecărei ţări, nu admite copierea mecanică a politicii şi tacticii partidelor comuniste din alte ţări.”[48]

Însă următorul paragraf completa: „manifestările naţio­nalismului şi ale limitării naţionale nu dispar în mod automat, o dată cu instaurarea orân­dui­rii socialiste. Pentru conso­lidarea relaţiilor fră­ţeşti şi a prieteniei dintre ţările socialiste sunt necesare o politică marxist-leninistă, internaţionalistă a parti­delor comuniste şi muncitoreşti, educarea oamenilor muncii în spiritul îmbinării internaţionalismului cu patriotismul (…)”[49]

Grija faţă de eventuale „denaturări” sau „revizuiri” ale marxism-le­ninismului, adică interpretări ce contraveneau intereselor sovietice, fusese o preocupare constantă a Moscovei, mai ales după recon­ci­li­e­rea cu Iugoslavia, când „contaminarea” cu „titoism” părea a fi o posi­bi­litate reală.

Astfel, încă de la Consfătuirea restrânsă a PC-urilor din statele satelit, care a avut loc în ianuarie 1956, imediat după reconcilierea sovieto-iugoslavă, Hruşciov a atras atenţia că democraţiile populare trebuiau să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Iugoslavia, fără a renunţa totuşi la punctele lor de vedere. Reconcilierea era utilă la nivel de stat, susţinea Hruşciov, pentru a lua o armă de propagandă din mâinile duşmanilor, ale imperialiştilor, dar la nivel de partid poziţiile trebuiau menţinute: „partidele frăţeşti trebuie să îmbunătăţească relaţiile cu Iugoslavia, dar principial, fără concesii nejuste”, afirma liderul sovietic[50]. Titoismul, vroia el să spună, nu era un curs acceptabil pentru democraţiile populare. De asemenea, în cadrul Consfătuirii din 1957, Hruşciov a reiterat acelaşi punct de vedere, chemând la menţinerea purităţii ideologiei în faţa atacu­rilor: „(…) trebuie să ţinem armele mereu pregătite. Iar arma noastră este marxism-leninismul. De aici urmează că trebuie să întărim neîncetat unitatea rândurilor proletare, să luptăm împotriva denaturărilor marxism-leninismului, să menţinem puritatea ideologiei noastre.”[51]

În concluzie, în privinţa modelului de urmat în construcţia socia­lis­mului, semnalele Moscovei păreau contradictorii: pe de o parte era recunoscută justeţea unui model naţional, pe de altă parte erau contestate „denaturările” ideologiei, care nu putea veni decât dintr-o prelucrare naţională, adică diferită de cea a Moscovei.

Ceea ce părea a fi contradicţie pentru ochii diletanţilor, nu era deloc aşa pentru cei experimentaţi: cei vizaţi înţelegeau că este vorba de o lărgire a spaţiului de manevră, că partidele căpătau posibilitatea de a se acomoda cu societatea după cum considerau de cuviinţă, dar că în permanenţă trebuia reţinut faptul că relaţiile „speciale” dintre PCUS şi PC-urile din ţările satelit vor continua să rămână relaţii… „speciale”. Libertatea controlată era soluţia lui Hruşciov. O altă linie directoare a Declaraţiei – şi este vorba atât de cea din 1957, cât şi de cea din 1960, o reprezenta unitatea. În nenumărate pasaje termenul era repetat obsesiv, parcă cu intenţia de a suplini deficitul de unitate reală din mişcarea comunistă. Unitatea tuturor partidelor comuniste, a mişcării comuniste internaţionale în faţa atacurilor era descrisă ca garanţia supremă a securităţii pentru ţările socialiste: „forţele unite ale lagărului socialist reprezintă o garanţie de nădejde pentru fiecare ţară socialistă împotriva atentatelor din partea reacţiunii imperialiste. Astfel, unirea strânsă a statelor socialiste într-un singur lagăr, unitatea tot mai puternică şi forţa mereu crescândă a acestui lagăr asigură, în cadrul întregului sistem, în ansamblul lui, victoria deplină a socia­lis­mului.”[52]

Principiul unităţii era fundamental pentru conservarea domina­ţiei sovietice într-o mişcare comunistă internaţională aflată în per­ma­nentă extindere, mai ales în rândul ţărilor lumii a treia, în contextul mişcării de de-colonizare, care ridica probleme cu totul diferite faţă de cele cu care se confruntase în perioada interbelică Comintern-ul. Unitatea însemna că nu erau permise puncte de vede­re diferite, ceea ce reprezenta un avantaj evident pentru Uniu­nea Sovietică. Unitate însemna unitate în jurul PCUS. Cu toate acestea, nuanţa reformistă însoţeşte şi principiul unităţii: „călăuzindu-se după principiile egali­tă­ţii depline în drepturi, avantajului reciproc şi întrajutorării tovă­ră­şeşti, statele socialiste perfecţionează cola­borarea economică, poli­tică şi culturală multilaterală (…)”[53] sau şi mai explicit în paginile ur­mă­toare: „cele cinci principii ale coexistenţei paşnice, formulate în co­mun de către Republica Populară Chineză şi Republica India, precum şi tezele adoptate de conferinţa de la Bandung corespund in­te­re­selor păcii şi ale popoarelor iubitoare de pace”[54].

Liderii comunişti est-europeni ştiau, în linii mari, să deose­bească discursul propagandistic de planurile reale de acţiune ale Krem­linu­lui. Cu toate acestea, o frântură de adevăr exista în toată această de­mon­straţie de reformism: acceptarea tacită a faptului că Moscova nu putea păstra acelaşi grad de control asupra mişcării comuniste pe care îl avusese Stalin, deoarece mişcarea comunistă internaţională se deosebea mult, în 1960, faţă de ceea ce fusese în cu două-trei decenii în urmă; era vorba de o generalizare a situaţiei iugoslave – respectiv extinderea mişcării comuniste în spaţii asupra cărora Moscova nu avea autoritate.

