MARTORE FĂRĂ VOIE. Fostele deținute politic și memoria comunismului în România

Autor:



36,00 lei

Cod ProdusCS00422
ISBN978-606-537-508-6
Nr. pagini323
Nr. planșe5
Format130x200 mm
Email

Descriere

Claudia-Florentina Dobre a preluat de la aceste doamne datoria de a transmite mai departe patrimoniul narativ al represiunii, conformându-se totodată injonc­țiunii uneia dintre femeile intervievate ca „cei mai buni dintre tineri să se întoarcă acasă. Altfel sacrificiul nostru a fost degeaba.” Cartea de față respectă acest angajament, Claudia punând în slujba societății românești abilitățile și cunoștințele sale dobândite la universitățile din afara României, precum și experiența sa de cercetare și talentul de scriitoare. De cele mai multe ori, lucrările scrise în străinătate îmbogățesc cercetarea globală, dar nu contri­buie cu nimic la propășirea științei și a cercetării în țara de origine. Traducerea tezei de doctorat a Claudiei-Florentina Dobre nu doar că aduce o importantă contribuție în domeniul studiilor memoriale din România, dar, prin acest gest, autoarea se achită și de o datorie memorială față de fostele și foștii deținuți politici din țara sa.

Un alt merit al cărții, nu mai puțin important, este acela de a arăta că se poate vorbi de o dimensiune feminină a patrimoniului narativ al represiunii. Analizând mărturiile colaboratoarelor sale, Claudia-Florentina Dobre pune în evidență nu doar anagajamentul acestor doamne în lupta împotriva comunismului, ci mai ales asumarea post-comunistă a unei datorii memoriale față de comu­nitate și națiune, față de cei care nu mai sunt sau care nu au putut să depună mărturie. Cuvântul lor devine astfel o armă împotriva uitării și mai ales un document în procesul virtual împotriva comunismului. Totuși, acest cuvânt nu strigă răzbunare, ci cheamă la acțiune pentru ca un astfel de regim opresiv să nu mai fie niciodată posibil în România.

Bogumil Jewsiewicki

Profesor emerit, Universitatea Laval, Québec, Canada

Doctor honoris causa al Universității din București

Cuprins

Cuprins_Martore fara voie

Prefață de Bogumil Jewsiewicki

Cele care nu se înclină sub povara mărturisirii

Născut din violență, regimul comunist român s-a impus prin teroare și a sfârșit printr-un tiranicid al cărui scop a fost instituirea uitării și lupta împotriva memoriei. De altfel, rememorarea sub orice formă a trecutului, altul decât cel oficial, fusese interzisă timp de o jumătate de secol. Procesul lui Ceaușescu a fost o punere în scenă după tipicul proceselor comuniste și era menit să distra­gă atenția de la revolta născută în stradă și să perpetueze frica ce caracteriza societatea românească. Cei care au preluat puterea în decembrie 1989 au regizat un spectacol de marionete sinistru menit să ofere un țap ispășitor pentru toate relele întâmplate timp de jumătate de secol în România. Apoi, bazându-se și pe etica ortodoxă a iertării, au declarat comunismul condamnat de istorie și au proclamat iertarea celor vinovați de implantarea și menținerea acestuia la putere.

Ne mai mirăm, în aceste condiții, că una dintre fostele deținute politic i-a mărturisit autoarei că „trebuie ca torționarii și ceilalți să dispară” (Aurora Ilea-Dumitrescu) pentru a se face dreptate „oamenilor din umbră” (Andrei Pippidi) și pentru ca aceștia să pri­mească dreptul de a spune adevărul în fața tuturor, fără teamă și fără părtinire, obținând astfel recunoașterea publică a suferințelor îndurate?!

Principalul merit al traducerii tezei de doctorat a Claudiei-Florentina Dobre constă tocmai în respectarea angajamentului autoarei de a face cunoscute nu numai pe doamnele care au lăsat mărturie, ci mai ales experiențele de viață ale acestora. Majoritatea acestor femei, care s-au considerat mai degrabă luptătoare anticomuniste și nu victime ale represiunii, și-au povestit experiențele car­cerale pentru ca astfel de lucruri să nu se mai repete în România. A depune mărturie despre ceea ce au trăit în închisori, în camerele de anchetă, dar și după eliberarea din penitenciarele comuniste este un act de curaj civic și o luptă împotriva uitării pe care și-ar fi dorit-o torționarii lor. Prin mărturiile lor, aceste doamne își propun să contribuie la crearea unui patrimoniu narativ al repre­siunii, la o etică a neuitării crimelor fostului regim.

Claudia-Florentina Dobre a preluat de la aceste doamne datoria de a transmite mai departe patrimoniul narativ al represiunii, conformându-se totodată injonc­țiunii uneia dintre femeile intervievate ca „cei mai buni dintre tineri să se întoarcă acasă. Altfel sacrificiul nostru a fost degeaba.” Cartea de față respectă acest angajament, Claudia punând în slujba societății românești abilitățile și cunoștințele sale dobândite la universitățile din afara României, precum și experiența sa de cercetare și talentul de scriitoare. De cele mai multe ori, lucrările scrise în străinătate îmbogățesc cercetarea globală, dar nu contri­buie cu nimic la propășirea științei și a cercetării în țara de origine. Traducerea tezei de doctorat a Claudiei-Florentina Dobre nu doar că aduce o importantă contribuție în domeniul studiilor memoriale din România, dar, prin acest gest, autoarea se achită și de o datorie memorială față de fostele și foștii deținuți politici din țara sa.

Un alt merit al cărții, nu mai puțin important, este acela de a arăta că se poate vorbi de o dimensiune feminină a patrimoniului narativ al represiunii. Analizând mărturiile colaboratoarelor sale, Claudia-Florentina Dobre pune în evidență nu doar anagajamentul acestor doamne în lupta împotriva comunismului, ci mai ales asumarea post-comunistă a unei datorii memoriale față de comu­nitate și națiune, față de cei care nu mai sunt sau care nu au putut să depună mărturie. Cuvântul lor devine astfel o armă împotriva uitării și mai ales un document în procesul virtual împotriva comunismului. Totuși, acest cuvânt nu strigă răzbunare, ci cheamă la acțiune pentru ca un astfel de regim opresiv să nu mai fie niciodată posibil în România.