În privinţa unităţii mişcării comuniste internaţionale, comu­niştii români au avut opinii foarte variate, în funcţie de context, în funcţie de posibilităţi şi de interese. Aşa cum s-a arătat anterior, în anii sta­li­nismului PMR a fost obedient, după cum îi cerea poziţia precară în cadrul societăţii, dar şi situaţia relativ neclară a conducerii de par­tid, care s-a tranşat definitiv abia în 1952 prin epurarea grupului Pauker. După moartea lui Stalin au apărut primele tentative de emancipare de sub tutela sovietică, prudente, disimulate, şi care s-au accentuat abia în contextul tulburărilor anului 1956[55].

Conducerea PMR vedea în unitatea mişcării comuniste interna­ţio­na­le ga­ranţia sa de securitate, fiind confruntată cu o ostili­tate de­ose­bi­tă atât din partea occidentului, cât şi din partea societăţii româneşti[56]. Pe de altă par­te, modelul bolşevic, aşa cum fusese acesta înţeles şi dezvoltat de Stalin, era exact ceea ce comuniştii români visau: industrializare, colec­ti­vi­za­re, anihilarea opo­ziţiei burgheze, unitate de monolit în jurul par­ti­du­lui. Din acest punct de vedere, în intervalul 1948-1953, obiectivele inter­ne, proprii ale comuniştilor români – atât cât erau aceştia capabili să le formuleze – coincideau cu cele sovietice. Însă nu toate partidele comuniste gândeau la fel.

Unul dintre elementele principale ale disputei sovieto-iugos­la­ve, la nivel ideologic desigur, a fost reprezentat de pretenţiile Moscovei de a fi centrul mişcării comuniste internaţionale, gene­ralizând astfel valabi­lita­tea modelului bolşevic de construire a socialismu­lui[57]. În plan ideologic, Iugoslavia a contestat această aserţiu­ne. Tito nu-şi dorea în mod special să facă aceasta, dar din 1949 s-a văzut con­frun­tat cu situaţia anormală pentru el în care toate ţările comuniste erau împotriva sa pe când toate ţările occidentale îl sprijineau[58]. Con­dam­na­rea modelului stalinist, inspirată de critica troţchistă a anilor 30, a privit inclusiv modelul bolşevic şi rolul de conducere al Moscovei în mişcarea comunistă. Critica iugoslavă a stalinismului se referea la su­biecte precum relaţiile de inegalitate şi exploatare dintre Uniunea So­vie­tică şi celelalte ţări socialiste, promo­va­rea ideologică a naţio­na­lis­mu­lui rusesc – aspecte asupra cărora se vor aple­ca mai târziu şi chi­nezii – sau subestimarea şi ignorarea culturii şi istoriei altor po­poa­re[59]. Desigur, aceste aspecte erau dezvoltate, cuprin­zând şi alte refe­riri precum cele la înţelegerea cu ţările imperialiste pentru îm­păr­ţirea sferelor de influenţă sau idolatrizarea liderilor politici, cu re­fe­rire la Stalin desigur, idolatrizare pe care Milovan Djilas o compara la un moment dat cu practicile monarhiilor absolutiste[60].

Conducerea PMR s-a alăturat rapid noii politici sovietice faţă de Iugoslavia, Gheorghiu-Dej reuşind să obţină relativ uşor reconcilierea cu Tito.[61] Cu toate acestea – în mod surprinzător având în vedere evo­lu­ţia ulterioa­ră a lucrurilor – Gheorghiu-Dej s-a aşezat din nou de partea Moscovei atunci când aceasta a denunţat în 1957 „revi­zio­nis­mul” iugos­lav. Relaţiile sovieto-iugoslave au avut mult de suferit în urma eve­ni­men­telor din anul precedent, evenimente care eviden­ţi­ase­ră din nou diver­gen­ţele care continuau să existe între Moscova şi Belgrad. Pe parcursul anului 1957, s-au purtat discuţii cu privire la o potenţială participare a UCI la consfătuirea de la Moscova, însă dis­cu­ţiile nu au condus la un rezultat favorabil şi consfătuirea a sfârşit prin a condamna modelul iugoslav din nou ca fiind „revizionist”.[62] PMR s-a alăturat acestei critici aparent fără ezi­tare. PMR s-a alăturat de asemenea şi la condamnarea tezei lui Palmiro Togliatti privind poli­cen­­­trismul mişcării comuniste internaţionale, afirmându-se ca un susţinător fervent al unităţii mişcării în sensul con­ceput de sovietici, adică în jurul unui centru reprezentat de Moscova.[63]

În mod surprinzător, în cadrul consfătuirii de la Moscova, unul dintre cei mai activi susţinători ai necesităţii existenţei unui centru conducător în mişcarea comunistă fusese tocmai partidul chinez, cel care la scurt timp după aceasta va condamna ideea în termenii cei mai aspri. Poziţia hegemonică a Moscovei în sânul mişcării comuniste internaţionale a reprezentat un punct central al criticilor chineze, după ce conflictul sino-sovietic a devenit public în 1960. Aşa cum iugoslavii criticau „naţio­nalismul” rusesc pe care îl vedeau omni­pre­zent în politica externă a Uniunii Sovietice, la fel critica chineză a rămas cunoscută prin expresia „şovinism de mare putere”. Mao a criticat totodată politica lui Hruşciov de coexistenţă paşnică însă, printre altele, pretenţiile hegemonice în mişcarea comunistă interna­ţio­nală jucau un rol la fel de important în acuzele formulate de chinezi. Critica maoistă acuza amestecul sovietic în tre­burile interne ale altor partide cu scopul impunerii liniei PCUS sau al schimbării con­ducerii statutar alese. În optica chineză – ulterior foarte dra­gă lui Gheorghiu-Dej – fiecare ţară trebuia să se bazeze pe sine însăşi pentru dezvoltare, pe propriile resurse şi mijloace[64]. Este o dovadă de „şo­vinism de mare putere” aprecia Mao, să cataloghezi drept naţio­na­lis­tă con­ducerea unui partid ce-şi propunea să urmărească o dez­vol­ta­re inde­pen­dentă a ţării sale şi, mai mult, era o dovadă de „şovinism de mare putere” impunerea voinţei unui partid asupra altora, în nu­me­le specializării[65].

Această ultimă apreciere făcea trimitere directă, evident, la cazul românesc. În fond, opoziţia românească faţă de Moscova avea un pu­ternic substrat economic, dincolo de insecuritatea pe care reformele hruşcio­viste o cauzase în special lui Gheorghiu-Dej personal. Înde­păr­tarea PMR de modelul sovietic după 1962-1963 a avut la bază dis­pu­te­le economice pri­vind integrarea în cadrul CAER, integrare pe care Gheor­ghiu-Dej o privea ca pe o formă de perpetuare a unei depen­den­ţe pe care nu o mai agrea. Din punct de vedere economic, Dej părea a fi adeptul politicii chineze, de dezvoltare prin forţele proprii: „(…) ei pornesc [chinezii] de la principiul că fiecare ţară să-şi mo­bi­li­zeze forţele proprii şi să se întrajutoreze cu celelalte ţări. Ce poţi să spui la teza aceasta? Partea cealaltă răspunde printr-o interpretare, după părerea mea, unilaterală, că asta înseamnă a construi socialismul de unul singur, înseamnă autarhie, înseamnă lipsa de dorinţă de a cola­bo­ra şi a te întrajutora. Ori, aceasta este o interpretare subiectivă. Obiec­tiv este ca fiecare ţară, folosind resursele proprii la maximum, colabo­rând strâns cu celelalte ţări socialiste, întrajutorându-se, am în vedere tot complexul, inclusiv ajutorul cu materie primă în măsura în care o ţară sau alta are mai mult decât îi trebuie.”[66]

Dreptul la decizie era ceea ce a revendicat Gheorghiu-Dej, sub aspect economic, dar nu numai. Din acest punct de vedere, unitatea miş­cării comuniste internaţionale trebuia să capete alte valenţe. După cum s-a arătat, cele două Declaraţii din 1957 şi 1960, consi­de­rate în perioada lui Hruşciov documentele fundamentale ce guvernau relaţiile din sânul mişcării comuniste internaţionale erau expresia unor contradicţii, între dorinţele de hegemonie ale Moscovei, pe de o parte, şi obligaţia reformei şi redefinirii, pe de altă parte. Problema, din punctul de vedere al lui Gheorghiu-Dej, era accentul. Cât timp nu şi-a permis – din punctul de vedere al consolidării interne a regimului – să manifeste făţiş opoziţia (sau n-a simţit nevoia să o facă), Dej a acceptat fără ezitare interpretarea sovietică, ce punea accent pe unitatea şi solidaritatea în jurul Moscovei, fiind un susţinător al ideii centrului conducător în mişcarea comunistă. Însă atunci când a simţit că poate şi trebuie să facă mai mult, abordarea sa a mutat accentul asu­pra principiilor ce condiţionau unitatea mişcării în jurul Mos­co­vei: autonomie şi neamestec în treburile interne. Insistenţa asupra acestor principii, reiterarea şi dezvoltarea lor, urmăreau la nivel ideologic tocmai subminarea poziţiei Moscovei ca centru al mişcării comuniste internaţionale. Acesta reprezintă nucleul interpretării ide­o­­logice pe care România o dădea relaţiilor dintre partidele co­mu­niste.

Gheorghiu-Dej înţelegea însă perfect natura relaţiilor dintre Mos­co­va şi democraţiile populare, inclusiv relaţia României cu Uniunea Sovietică. Din aceste motive, el nu şi-a permis să meargă atât de de­par­te cu critica pe cât au fost siliţi iugoslavii sau şi-au dorit chinezii. Prudenţa a triumfat, interpretarea sa ideologică rezumându-se la a relua unele argumente ale iugoslavilor şi chinezilor, incluse însă atent în cadrul formulărilor generale ale celor două declaraţii menţionate. Practic, sectorul ideologic de la nivelul CC al PMR a depus eforturi enorme pentru a extrage şi reinterpreta acele părţi ale declaraţiilor care se apropiau de acele critici iugoslave sau chineze la care Dej simţea că îşi permite să se ralieze, fără a fi acuzat de „deviere” sau izolat. Aceasta reprezenta o acrobaţie politico-ideologică extrem de sofisticată, dusă în permanenţă pe muchie de cuţit.

În primul rând, contestarea rolului conducător al Moscovei în sâ­nul mişcării comuniste internaţionale – luând în considerare premisa pri­mej­dioasă a relaţiei „speciale” dintre URSS şi democraţiile po­pu­lare din Europa răsăriteană – a plecat de la lărgirea cadrului politic al unităţii mişcării în aşa fel încât să reducă la minim influenţa sovietică. Unitatea atât de dragă Moscovei trebuia extinsă către zone care scă­pau controlului efectiv al sovieticilor, după cum foarte bine a intuit Gheorghiu-Dej. În anii disputei la CAER, una dintre temele sale favorite în discuţiile cu sovieticii a devenit extinderea CAER către ţările asiatice, temă faţă de care sovieticii erau extrem de reticenţi, din motive lesne de înţeles: „(…) cu ăştia când am discutat de ce aceste ţări nu fac parte din CAER, au tresărit. Primul răspuns a fost că n-au cerut, ca după câteva clipe, observând că ei abordează alt subiect, că se îndepărtează, iar am adus subiectul în discuţie. Bine, bine, ei nu au cerut, dar noi i-am invitat? Aveau nişte zâmbete încât nu ştiau ce să spună. Să spună o minciună nu se putea.”[67]

Românii au continuat să lanseze ideea aceasta ca o armă, de câte ori li se oferea prilejul.