Bogumil Jewsiewicki

Profesor emerit, Universitatea Laval, Québec, Canada

Doctor honoris causa al Universității din București

Cuvânt înainte

Cartea aceasta reprezintă traducerea tezei mele de doctorat, Nous-mêmes comme les autres. Témoignages des anciennes détenues politiques roumaines, bazată pe o cercetare întreprinsă între 2003 și 2006 la București cu foste și foști deținuți politici despre memoria perse­cuțiilor politice din perspectivă feminină. Scrisă în limba franceză între 2006 și 2007, teza, pe baza căreia am obținut titlul de doctor în istorie al Universității Laval din Québec în decembrie 2007, a fost publicată inițial sub titlul Vies menottées, paroles libérées. Témoignages des anciennes persécutées politiques roumaines[1].

Traducerea[2], care îmi aparține, nu redă întrutotul nici conținutul, nici stilul tezei de doctorat, ci este atât o re-modelare a textului original, cât și o adaptare la rigorile limbii române. Chiar și titlul a fost schimbat pentru a pune mai bine în evidență firul roșu al acestei lucrări și anume lipsa dorinței de eroizare a parti­ci­pan­telor la cercetarea mea. Fostele deținute politic inter­vievate de mine își asumă o misiune ancestrală de trans­mitere a memoriei colective a familiei și a grupului de apartenență, devenind datorită represiunii comuniste „martore fără voie” ale istoriei.

Istoriografia subiectului cât și interpretarea reflec­tă însă situația de la data scrierii tezei[3]. Postfața scrisă în 2020 își propune să aducă la zi atât interpretările cât și bibliografia. De altfel, la momentul scrierii tezei, subiectul nu făcuse obiectul multor cercetări punându-mă în fața unei dileme de interpretare.

Dacă aș fi ales analiza istorică, în fond era o teză ce urmă să fie susținută în vederea obținerii unui titlu de doctor în istorie, atunci interviurile realizate ar fi devenit niște surse printre alte surse și importanța lor în cadrul interpretării ar fi fost mult diminuată. Pe de altă parte, această abordare se dovedea dificilă din pricina faptului că nu aveam acces la dosarele de Securitate, deoarece doamnele și domnii care au participat la cercetare au refuzat cu obstinație să îmi arate ce se regăsea în compilațiile fostului serviciu de represiune. Considerau aceste dosare nu numai niște falsuri, cât mai ales încă unul din instrumentele prin care fostul regim își propusese să îi umilească.

O abordare prin prisma studiilor de gen sau feministe ar fi putut fi o soluție mai ales în cadrul Universității Laval unde această perspectivă era încu­rajată. Numai că doamnele intervievate considerau o astfel de abordare neadecvată experienței lor și mi-au cerut în mod expres (cel puțin unele dintre ele) să nu privesc mărturiile lor din această perspectivă.

În aceste condiții, plecând și de la metodologia folosită, cea a poveștilor de viață (récits de vie[4]), am ales o interpretare transdisciplinară (à cheval, cum ar zice francezii) între sociologia calitativă și istorie, între sociologia memoriei și istoria memoriei. Am analizat așadar discursul memorial al fostelor deținute politic atât din perspectiva individului prins în angrenajul unor forțe istorice incontrolabile cât și a memoriei comunității de apartenență, a grupului social din care făcea parte.

Deoarece am dorit să ofer vizibilitate cât mai mare poveștilor lor de viață, am inițiat interpretarea plecând de la mărturiile încredințate mie. Analiza s-a concentrat totodată și asupra contextului socio-politic și a cadrelor sociale ale memoriei, care au transformat pe toți cei pe care i-am intervievat în martori ai istoriei represiunii și subiecți ai unor politici publice, precum și asupra discursului lor memorial.

Discursul memorial al fostelor deținute politic care au participat la cercetarea mea cât și „tacticile”[5] utilizate pentru a supraviețui represiunii le-am analizat (și înțeles) prin intermediul conceptului de habitus elaborat de Pierre Bourdieu[6]. Am integrat conceptului de habitus o dimen­siune feminină care caracteriza, în opinia mea, fetele și femeile din clasa de mijloc. Memoria colectivă am privit-o atât din perspectiva cadrelor sociale ale memoriei (les cadres sociaux de la mémoire[7]), concept dezvoltat de Maurice Halbwachs, cât și al „regimurilor memoriale”[8] postcomuniste. Rememorarea comunismului în spațiul public românesc în ultimii 14 ani a confirmat multe dintre abordările tezei mele de doctorat și a făcut necesară o recalibrare a altora. Ipotezele principale au rămas însă valide și azi. De aceea am consinderat utilă această tra­ducere, micile inadvertențe nefăcând decât să sporească interesul acestei cărți care pune în evidență un anumit moment al cercetării problematicii memoriei persecuțiilor politice în România postcomunistă.

Un alt motiv pentru publicarea acestei cărți ține de datoria memorială asumată cândva față de persoanele pe care le-am intervievat de a face cunoscute poveștile lor de viață. Publicarea cărții, Ni victime, ni héroïne: les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie, a îndeplinit parțial această misiune. Pentru ca misiunea să fie completă, o versiune românească era absolut necesară[9]. Și, cu toate că mi-am îndeplinit în sfârșit misiunea, angajamentul meu în a face cunoscute poveștile de viață ale celor oprimați de comunism va continua prin intermediul altor proiecte de cercetare și/sau culturale.

 

[1] Éditions universitaires européennes, Saarbrücken, 2010.

[2] În ceea ce privește citatele din poveștile de viață ale martorelor care au participat la cercetarea mea reproduse în această carte, acestea sunt și ele traduse din franceză.

[3] Pentru o versiune la zi atât a istoriografiei cât și pentru noi perspective asupra subiectului recomand cartea mea, Ni victime, ni héroïne: les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie, București, Editura Electra, 2019.

[4] Daniel Bertaux, Les récits de vie, Paris, Nathan, 1997. În această carte, citarea se face din ediția a 4-a a lucrării republicată la Armand Colin, în 2016 (în continuare Bertaux, Les récits de vie).

[5] Folosesc termenul de tactică în sensul dat acestei noțiuni de către Michel de Certeau, L’invention du quotidien. I. Arts de faire, Paris, Gallimard, 1990.

[6] Pierre Bourdieu, Le sens pratique, Paris, Éditions de Minuit, 1980 (în continuare Bourdieu, Le sens pratique), pp. 12-55.

[7] Maurice Halbwachs, Les cadres sociaux de la mémoire, Paris, Albin Michel, 1994 (în continuare Halbwachs, Les cadres sociaux).

[8] Johann Michel, Gouverner les mémoires. Les politiques mémorielles en France, Paris, PUF, 2010.

[9] Cartea are în anexă un interviu cu rol de exemplificare.

Introducere

În decembrie 1989, românii ieșeau, după aproape o jumătate de secol, dintr-o societate închisă, represivă și traumatizantă. Această situație ar fi necesitat, după cum recomanda Freud, o anamneză profundă și de mare amploare, ceea ce francezii numesc „travail de deuil”[1], dar lucrurile nu s-au petrecut așa. Vina nu a fost doar a celor care au preluat puterea după căderea lui Nicolae Ceaușescu, ci a fost și dorința populației așa cum reiese din sondajele de opinie realizate de Grupul pentru Dialog Social (GDS)[2] în 1990[3].

O majoritate reprezentativă a populației și-a dorit să uite trecutul recent, mai ales experiențele trauma­tizante de la sfârșitul anilor `80, epoca penuriei extinse, și să se bucure din nou de viață și de oportunitățile aduse de schimbarea de regim. Și-au dorit în același timp și o ruptură cu epoca Ceaușescu dar și siguranța oferită de o anume continuitate cu vechiul regim ceea ce explică și succesul pe care l-au avut Ion Iliescu și partidul său, Frontul Salvării Naționale (FSN)[4], câștigătorii alegerilor succesive din 1990 și 1992[5].

Între 1990 și 1996, s-a construit în România o „societate de supraviețuire”[6]. Nu există indicii că s-ar fi plănuit o astfel de societate, această „stare de fapt” fiind datorată lipsei unui „proiect social”[7]. Schimbările haotice din societate au dus la anomie socială, la subdezvoltare, dar și la modernizare și adaptare. În primii 7 ani ai tranziției „au fost create toate instituțiile fundamentale ale unui sistem politic democratic − partidele politice, Parlamentul, Președinția, Curtea Constituțională, alege­rile libere, autonomia administrației locale. Au fost elaborate noile reguli de funcționare a acestora în regim democratic, prin separarea puterilor în stat, … prin rede­finirea statutului justiției, al poliției, al serviciilor de infor­mații etc”[8]. Tot acum s-a luat decizia de a urma calea europeană prin integrarea în Uniunea Europeană (UE) și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). De altfel, România devine țară asociată UE pe 9 mai 1994. Următorii pași în integrarea euro-atlantică au fost făcuți de guvernările succesive ale Convenției Democratice din România (CDR) între 1996 și 2000, precum și guvernările patronate de Ion Iliescu între 2000 și 2004.

Câștigarea alegerilor parlamentare și prezidențiale în 1996 de către CDR și Emil Constantinescu a marcat un moment de cotitură nu numai în plan politic, ci și în plan social și ideologic. Dacă guvernarea Iliescu a susținut uitarea activă a trecutului comunist prin schimbarea numelor străzilor, a parcurilor, piețelor, prin distrugerea sau înlăturarea monumentelor reprezentând figuri comu­niste, prin schimbarea destinației clădirilor, guvernarea CDR a însemnat o re-aducere în discuție a trecutului comunist. Anticomunismul devenea ideologia dominantă în spațiul public, care a promovat, cel puțin parțial, agenda foștilor deținuți politici. Aceștia devin mai vizibili, mai ales că mulți dintre ei activau în Parlament și Guvern. Tot atunci a fost promovată Legea Deconspirării Securității, o lege propusă de liderul Asociației Foștilor Deținuți Politic din România (AFDPR), senator PNȚ-c.d. între 1992 și 2000, Constantin Ticu-Dumitrescu[9]. Legea votată în 1999 a fost însă răstălmăcită în Parlament ceea ce a dus în cele din urmă mai puțin la deconspirarea Securității cât mai ales la dezvăluirea legăturilor cu Securitatea a numeroși foști deținuți politici dar și a altor persoane publice din perioada postcomunistă.

Odată cu revenirea la putere a neo-comuniștilor lui Ion Iliescu în 2000 precum și pactul semnat de toate partidele politice pentru realizarea obiectivului aderării la NATO și UE, anticomunismul a intrat într-un con de umbră. Reformele economice și mai ales implementarea acquis-ului comunitar a necesitat o concentrare a resur­selor către aceste aspecte. În această perioadă, neo-comuniștii au continuat să șteargă urmele fostului regim, mai mult sau mai puțin asumat. Adrian Năstase, prim-ministru al României între 2000 și 2004, a fost cel care în 2004 a declasat „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei pentru socialism”, cunos­cut drept Mausoleumul din Parcul Libertății, azi Parcul Carol I, din lista Monumentelor istorice pentru a fi demolat și a se construi în acel loc Catedrala Mântuirii Neamului. Opoziția arhitecților, a unor asociații civice și a primarului general al Bucureștiului la aceea dată, Traian Băsescu, a oprit distrugerea monumentului comu­nist inaugurat în 1963. Tot Adrian Năstase fusese cel care semnase ordinul de distrugere a soclului statuii lui Lenin din fața Casei Presei, fosta Casă a Scânteii, și ridicarea în acel loc a unei statui în memoria victimelor comunis­mului din România și Republica Moldova[10].

De altfel, în primul deceniu postcomunist, luptele pentru putere s-au dat și pe tărâm memorial. Neo-comuniștii au promovat uitarea activă în timp ce opoziția democrată, identificată ca anticomunistă, a încurajat rememorarea acțiunilor împotriva comunismului, a nume­roaselor aspecte ale represiunii, păstrând vie me­moria victimelor. Anticomunismul a câștigat partida în cele din urmă în 2006 când Traian Băsescu, președinte al României la aceea dată, a condamnat regimul comunist din România.

Deși inițial Traian Băsescu s-a remarcat ca o figură importantă din tabăra neo-comuniștilor, fiind ministru din partea Partidului Democrat scindat din FSN și ulterior lider al acestui partid, dorind o legitimare dinspre dreapta spectrului politic și intelectual, dar și ca urmare a luptelor pentru putere din cadrul coaliției de guvernare „Dreptate și Adevăr” (DA), care câștigase alegerile în 2004[11], s-a erijat, în calitatea sa de președinte al României, în purtătorul de stindard al anticomuniștilor odată cu înființarea pe 5 aprilie 2006 a „Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România”, cunoscută drept Comisia Tismăneanu. Comisia formată din istorici, foști deținuți politici și alte personalități ale vieții publice și intelectuale românești, condusă de Vladimir Tismăneanu, a adunat timp de 6 luni numeroase dovezi privitoare la crimele comunismului, la victimele represiunii precum și la prin­cipalii responsabili ai implementării agresive a comunis­mului în România. Raportul Comisiei, de peste 600 de pagini, a fost prezentat președintelui în noiembrie 2006. Acesta, preluând concluziile raportului, a condamnat oficial comunismul, pe 18 decembrie 2006, în fața plenului reunit al Camerei Deputaților și Senatului, precum și a numeroșilor invitați și ai presei, declarându-l „ilegitim și criminal”.