În octombrie 1964, când a vizitat China, Maurer punea această pro­­blemă şi în faţa lui Mao: „(…) am arătat [sovieticilor] faptul că organizaţia aceasta [CAER] nu cuprinde toate ţările socialiste şi că trebuie găsite forme convenabile tuturor ţărilor socialiste pentru a organiza mai bine ajutorarea reciprocă şi colaborarea între ele.”[68]

Mao la rândul său era de acord cu punctul acesta de vedere: „(…) să fie incluse – îi spunea el lui Maurer – China, Coreea, Vietnam, Albania şi Cuba. De ce Hruşciov ne înjură că lucrăm de unul singur. Spune că în acest fel nu putem intra în socialism, iar pe de altă parte nu este de acord ca ţările socialiste din Orient să participe la CAER.[69]

Evident că din acest punct de vedere, interesele românilor şi chinezilor coincideau. Ideea a rămas în argumentaţia politicii externe româneşti şi după schimbarea conducerii în 1965. În 1971, întors din cunoscuta sa vizită în ţările comuniste ale Asiei, Nicolae Ceauşescu povestea: „(…) le-am spus că poate vor şi ei să vină în CAER; nici ei, nici vietnamezii şi nici coreenii nu vor; coreenii ne-au spus: acolo sunt presiuni. Le-am spus că în conformitate cu legile fizicii, dacă vin şi ei, presiunile se vor mai împrăştia.”[70]

Exact la aceasta se gândea şi Gheorghiu-Dej când ridicase această problemă în faţa sovieticilor, iar Hruşciov tăcea de regulă, înţelegând şi el la ce se gândea Dej.

Cât timp fusese dependent de sprijinul sovietic, regimul comunist din România avea o serioasă motivaţie internă pentru a rămâne obe­di­ent, însă după ce fuseseră parcurse mai multe etape ale consolidării in­terne, după ce adversarii din interiorul partidului şi din afara acestuia fuseseră eli­minaţi, singura sursă de nesiguranţă pentru Gheor­ghiu-Dej rămăsese Moscova. Din acest punct de vedere, poziţia Moscovei de centru al mişcării comuniste internaţionale – orga­ni­za­rea unipolară a mişcării – repre­zen­tau o ameninţare implicită pentru con­ducerea de partid din România, prin autoritatea morală care îi era con­ferită de această poziţie. Acest lucru reiese limpede şi din dis­cu­ţiile avute cu o delegaţie iugoslavă în iulie 1964, când Chivu Stoica mărturisea: „(…) şi alte lucruri sunt care jenează, care supără, sunt practicile din timpul Cominternului, din timpul cultului personalităţii lui Stalin, care nu erau numai un amestec în treburile interne, dar veneau şi cu hotărâri şi înlocuiau conducerea. Asemenea practici se simt şi până astăzi. Se menţine încă agentura de informaţii în cadrul partidelor. Ce fel de egalitate în cadrul par­ti­de­lor noastre este? Ce respect ai faţă de partidul frate unde ai o agen­tură de informaţii? Cum se potriveşte aceasta? (…) Bârfitorii se bucură de mai multă încredere decât conducerea partidului nostru. E un partid format din luptători revoluţionari, dintr-un Comitet Cen­tral ales la un congres, e un partid de guvernământ, cu care cola­bo­rează. Ai nevoie, vrei să ştii ceva, întreabă! Te adresezi conducerii.”[71]

Sigur că iugoslavii aveau multă empatie pentru asemenea puncte de vedere, fiind ei înşişi trecuţi prin această experienţă. Dar PMR cău­ta să se apropie de toţi cei care susţineau o mişcare comunistă multi­po­lară, din aceleaşi motive de nesiguranţă pe care foarte corect le intuiau şi chinezii. În septembrie 1964, Ciu Enlai îi spunea lui Maurer exact ceea ce Maurer şi Dej gândeau dar se fereau să spună explicit: „(…) el [Hruşciov] vrea să folosească lupta împotriva cultului per­so­na­li­tăţii ca să înlăture pe toţi tovarăşii din conducerile partidelor, care au activat în timpul lui Stalin, să pună pe alţii la conducere care să-i înlesnească controlul în aceste ţări.”[72]

Direct vizat în acest caz era şi Gheorghiu-Dej, alături de toţi cei care îl susţinuseră[73]. Dar indiferent de persoana celui care reprezenta ţinta schimbării – schimbarea lui Hruşciov însuşi de la putere a ani­hi­lat argumentul personal – principiul în sine că există un centru al miş­cării comuniste cu autoritatea de a interveni era considerat des­ta­bi­lizator de către conducerea de partid din România. Ulterior, şi Ni­co­lae Ceauşescu preia ideea şi o duce mai departe cu multă spectacu­lo­zi­tate, cum a fost cazul discursului din mai 1966 când a condamnat ve­hement: „(…) consecinţele negative ale practicilor Cominternului de a numi cadrele de conducere ale partidului, inclusiv secretarul general, dintre oameni din afara ţării, care nu cunoşteau viaţa şi preocupările poporului român.”[74]