1. Istoriografia comunismului
și a represiunii

Raportul Comisiei Tismăneanu s-a bazat în mare parte pe documentele și studiile publicate de către Fundația Academia Civică. Timp de 15 ani, Ana Blandiana, Romulus Rusan și echipa lor au înregistrat numeroase interviuri cu foste și foști deținuți politici și deportați, cu disidenți și alte figuri marcante ale istoriei României, au publicat volume de studii dintre cele mai diverse referitoare la istoria și memoria persecuțiilor politice comuniste. Multe dintre aceste studii, deși marcate de un anticomunism asumat[12], de înțeles în condițiile epocii respective și mai ales dacă analizăm background-ul autorilor, au pus piatra de temelie în studiul comunismului în România. Alte cercetări publicate de Fundația Academia Civică, precum cele semnate de Gheorghe Onișoru, România în anii 1944-1948[13], Ioana Boca, 1956 − un an de ruptură[14] sau Miodrag Milin[15], au contribuit la înțelegerea unor aspecte specifice ale represiunii comuniste. Principala contribuție adusă de Fundația Academia Civică în domeniul studiilor privitoare la persecuțiile comuniste a fost însă publicarea Analelor Sighet, apărute între 1994 și 2003, care grupează tematic[16] articole semnate de intelectuali renumiți din țară și străinătate, de martori ai istoriei, dar și de tineri cercetători, interesați de istoria și memoria represiunii[17].

Publicarea documentelor[18], a memoriilor[19] și stu­diilor istoriografice a fost una dintre principalele activități nu doar ale Fundației Academia Civică, ci și a altor instituții, precum Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului[20], Fundația Culturală Memoria[21], editura Humanitas, editurile Mirton[22] și Marineasa[23] din Timișoara, editura Albatros[24] etc. Impactul acestor publicații a fost însă destul de redus asupra majorității populației, doar memoriile și studiile publicate de editura Humanitas jucând un rol important în procesul de constituire a memoriei culturale a comunismului românesc[25].

O lucrare de referință pentru paradigma anti­comunistă, care nu s-a bucurat însă de impactul dorit[26], a fost traducerea cărții lui Stéphane Courtois, Le Livre noir du communisme, publicată de Humanitas și Fundația Academia Civică în 1998, cu o anexă privitoare la comunismul românesc[27]. Addenda, semnată de Romulus Rusan, Dennis Deletant, Marius Oprea, Gheorghe Onișoru et Ștefan Marițiu, a fost publicată ulterior de Stéphane Courtois în cartea sa, Du passé faisons table rase[28].

Lucrările despre Securitate au stârnit mai multă vâlvă și au adus o anume notorietate autorilor lor[29]. Totuși, aceste lucrări păcătuiesc fie prin lipsa accesului la documente, fie printr-un program asumat de mani­pulare[30]. În România și în literatura de specialitate publicată, Securitatea a fost privită de cele mai multe ori fie ca o instituție patriotică[31], fie ca una represivă[32], cele două tabere disputându-și monopolul asupra adevărului.

Una dintre problemele cele mai dezbătute ale cercetării istoriei și memoriei comunismului românesc este cea legată de numărul victimelor. Nici azi nu avem date precise despre cei arestați, întemnițați, uciși de regimul comunist. Cifrele variază de la un istoric la altul și de la o cercetare la alta. Dennis Deletant estima numărul deținuților politici la aproximativ 180 000[33]. Raportul Comisiei Tismăneanu propune cifra de 600 000[34]. Adrian Marino scria însă că regimul comunist a aruncat în închisoare 4-5 % din populația României pentru ca ceilalți 96-95% să nu se revolte și să accepte sistemul[35]. Numărul morților din camerele de anchetă, închisori și lagăre de muncă nu este nici el cunoscut cu exactitate[36]. Dorin Dobrincu, bazându-se pe documente oficiale, avansează cifra de 1406 de indivizi morți în închisoare sau executați între 1945 și 1958[37].

Pentru a suplini această lacună documentară, au fost elaborate dicționare ale victimelor represiunii bazate pe amintiri și informații ale supraviețuitorilor. Cicerone Ionițoiu a publicat un astfel de dicționar în 10 volume[38], dar acesta este nu doar incomplet, ci și inexact[39]. Un alt compendiu al victimelor a apărut în SUA în 1993[40]. Dicționarele torționarilor[41] au fost mai simplu de realizat, birocrația comunistă permițând cercetătorilor o recon­sti­tuire fidelă a organigramei ofițerilor din aparatul represiv[42]. Informații despre penitenciare și alte locuri ale represiunii au fost și ele date publicității printr-o serie de lucrări, cea mai reprezentativă fiind Dicționarul peniten­ciarelor din România comunistă (1945-1967)[43].

Comunismul românesc a stârnit curiozitatea cercetătorilor nu doar după prăbușirea sa, ci cu mult înainte. Ghiță Ionescu[44], după ce a emigrat în Marea Britanie, a publicat în 1964 o lucrare de referință pentru începuturile comunismului în România, intitulată, Communism in Rumania, 1944-1962[45]. Michael Shafir a publicat la rândul său în 1985 o lucrare despre economie și societate în epoca comunistă[46].

Imediat după căderea regimului, Trond Gilbert a publicat o lucrare despre național-comunismul lui Ceaușescu[47]. Dennis Deletant a scris mai multe lucrări (singur și în colaborare) despre comunismul românesc și urmările sale[48] iar Lucian Boia a analizat mitologia științifică a comunismului într-o lucrare apărută în Franța în 1993[49].

Cel mai avizat, perseverent și lucid cercetător
al comunismului românesc rămâne însă Vladimir Tismăneanu[50]. Politologul american a scris și publicat numeroase lucrări despre PCR și cadrele sale[51], despre istoria politică a comunismului românesc[52] și despre memoria comunismului[53]. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Stalinism pentru eternitate în care susține că regimul de la București nu a trecut nicicând printr-o fază de destalinizare[54].

De la scrierea tezei mele de doctorat, au fost publicate și alte lucrări reprezentative despre comunis­mul românesc, cu un impact asupra memoriei și felului în care se scrie istoria acestui regim[55]. Cartea lui Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), apărută la Humanitas în 2016, s-a bucurat de o audiență generoasă care face ca impactul său să treacă dincolo de mediul academic[56]. De altfel, Lucian Boia a fost cel care a lansat și primele lecturi critice ale ideologiei și mitologiei comuniste printr-o serie de lucrări publicate atât în România cât și în Franța[57].

Analize consistente ale reprezentărilor comunis­mului în spațiul public post-decembrist se datorează și altor cercetători avizați precum Daniel Barbu[58], Alina Mungiu[59], Claude Karnoouh[60], Alexandru Gussi[61] etc. Paradigma anticomunistă legitimată prin raportul Comisiei Tismăneanu a fost și ea supusă, în mod pertinent, criticii istoriografice în volumul colectiv Iluzia antico­munismului[62].

Viața cotidiană[63] și raporturile dintre memorie
și istorie[64], domenii mai puțin cercetate în anii 2000, devin din ce în ce mai populare[65]. După primele anchete sociologice datorate lui Liviu Chelcea, Puiu Lățea[66],
Zoltan Rostas[67], Smaranda Vultur[68] și discipolilor aces­tora[69], aceste subiecte s-au bucurat de o atenție constan­tă, cu realizări notabile în ultimii ani[70].

Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu a fost și ea analizată în lucrările colective coordonate de Luciana-Mărioara Jinga, Florin S. Soare, Corina Doboș[71], precum și identitățile de gen[72] și reprezentările ideologice ale acestora[73]. Viața cotidiană a femeilor în perioada comu­nistă s-a bucurat de atenția cercetătoarei americance
Jill Massino[74], dar și a lucrării colective Eroine neștiute. Viața cotidiană a femeilor în perioada comunistă, în Polonia România și RDG[75].

Experiențele carcerale și viața fostelor deținute politic din România au făcut subiectul unor analize tematice și de gen[76]. Memoriile scrise de aceste femei au fost utilizate în reconstrucția Gulagului feminin de către Grațian Cormoș în lucrarea sa, Femei în infernul concentraționar din România[77], precum și de Jill Massino[78] sau Theodora-Eliza Văcărescu[79] în articolele lor dedicate fostelor deținute politic din România.

2. Motivația cercetării

Cercetarea, care a dus la elaborarea tezei mele de doctorat, a început în 2003, în cadrul programului de masterat în științe sociale, organizat de Universitatea din București și Școala doctorală francofonă în științe sociale a Europei Centrale și de Est (École Doctorale Francophone en Sciences Sociales Europe Centrale et Orientale). Motivația cercetării a fost pe de o parte personală, iar pe de altă parte a ținut de contextul politic și social menționat mai sus.

M-a frapat în momentul alegerii temei mele de cercetare referitoare la memoria persecuțiilor politice din perspectivă feminină în România postcomunistă lipsa interesului public pentru această problematică. M-am întrebat atunci de ce oare în România, martorul repre­siunii nu se bucură de vizibilitate și apreciere publică? De ce nu a devenit acesta un reper în inter­pretarea trecutului recent și mai ales de ce nu a devenit un reper moral al societății post-decembriste? M-am mirat că nu se ela­borase încă un patrimoniu narativ al represiunii care să fie transmis mai departe noilor generații. M-a interesat și să înțeleg de ce fostele deținute politic nu s-au manifestat public ca voce distinctă a acestui patrimoniu al repre­siunii. M-am întrebat de ce femeia ca martor al unei istoriei traumatizante nu are un discurs paradigmatic de gen? La aceste întrebări am căutat atunci un răspuns
și teza a propus unele ipoteze de lucru și interpretări.
Cu timpul, am formulat și alte explicații, care se regăsesc în postfața scrisă din perspectiva acestei traduceri, și anume, a anului 2020.

Motivațiile personale țin de lecturile mele și de persoanele pe care le-am frecventat la un moment dat. Elevă de liceu fiind am citit Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt[80] și am fost profund impresionată de povestea sa de viață. Aș putea spune chiar că a fost una dintre cărțile formatoare cu un impact decisiv asupra viziunii mele despre viață, oameni și principii. Am ignorat  la acel moment subiectul represiunii, fiind atrasă de procesul construcției de sine în condiții represive, traumatizante.

Despre experiența carcerală am aflat cinci ani mai târziu, în 1999, din discuțiile cu persoanele care lucrau la Fundația Culturală Memoria, multe dintre acestea foști deținuți politici. Deși studentă la Facultatea de Istorie a Universității din București, nu aveam nicio informație pertinentă despre persecuțiile politice din perioada comunistă. În liceu, istoria contemporană a României se oprea la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. La Facultate la fel. Din familie, nu știam nimic. Prin urmare, a fost o surpriză să aflu despre amploarea și duritatea represiunii comuniste din România chiar din experiența martorilor.

Tot atunci, în 1999, era re-editată, la editura Fundației Culturale Memoria, cartea Adrianei Georgescu[81], La început a fost sfârșitul. Citind-o, am fost bulversată. Nu puteam crede că s-a întâmplat așa ceva, că au fost oameni care au suferit enorm pentru ideile lor la începuturile comunismului în România. Am fost șocată de experiențele traumatizante prin care a trecut această femeie, o tânără fată la aceea dată, de vârstă apropiată cu a mea. Ulterior, am citit și memoriile de închisoare publicate de Nicole Valéry Grossu[82], Oana Orlea[83], Annie Samuelli[84], Lena Constante[85]. Toate aceste lecturi, m-au făcut să îmi doresc să aflu mai multe și dintr-o altă perspectivă despre acest subiect.

Pasul decisiv pentru o cercetare având ca problematică memoria persecuțiilor politice din perioada comunistă l-am făcut ca urmare a participării mele într-un proiect coordonat la București de Violeta Barbu, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, despre „A trăi împreună. Memoria în societățile post-totalitare”[86]. Am realizat atunci un interviu cu un domn care cunoscuse războiul și prizonieratul în lagărele sovietice și care trăia într-un sat din Bărăgan, cu o doamnă care fusese persecutată fiindcă făcea parte dintr-o familie de chiaburi, și cu directorul de atunci al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Șerban Papacostea, fost deținut politic.