Neamestecul în treburile interne a fost interpretat la Bucureşti ca un subiect despre care se putea vorbi totuşi, având în vedere că acest principiu era inclus în ambele Declaraţii ale consfătuirilor interna­ţio­nale, din 1957 şi 1960. Dar adevăratul motiv pentru care asemenea puncte de vedere au putut fi totuşi exprimate era postura delicată în care fusese aşezată Moscova, în condiţiile conflictului cu China. Ambele declaraţii militau pentru realizarea unităţii în mişcarea co­munistă internaţională, fapt ce a oferit PMR, din punct de vedere ideologic, o portiţă de scăpare: în loc să se ralieze Moscovei, cum fă­ceau toţi sateliţii, conducerea PMR s-a plasat la mijloc, pe poziţia de mediator, profitând de faptul că disputa sino-sovietică reprezenta evident o rupere a unităţii, iar unitatea fusese girată în acele Decla­raţii chiar de sovietici[75]. Gheorghiu-Dej a înţeles că, fiind confruntat cu atacurile dure ale chinezilor şi albanezilor, Hruşciov nu-şi mai permitea încă o ruptură şi că avea să facă totul pentru a o preveni, militând pentru reconcilierea cu românii, şi tocmai de aceea a forţat nota. Interpretarea românească asupra relaţiilor din interiorul mişcării comuniste internaţionale, cuprinzând toate doleanţele şi pretenţiile românilor, concluziile lor dar şi limitările implicite, a fost sintetizată curajos în „Declaraţia din aprilie”.

Declaraţia PMR din aprilie 1964 se referea, pe larg şi explicit, la ambele probleme teoretice ale mişcării comuniste internaţionale, respectiv unitatea şi modelul de construire a socialismului. În privinţa unităţii, preluând discursul hruşciovist care, în contextul destalinizării, dezvoltase o apetenţă specială pentru termenul „le­ninist” (în privinţa practicilor partidului) pe care îl opunea „stalinis­mu­lui”, Declaraţia PMR aprecia că unitatea mişcării comuniste in­ter­na­­ţionale nu putea fi bazată decât pe norme leniniste: „respectarea strictă a principiului potrivit căruia toate partidele sunt egale în drep­turi, a neamestecului în treburile interne ale altor partide, a dreptului exclusiv al fiecărui partid de a-şi rezolva problemele politice şi orga­ni­za­torice, de a-şi desemna conducerea (…)”[76]

Exact aceleaşi cuvinte le spunea, doi ani mai târziu, Nicolae Ceauşescu, la a 45-a aniversare a înfiinţării PCR şi ele dovedesc foarte bine teama şi vulnerabilitatea pe care o resimţea în mod special conducerea de partid din România, în faţa PCUS. Desfăşurarea de forţe angajată de PCUS pentru răsturnarea conducerii unui anumit partid comunist fusese observată de toţi „prietenii” Moscovei în anii schismei titoiste; Gheorghiu-Dej îşi făcuse de aceea un laitmotiv al abordării sale necriticarea altui partid[77]. Plecând de la nefericita experienţă iugoslavă şi justificând cu teza neamestecului în treburi­le interne la care sovieticii au subscris atât în 1957 cât şi în 1960, regimul Dej dezvoltase o obsesie pentru necriticarea altui partid, gândindu-se desigur la eventualitatea de a fi el însuşi pus în această postură: „De ce ne-am băgat noi în treburile interne ale Chinei?” – spunea el în 1963, regretând poziţia de condamnare a acestui partid, pe care o adoptase în 1960. „Nu trebuia să ne amestecăm, după cum nici nouă nu ne place ca alţii să se amestece în treburile noastre.”[78]

Din acest punct de vedere, principiile promovate de PMR şi critica pe care chinezii o adresau „şovinismului de mare putere”, respectiv pretenţiilor conducerii PCUS de a domina alte partide comuniste, ajungeau să coincidă, deşi mijloacele de exprimare erau diferite. La întâlnirea cu Maurer din septembrie 1964, Ciu Enlai spunea: „el [Hruş­ciov] tinde să instaureze o dominaţie asupra celorlalte ţări so­cia­liste”, la care Maurer replica: „noi trebuie să recunoaştem că dacă n-ar fi existat lupta Partidului Comunist Chinez pentru a face respectate relaţiile juste între partidele comuniste şi ţările socialiste, ar fi fost foarte greu, dacă nu imposibil, pentru noi să apărăm principiile pe care socotim că trebuie să le apărăm.”[79]

Acest schimb de replici ilustrează nu doar similitudinile şi inspi­ra­ţia de natură chineză a criticii pe care PMR o elabora la adresa rela­ţii­lor din mişcarea comunistă internaţională, dar şi limitările implicite pe care o ţară aflată în postura României le resimţea. Este lesne de în­ţe­les că în absenţa criticii chineze, elaborarea Declaraţiei PMR din 1964 ar fi fost mult mai dificilă sau aproape imposibilă. Dar alături de pro­blema unităţii – şi în strânsă legătură cu aceasta, Declaraţia amin­tită se ocupă şi de problema modelului de construire a socialis­mu­lui, un alt punct sensibil al relaţiilor din mişcarea comunistă in­tern­aţională. După reconcilierea cu Tito, Hruşciov, după cum s-a arătat, a încercat să transmită democraţiilor populare faptul că re­gu­li­le care li le aplică acestora sunt diferite de cele care i se aplicau lui Tito[80].

Gheorghiu-Dej n-a ţinut în mod special să elaboreze un model propriu de construire a socialismului, deoarece modelul sovietic se potrivea de minune aşteptărilor şi pretenţiilor sale. După izbucnirea disputei privind integrarea şi specializarea în cadrul CAER, regimul Dej s-a văzut nevoit să treacă de partea principiului drumurilor speci­fice, naţionale, către comunism. Declaraţia PMR susţinea că „este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora, de sine stătător, linia politică, obiectivele concrete, căile şi metodele atingerii acestora (…)”[81] Aceasta reprezenta implicit o raliere la critica titoistă, elabo­rată în anii schismei sovieto-iugoslave, care contesta existenţa unui model unic de construire a socialismului şi milita în schimb pentru accep­tarea unei multitudini de modele, în funcţie de condiţiile concrete din fiecare ţară, în funcţie de specificul naţional al fiecărei ţări[82]. Uniunea Sovietică nu putea accepta aceasta deoarece existenţa mai multor modele de construire a socialismului ar fi implicat ca şi con­secinţă existenţa mai multor centre ale mişcării comuniste. În vâl­toarea lui 1956 şi după, Hruşciov a acceptat soluţia de compromis: accep­tarea publică şi formală a policentrismului, în paralel cu com­ba­terea acestuia în propria sferă de influenţă. Tocmai de aceea con­du­cerea de partid din România a militat pentru lărgirea organizaţiilor în care URSS avea preponderenţă (precum CAER) cu ţări aflate în afara sferei sovietice de influenţă, pentru a dilua această diferenţă între teorie şi practică.