Acest ultim interviu a fost decisiv pentru decizia pe care am luat-o de a face o cercetare despre memoria represiunii. Căci una este să citești o carte despre experiența închisorii politice din perioada comunistă și alta este să ți se povestească o astfel de experiență, să participi la emoția creată de fluxul și refluxul memoriei.

Cu această ocazie am realizat și importanța contex­tului cercetării, nu numai cadrul specific în care este realizat interviul, precum casa sau curtea familiei, ci și prezența altor persoane din familie, a impactului eveni­mentelor personale și politice asupra temelor discutate, asupra duratei și profun­zimii interviului. Prezentul cercetării își pune o amprentă specifică asupra acesteia nu doar din perspectiva martorului, ci și a cercetătorului. De aceea, în încercarea de a înțelege actul mărturisirii la modul general, dar și specific cercetării mele, am analizat și aspectele care țin de cadrele sociale ale memoriei, de contextul politic, social și cultural, precum și actul mărturisii ca gest conștient și asumat.

Realizând importanța oralității pentru înțelegerea poveștilor de viață ale foștilor deținuți politici din România, am hotărât să mă concentrez asupra acestui aspect în cercetarea mea. Mi-am dorit să înțeleg cum se construiește acest discurs într-o relație de dialog asumat între persoana care devine informator al cercetării și cercetător, care este influența structurilor memoriei individuale, comunicative, precum și a memoriei culturale asupra acestei narațiuni. Cum se povestește o viață marcată de represiune precum și modul în care se face punerea în poveste a experiențelor individuale și de grup au fost unele dintre întrebările la care cercetarea mea a căutat un răspuns. Construirea sinelui prin poveste și avatarurile identității individuale m-au preocupat în egală măsură pe parcursul cercetării.

Am ales fostele deținute politic ca subiect de studiu datorită revelației produse de cartea Adrianei Georgescu menționată mai sus, dar și pentru că manifestam o anume sensibilitate pentru problematica feminină. Lipsa la aceea dată a unor lucrări academice care să îmi satisfacă curiozitățile intelectuale referitoare la acest subiect m-au motivat și mai mult să aleg femeile ca centru al preo­cupărilor mele științifice. Faptul că o știam deja pe cea care urma să devină principala mea informatoare mi-a indicat direcția pe care trebuia să o urmez.

3. Problematica cercetării

Teza mea de doctorat se înscrie într-o direcție de cercetare apărută mai recent în științele sociale, intitulată „re-întoarcerea actorului” (le retour de l’acteur). O astfel de abordare caută să afle impactul evenimentelor istorice asupra indivizilor și „tehnicile” folosite de aceștia pentru
a face față schimbărilor. Teza își propunea să sesizeze impactul istoriei asupra destinului indivizilor, dar și asupra discursului acestora despre aceste provocări.

Cercetarea, concentrată pe un microcosmos social, cel al fostelor deținute politic, a căutat să înțeleagă unele aspecte importante ale represiunii precum mecanismele terorii, ale fricii omniprezente, ale supraviețuirii în condiții extreme, adaptarea la un regim opresiv și colabo­rarea cu sistemul. Clarificarea acestor aspecte oferă explicații privitoare la lunga durată a comunismului, a perpetuării unor sisteme de gândire și acțiune, a supra­viețuirii și adaptării, dar mai ales asupra felului în care ne raportăm la acest trecut.

Subiectul este unul sensibil atât pentru societate cât și pentru cei care depun mărturie. Este sensibil și în ceea ce privește analiza. Participanții la cercetarea mea mi-au încredințat poveștile lor de viață iar interpretările propuse de mine vor căuta să nu deturneze sensul acestora în nicio direcție.

Am menționat mai sus principalele întrebări care m-au ghidat în alegerea subiectului cercetării. Acestora li se adaugă o problematică tipic postmodernă, aceea a căutării unui discurs polimorf, a unei discuții detaliate despre corp și emoții, despre sine și despre ceilalți, ceea
ce antropologii au numit o „trăncăneală” despre corp
(un bavardage sur le corps)[87]. De altfel, în memoriile citite nu regăsisem aceste aspecte și mi-am imaginat că o discuție între patru ochi ar permite depășirea unor bariere și deschiderea unor noi canale de comunicare.

Un alt aspect care m-a preocupat în mod special a fost cel al rolului de martor al istoriei. Având o formație de istoric, acest aspect s-a impus de la sine în cadrul cerce­tării. Mi-am dat seama că am o șansă nesperată de a vorbi cu oameni care au făcut istoria, care au scris istoria și care au trăit niște experiențe și au trecut prin evenimente despre care noile generații vor citi în manuale. M-am întrebat totodată dacă această calitate de martor al istoriei a jucat un rol în viața lor, atât în perioada comunistă, cât și în cea postcomunistă. Oare aceste persoane au fost conștiente de această dimensiune a identității lor și au încercat să o păstreze și să o cultive atât în perioada comunistă cât și postcomunistă? A jucat aceasta un rol în supraviețuirea lor în închisoare și în adaptarea post-carcerală? Este aceasta o componentă esențială a iden­tității lor sau una marginală? Importanța acordată de comunitate, de societatea românească post-decembristă mărturiilor despre infernul comunist are un impact asupra discursului lor memorial?

Concentrându-mă asupra fostelor deținute politic din România mi-am pus întrebarea dacă a depune mărturie despre comunism și persecuțiile politice inte­grează și dimensiunea de gen. Ce înseamnă a fi martoră a represiunii comuniste? Are acest aspect un impact asupra identității de gen? Dar asupra discursului memorial al femeilor persecutate?

Am plecat de la ipoteza că nu fusese încă formulat un discurs de gen asupra persecuțiilor politice din mai multe motive: în primul rând, pentru că nu exista un patrimoniu narativ al represiunii care să instituie niște repere; în al doilea rând, pentru că rolul femeilor în spațiul public rămăsese unul minor, iar capacitatea de a depune mărturie fusese minată de mentalitățile interbelice și de practicile comuniste și postcomuniste.

Cu toate acestea, consideram că un astfel de discurs era posibil. Cercetarea mea căuta să îi afle contururile și să îi definească principiile. Creând, în scopul cercetării, o „comunitate de memorie”[88], am sperat că pot detecta principalele componente ale acestui discurs. Am formulat și ipoteza că un astfel de discurs ar fi influențat pe de o parte de cadrele sociale ale memoriei care instituie rolul de martor al persecuțiilor politice pentru aceste doamne, ducând la o abordare specifică a actului mărturisirii, iar pe de altă parte, de habitus-ul de femeie modernă, care impune o tematică și anumite limite discursului feminin despre represiune, dar și asupra identității de gen.

În scopul creării acestei comunități de memorie, am utilizat tehnica „bulgărelui de zăpadă”. Am pornit de la o informatoare principală care m-a prezentat fostelor sale colege de închisoare, care la rândul lor m-au prezentat altor colege și amice. La un moment dat le-am rugat pe aceste doamne să îmi prezinte și colegi, foști deținuți politici, pentru a-mi putea verifica astfel ipotezele. Interviurile au fost realizate inițial sub forma poveștilor de viață cărora la un moment dat li s-a adăugat o listă cu întrebări privitoare la victimizare și rolul de martor al istoriei, dar și la contextul politic legat de condamnarea comunismului în România, în decembrie 2006[89].

Grupul astfel constituit s-a caracterizat prin anu­mite trăsături comune: toți cei pe care i-am intervievat aparțineau clasei de mijloc interbelice, fiind intelectuali, funcționari, liber profesioniști. Apartenența la această clasă socială, burghezia mult hulită de comuniști, i-a transformat, chiar și în lipsa oricărei acțiuni anti-comuniste, în victime sigure ale represiunii. Pe de altă parte, toate aceste persoane dispuneau de capacitatea de a elabora un discurs personalizat asupra persecuțiilor politice. În al treilea rând, toți locuiau în București și trăiseră în capitala României și în perioada comunistă. Se cunoșteau între ei și se respectau reciproc. De altfel, unii dintre participanții la această cercetare mi-au atras atenția să nu înregistrez poveștile de viață ale altor colegi de detenție pe care ei îi considerau trădători și cola­boratori ai comuniștilor.

4. Structura lucrării

Problematica cercetării și-a pus amprenta asupra structurii lucrării. Preocuparea mea de a înțelege mărtu­riile represiunii din perspectivă feminină m-a condus în mai multe direcții. În primul rând, am căutat să înțeleg care sunt cadrele sociale ale memoriei care au deschis calea femeilor spre a depune mărturie. În al doilea rând, am urmărit să aflu care sunt temele acestui discurs memorial. Rolul de martor al istoriei din perspectivă feminină m-a interesat în egală măsură, precum și componentele identității de gen a fostelor deținute politic din România comunistă.

Primul capitol descrie etapele cercetării, metodo­logia, sursele, precum și conceptele folosite în analiză. Capitolul prezintă și o scurtă biografie a mărturisitoarelor. În teza susținută la Universitatea Laval, numele doamnelor sunt anonimizate, dar în acest volum am ales să le prezint sub adevărata lor identitate. Am făcut atunci un „pact al anonimatului” așa cum mi-au cerut unele dintre femeile pe care le-am intervievat. Acest pact devine caduc, timpul scurs de la momentul cercetării și până
azi permițând o derogare. Totuși, am respectat în continuare dorința acestora de a nu folosi în analiză și a nu face publice dosarele lor de Securitate, care se află în custodia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS).

Capitolul al doilea se concentrează pe contextul politic și social post-decembrist și impactul acestuia asupra foștilor deținuți politici și poziția lor în societate. Sunt analizați principalii vectori de memorie care au păstrat și transmis mai departe memoria represiunii, dar și legile memoriale și reparatorii, precum și diversele aspecte ale decomunizării.

Capitolul al treilea analizează cadrele sociale ale memoriei și rolul acestora în structurarea discursului public și individual asupra comunismului și represiunii. Capitolul analizează în principal miturile politice care dau consistență discursului public și care au împiedicat, în opinia mea, crearea unui patrimoniu narativ al represiunii fără a ignora însă rolul ortodoxiei în ceea ce privește etica iertării care a caracterizat nu doar memoriile, ci și faptele foștilor deținuți politici după căderea comunismului.

Capitolul al patrulea prezintă principalele teme ale discursului memorial al fostelor deținute politic. Aceste teme au fost regrupate în funcție de importanța lor în cadrul celor 7 povești de viață care au constituit princi­palele surse ale analizei. Conținutul acestor teme, inter­conexiunile dintre poveștile de viață și micro­cosmosul creat de acestea sunt puse în evidență prin intermediul fragmentelor citate.

Capitolul al cincilea care integrează în analiză și poveștile de viață ale foștilor deținuți politici se con­centrează asupra motivațiilor și limitelor discursului memorial, asupra limbajului folosit, dar și asupra dife­rențelor de gen în încercarea de a detecta un discurs specific fostelor deținute politic din clasa mijlocie modelat de habitus-ul feminin interbelic dar și de practicile memoriale postcomuniste.

Capitolul al șaselea identifică identitățile multiple asumate de fostele deținute politic participante la cer­cetare. Acesta pune în evidență atât elementele habitus-ului feminin modern, cât și identitatea de luptă­toare anticomunistă, un stigmat în perioada comu­nistă, dar un element valorizant în postcomunism. Neasumarea victimizării și nici a eroizării lasă loc unei identități de martore ale istoriei pe care fiecare dintre participantele la cercetare o pune în evidență într-o manieră subiectivă și detașată.

Concluziile răspund, bazându-se pe analiza efec­tuată în cele șase capitole, întrebărilor formulate în cadrul cercetării. Am constatat astfel că rolul de martor al istoriei pentru fostele deținute politic este instituit de experiența represiunii, care le oferă femeilor din clasa de mijloc interbelică șansa de a depune mărturie în spațiul public. Cu toate că aceste mărturii au limitele lor deter­minate de habitus-ul feminin, dar și de cadrele sociale ale memoriei și de contextul politic și social post-decembrist, ele sunt parte a unui efort colectiv de transmitere a memoriei persecuțiilor politice, dar și asumarea unei datorii de memorie față de familie, de grupul de apartenență, dar și față de națiune și valorile modernității.

[1] Un „travail de deuil” presupune o rememorare constantă a ceea ce s-a pierdut, a lucrurilor pozitive și negative, precum și încercarea unei reconcilieri cu trecutul, cu ideea pierderii acestor lucruri. Paul Ricoeur, La mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Éditions du Seuil, 2000 (în continuare Paul Ricoeur, La mémoire), p. 107.