Astfel, în condiţiile rupturii dintre PMR şi PCUS declanşată de disputa în jurul specializării, comuniştii români au recurs la reinter­pre­tări ideologice şi deplasări de accent în privinţa mişcării comu­niste inter­na­ţio­nale, care contestau rolul Moscovei de conducător al comunismului mon­dial, plecând de la principiul neamestecului în treburile interne ale altor partide şi de la principiul modelului naţio­nal de construire a socialismului. Ambele au fost preluate, însuşite şi prelucrate, în funcţie de posibilităţile PMR şi de conjunctura politică, din critica iugoslavă şi chineză a PCUS. Abordarea ideologică astfel elaborată, a unei a treia căi între sovietici şi chinezi, reprezenta un hibrid, dar reuşea totuşi să păstreze echilibrul între contestare şi prudenţă, evitând cu dibăcie păcatul „devierii”[83].

Nucleul principial al noii poziţii promovată de PMR după 1964 era acela că unitatea mişcării comuniste trebuia să capete un nou înţeles, acela al unei unităţi bazate pe autonomia partidelor şi respectarea modelului propriu de construire a socialismului. Această poziţie se referea în mod direct la China, deoarece implica faptul că modelul chinez trebuia acceptat ca fiind unul legitim, derivat din specificul naţional al acestei ţări, iar în condiţiile acestea, unitatea mişcării nu se putea realiza în absenţa comuniştilor chinezi. Această argumen­ta­ţie, după cum s-a mai afirmat, nu urmărea doar recunoaşterea unei poziţii distincte pentru PMR la nivelul relaţiilor româno-sovietice, ci transformarea principiilor care stăteau la baza mişcării comuniste in­terna­ţionale prin ralierea altor forţe favorabile reformei. O asemenea variantă era singura capabilă să ofere garanţia că PMR nu va fi izolat în mişcare, ci autonomia sa avea să fie parte a unui proces global.

Încă din iulie 1964, în cadrul convorbirilor care au avut loc la Moscova între delegaţiile PMR şi PCUS, partea română a subliniat că PMR nu era de acord cu convocarea unei consfătuiri a partidelor comuniste care să dea un răspuns comun chinezilor.[84] De altfel, PMR nu a participat la lucrările consfătuirii respective, în 1965, deşi iniţiativele sovietice în această direcţie aveau să fie reluate în anul următor, N. Ceauşescu având de această dată misiunea de a pune în practică principiile noii politici internaţionale a partidului.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a preluat şi adaptat această abordare, toată argumentaţia elaborată în anii 1962-1964 cu privire la mişcarea comunistă internaţională fiind susţinută cu succes – şi cu un plus de spectaculozitate – în primii ani ai lui Brej­nev, când Uniunea Sovietică încerca să-şi redobândească poziţia con­du­că­toare în sânul mişcării comuniste, poziţie compromisă parţial de Hruşciov. Din acest punct de vedere, PCR a căutat să submineze eforturile sovietice de a izola China prin ralierea celorlalte partide în jurul Moscovei şi impunerea vechiului concept de unitate în mişcarea comunistă. Eforturile lui Ceauşescu au fost încununate de succes, după cum s-a putut observa în cadrul consfătuirilor de la Karlovy Vary, Budapesta şi Moscova, din anii 1967-1969, precum şi mai târziu, în cadrul consfătuirii de la Berlin, din 1976.

[1] Sau mai ales atunci când se îndepărta de aceasta. Este binecunoscut faptul că în polemica sino-sovietică, ambele părţi s-au acuzat reciproc în mod special de trădarea principiilor marxist-leniniste („revizionism”, „şovinism de mare putere”, „aventurism”, „maoism”, toate aceste concepte implicau un grad de îndepărtare, de „deviere” faţă de marxism-leninism). Este cunoscută strategia conducerii PMR de a-şi justifica poziţiile diferite faţă de cele ale Moscovei în special prin citate din V.I. Lenin. Vezi: Ruxandra Ivan, „Între internaţionalismul proletar şi naţional-comunismul autarhic. Politica externă sub regimul comunist”, în Ruxandra Ivan, coord., „Transformarea socialistă”. Politici ale regimului comunist între ideologie şi administraţie, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 109; Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964, Editura Politică, Bucureşti, 1964; Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită: memorii, vol. 1, Editura Enciclopedică, București, 2002.

[2] Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României 1956-1965, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011; idem, Între Beijing şi Moscova. România şi conflictul sovieto-chinez, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2004.

[3]Florian Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964. „Primăvara de la Bucureşti”. Cum s-a adoptat „Declaraţia de independenţă” a României?, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

[4]Vasile Buga, O vară fierbinte în relaţiile româno-sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012.

[5] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice 1965-1989, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013.

[6]Mihai Croitor, România și conflictul sovieto-chinez (1956-1971), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009; Mihai Croitor, Sanda Borșa, Triughiul suspiciunii. Gheorghiu-Dej, Hrușciov și Tito (1954-1964), vol. I și II, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014.

[7] idem, La București s-a scris „sciziune!” Consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești din iunie 1960, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013.

[8] Mihai Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, Editura Rao, Bucureşti, 1998. Atitudinea României faţă de criza cehoslovacă a reprezentat subiectul a numeroase cercetări, dintre care le amintim doar pe câteva dintre cele mai recente: Lavinia Betea (coord.), Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu, 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2009; 1968. Primăvara de la Praga. Documente diplomatice ianuarie 1968-aprilie 1969, ediţie de Dumitru Preda, Editura MondoMedia, Bucureşti, 2009.

[9] Liu Yong, Sino-Romanian Relations 1950s-1960s, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006.

[10] Romulus Ioan Budura, coord., Relaţiile româno-chineze 1880-1974. Documente, Ministerul Afacerilor Externe – Arhivele Naţionale, Bucureşti, 2005; idem, Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2008.

[11] Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu 1965-1989. Geniul Carpaţilor, Editura Polirom, Iaşi, 2011; Emanuel Copilaş, Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc 1948-1989, Institutul European, Iaşi, 2012.

[12] Vezi varianta republicată într-un singur volum a celor trei interviuri: Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2009.

[13] Paul Niculescu-Mizil, op. cit.; idem, O istorie trăită. Memorii, vol. II. Bucureşti, Moscova, Praga, Bologna, Editura Democraţia, Bucureşti, 2003; Ştefan Andrei, Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc, Adevărul Holding, Bucureşti, 2013.

[14] Acest fapt a fost remarcat de majoritatea autorilor care s-au ocupat fie de perioadă, fie de tematica politicii externe a regimului Ceauşescu. Pentru câteva exemple, vezi: Stephen Fischer-Galaţi, Europa de Est şi războiul rece, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 53-55; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ediţia a II-a, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006, p. 181-182; Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceauşescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 59.

[15] Adam Burakowski, op. cit., p. 135-145; Pierre du Bois, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008; p. 127-136; Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 242-246.

[16] Gheorghe Buzatu, România şi marile puteri (1939-1947), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 431 et passim.

[17] Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Editura Compania, Bucureşti, 2007, p. 35

[18] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 75.

[19] Stéphane Courtois, Comunism şi totalitarism, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 127-129.

[20] V. I. Lenin, Opere, vol. 28 iulie 1918 – martie 1919, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955, p. 478-479.

[21] Martin McCauley, Stalin şi stalinismul, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2010, p. 68.

[22] Leon Trotski, The History of the Russian Revolution, trans. Max Eastman, Victor Gallancz Ltd., London, 1934, p. 1230.

[23] Dmitri Volkogonov, Troţki, eternul radical, trans. Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1996, p. 222.

[24] Despre modul în care represiunea internă condusă de I.V. Stalin a afectat Internaţionala Comunistă, vezi de pildă: Roy Medvedev, Stalin şi stalinism, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 130-132.

[25] I.V. Stalin, Opere, vol. IX 1926-1927, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p. 29-30. Despre modul în care Moscova a folosit Internaţionala Comunistă pentru a-şi promova interesele externe în perioada interbelică, vezi: Laurenţiu Constantiniu, Uniunea Sovietică între obsesia securităţii şi insecurităţii, Editura Corint, Bucureşti, 2010, p. 49 et passim.

[26] idem, Raportul politic al Comitetului Central la Congresul al XVI-lea al PC(b)US al URSS 1930, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p. 53-54

[27] Tatiana Volokitina, Organizarea postbelică a României în proiectele sovietice, în Arhivele Totalitarismului, nr. 2-3/1997, p. 26. Vezi, de asemenea: Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane 1944-1947, Editura Iconica, Bucureşti, 1993, p. 136.

[28] Cosmin Popa, 1945-1953: URSS între reforma ideologică şi declanşarea unor noi epu­rări, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, vol. I/2002, p. 126.

[29] Eduard Mark, Revolution by Degrees. Stalin’s National-Front Strategy for Europe 1941-1947, Working Paper no. 31, Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington, 2001, p. 41.

[30] Andrei Jdanov, Despre situaţia internaţională. Raport făcut la Consfătuirea informativă a reprezentanţilor unor Partide Comuniste, ce a avut loc la sfârşitul lunii septembrie 1947, în Polonia, Editura Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1947, p. 16-18.

[31] E. Burdjalov, Importanţa internaţională a experienţei istorice a Partidului Bolşevic, în Probleme Externe, nr. 6/Octombrie 1948, p. 7.

[32] Comunicat asupra Consfătuirii Biroului Informativ al Partidelor Comuniste, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1948, p. 9-12.

[33] I.V. Stalin, Opere, vol. 9 decembrie 1926 – iulie 1927, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p. 63-64. Vezi, de asemenea: Cyril Lionel, Robert James, World revolution, 1917-1936:the rise and fall of the Communist International, Humanities Press, 1993, p. 353.

[34] Adam Ulam, Titoism and the Cominform, Harvard University Press, Cambridge, 1952, p. 136.

[35] Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 123. Vezi, de asemenea: Paul Nistor, Înfruntând Vestul. PCR, România lui Dej şi politica americană de îngrădire a comunismului, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 119.

[36] Raport Politic General făcut de tov. Gh.Gheorghiu-Dej la Congresul P.M.R. din 21-23 februarie 1948, Editura PMR, p. 6-7.

[37] Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 180; Liviu Ţăranu, România în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc 1949-1965, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007, p. 35-36

[38] János Rainer, The New Course in Hungary in 1953, Working Paper nr. 38, Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington, 2002, p. 31.

[39] Liviu Ţăranu, „Noul Curs” în politica economică a României comuniste. August 1953, I”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 1-2/2004, p. 147.

[40] Mark Kramer, „The Early Post-Stalin Succession Struggle and Upheavals in East-Central Europe. Internal and External Linkages in Soviet Policy Making (Part I)”, în Journal of Cold War Studies, vol. I, nr. 1/1999, p. 7-10.

[41] Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 58.

[42] Michael Shafir, „Eastern Europe”, în Martin McCauley, ed., Khrushchev and Khrushchevism, MacMillan, London, 1987, p. 162.

[43] Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar nr. 62/1955., f. 1-2.

[44] Vladimir Tismăneanu, „Prima lovitură. Anul 1956: începutul dezagregării comunismului”, în Vladimir Tismăneanu, Doina Jela, coord., Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 110-114.

[45] Aceste principii fuseseră pentru prima dată cuprinse în Acordul sino-indian asupra Tibetului din 1954 şi fuseseră preluate de către Conferinţa statelor nealiniate de la Bandung, din aprilie 1955. Anterior, în februarie 1955, o Declaraţie a Sovietului Suprem al URSS reiterase principiile respective, afirmând că ele reprezintă baza relaţiilor externe ale Uniunii Sovietice. Vezi: David  J. Dallin, Soviet Foreign Policy after Stalin, Greenwood Press Publishers, 1975, p. 297.

[46] Aleksandr Stykalin, „Consfătuirile de la Moscova ale partidelor comuniste şi muncitoreşti, noiembrie 1957”, în Arhivele totalitarismului, nr. 1-2/2008, p. 89-90

[47] Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova…, p. 151.

[48] Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti (noiembrie 1960), Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 25.

[49] Ibidem, p. 25-26.

[50] Note 6-12. I. 1956, în ANR, fond CC al PCR, secţia Relaţii Externe, dosar nr. 95/1956, f. 17-18.

[51] Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste 14-16 noiembrie 1957. Stenogramă. Şedinţa I-a, 14 noiembrie seara, în ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 1/1957, f. 13.

[52] Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti…, p. 20-21.

[53] Ibidem, p. 24.

[54] Ibidem, p. 36.

[55] Dan Cătănuş, „Relaţiile externe ale României şi influenţa factorului sovietic asupra acestora în primele două decenii postbelice”, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, vol. 1/2002, p. 222.

[56] Paul Nistor, op. cit., p. 132-133.

[57] Milan Bartos, “Yugoslavia’s Struggle for Equality”, în Foreign Affairs, April 1950, p. 430.

[58] Zbigniew Brzezinski, The Soviet Bloc. Unity and Conflict, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1967, p. 189. În epocă, autorul Adam Ulam aprecia că titoismul – ca şi corp ideologic – era doar o reacţie la critica sovietică. Tito, susţinea Ulam, credea sincer în modelul stalinist, dar a fost silit de circumstanţe să elaboreze implicit o alternativă ideologică. Vezi: Adam Ulam, Titoism and the Cominform, Harvard University Press, Cambridge, 1952, p. 137.

[59] Robert V. Daniels, ed., A Documentary History of Communism, vol. 2 Communism and the World, I.B. Tauris, 1985, p. 167.

[60] Ibidem.

[61] Dan Cătănuş, „Reluarea relaţiilor româno-iugoslave. Vizita lui Tito la Bucureşti, 23-26 iunie 1956”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2004.

[62] Aleksandr Stykalin, art. cit., p. 92-97.

[63] Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova…, p. 175.

[64] The Polemic on the General Line of the International Communist Movement, Foreign Languages Press, Pekin, 1965, p. 40.

[65] Ibidem, p. 41.

[66] Stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 22 iunie 1963, în ANR, fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar nr. 33/1963, f. 54.

[67] Ibidem, f. 57.

[68] Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova…, p. 411.

[69] Ibidem.

[70] Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR din ziua de 25 iunie 1971, în ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar nr. 39/1971, f. 18.

[71] Stenograma primirii de către tovarăşul Chivu Stoica a unei delegaţii iugoslave 28 iulie 1964, în ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 32/1964, f. 15

[72] Dan Cătănuş, op. cit., p. 379. Cu privire la modul negativ în care Gheorghiu-Dej a recep­ţionat „Raportul Secret” al lui Hruşciov şi denunţarea crimelor lui Stalin, vezi: Dan Cătănuş, „Impactul raportului „secret” asupra conducerii PMR. Destali­ni­zarea în România”, în Dan Cătănuş, Vasile Buga, coord., Lagărul comunist sub impactul destalinizării. 1956, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2006.

[73] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 469-470.

[74] Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole. Iulie 1965 – Septembrie 1966, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 357.

[75] Dan Cătănuş, „Declaraţia din aprilie 1964: Context istoric şi ecou internaţional”, în Arhivele totalitarismului, nr. 3-4/2006, p. 112-113, p. 115.

[76] Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale…, p. 54.

[77] Ibidem, p. 56. Documentul spunea: „nici unui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o ţară sau alta, şi cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea conducerii unui partid.” O asemenea situaţie făcea trimite în mod direct la experienţa iugoslavă.

[78] Dan Cătănuş, Între Beijing şi Moscova…, p. 325-326. La fel regreta Gheorghiu-Dej şi poziţia de condamnare a Albaniei adoptată anterior. „Acum am început să mai judecăm puţin şi cu capul nostru”, spunea el în iunie 1963. Vezi: Stenograma şedinţei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 22 iunie 1963…, f. 66.

[79] Ibidem, p. 376.

[80] Cezar Stanciu, Frăţia socialistă. Politica RPR faţă de ţările lagărului socialist 1948-1964, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009, p. 107-108.

[81] Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a CC al PMR din aprilie 1964…, p. 55.

[82] Daniela Mătăsaru, „Relaţiile româno-iugoslave (1946-1980). Poziţia comuniş­tilor români faţă de modelul iugoslav de construire a socialismului”, în Ioan Ciupercă, Bogdan-Alexandru Schipor, Dan Constantin Mâţă, coord., România şi sistemele de securitate în Europa 1919-1975, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, p. 376.

[83] Constantin Moraru, Politica externă a României 1958-1964, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 92.

[84] Vasile Buga, O vară fierbinte…, p. 188-189.