[2] GDS a fost înființat pe 31 decembrie 1989 cu scopul afirmat în statut de a „nu se subordona nici unei grupări politice și care refuză orice colaborare cu cei care au susținut vechiul regim. Declarăm explicit: nu vrem să fim un centru de putere, ci un centru de influență. Pe cont propriu, fiecare membru al Grupului are dreptul la propriile sale opțiuni și orientări politice, care nu afectează însă în nici un fel statutul și orientarea Grupului.” GDS editează revista 22. http://www.gds.ong.ro/despre-noi (accesat pe 1 noiembrie 2020).

[3] Pavel Câmpeanu, Ariadna Combes, Mihnea Berindei, România înainte și după 20 mai, București, Editura Humanitas, 1991.

[4] Frontul Salvării Naționale (FSN) a fost creat imediat după căderea lui Ceaușescu, pe 22 decembrie 1989. Consiliul FSN era alcătuit din foști nomenclaturiști marginalizați de Ceaușescu în frunte cu Ion Iliescu și Silviu Brucan, dar și o serie de personalități precum Doina Cornea și Ana Blandiana puși pe listă pentru a crea iluzia unui consens național, care s-au retras ulterior. Ca urmare a protestelor Opoziției din ianuarie 1990, pe 6 februarie 1990, FSN a fost înregistrat ca partid politic și a participat la alegerile din mai 1990 pe care le-a câștigat. Ca urmare a neînțelegerilor interne între Petre Roman și Ion Iliescu și susținătorii acestora, FSN s-a scindat în martie 1992. Petre Roman, primul prim-ministru postcomunist, a devenit liderul FSN care pe 11 mai 1993 și-a schimbat numele în Partidul Democrat. Ion Iliescu a creat un alt partid, Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN) devenit ulterior Partidul Democrației Socialiste din România (PDSR) și în cele din urmă Partidul Social-Democrat, PSD-ul de azi. Vladimir Pasti, România în tranziție. Căderea în viitor, București, Editura Nemira, 1995 (în continuare Vladimir Pasti, România), pp. 199-201.

[5] Primele alegeri postcomuniste au avut loc pe 20 mai 1990 și la ele au participat 86,20% din populația cu drept de vot. Ion Iliescu a fost ales președinte cu 85,07% din voturi. Ceilalți candidați au primit 10, 64% din voturi Radu Câmpeanu sprijinit de Partidul Național Liberal (PNL) și 4, 29% din voturi Ion Rațiu sprijinit de Partidul Național Țărănesc creștin-democrat (PNȚ-c.d.). FSN a câștigat atunci 66,31% din voturile valabil exprimate (7,54% dintre voturi fiind nule), PNL 6, 41% PNȚ-c.d. 2, 56 iar UDMR 7,23% la Camera Deputaților. Procente asemănătoare înregistrându-se și pentru Senat. Vladimir Pasti, România, pp. 75-76. În 1992, la alegerile prezidențiale au participat 76, 28% dintre cetățenii cu drept de vot în turul al doilea intrând Ion Iliescu și Emil Constantinescu susținut de o coaliție formată din PNL, PNȚ-c.d. etc. În turul al doilea a câștigat Ion Iliescu cu 61,43% din voturile valabil exprimate. Partidul său Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN) a câștigat alegerile generale dar cu un scor foarte mic doar 27, 2% din voturi pentru Camera Deputaților și 28, 3% pentru Senat. https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_dup%C4%83_1989 (accesat recent pe 30 octombrie 2020).

[6] Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiță, România – Starea de fapt, vol. I, Societatea, București, Editura Nemira, 1996 (în continuare Pasti, Miroiu, Codiță, România), p. 15.

[7] Ibidem, p. 17.

[8] Ibidem, p. 23.

[9] Constantin Ticu-Dumitrescu (27 mai 1928-5 decembrie 2008) a fost condamnat prima data la 2 ani de închisoare pentru „uneltire” în 1952. Re-arestat în 1958 și condamnat la 23 de ani de închisoare pentru „uneltire”, sentință redusă la 6 ani și eliberat în 1964.

[10] Statuia a fost inaugurată în mai 2016, se numește Aripi, are înălțimea de 24 de metri, fiind creată de Mihai Buculei, și costând în jur de 2 milioane de euro, jumătate din sumă provenind de la primăria capitalei.

[11] Călin Popescu-Tăriceanu, șeful PNL, crease în decembrie 2005 Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, subordonat direct primului ministru având drept obiective, „obținerea de date, documente și mărturii cu privire la toate acțiunile opresive exercitate de fostul regim comunist, sesizarea organelor de cerce­tare penală, informarea obiectivă a opiniei publice cu privire la crimele, abuzurile și instigările la crime săvârșite în numele „luptei de clasă” de persoanele cu funcții de răspundere în perioada comunistă, elaborarea de programe educative și inițierea unor proiecte specifice alături de instituții de profil din țară și din străinătate”. Hotărârea Guvernului nr. 1724/21.12.2005, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1195, 30 decembrie 2005.

[12] Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu-enigma morții sale, București, Editura Fundația Academia Civică, 1997; Dan M. Brătianu, Martor dintr-o țară încătușată, București, Editura Fundația Academia Civică, 1996; Elena Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, București, Editura Fundația Academia Civică, 2004; Dennis Deletant, România sub regimul comunist, București, Editura Fundația Academia Civică, 1997.

[13] Gheorghe Onișoru, România în anii 1944-1948. Transformări economice și realități sociale, București, Editura Fundația Academia Civică, 1998.

[14] Ioana Boca, 1956 − un an de ruptură. România între naționalismul proletar și stalinismul antisovietic, București, Editura Fundația Academia Civică, 2001.

[15] Miodrag Milin (ed.), Rezistența anticomunistă din Munții Banatului, București, Editura Fundația Academia Civică, 2000.

[16] Analele Sighet, vol. 1, 1994: „Memoria ca formă de justiție”; vol. 2. 1995, „Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune”; vol. 3, 1996, „Anul 1946 – începutul sfârșitului”; vol. 4, 1997: „Anul 1946 – scrisori și alte texte”; vol. 5., 1997: „Anul 1947 – căderea cortinei”; vol. 6., 1998: „Anul 1948 – instituționalizarea comunis­mului”; vol. 7, 1999: „Anii 1949-1953 – mecanismele terorii”; vol. 8, 2000: „Anii 1954-1960 – Fluxurile și refluxurile stalinismului”;
vol. 9, 2001: „Anii 1961-1972. Țările Europei de est, între speranțele reformei și realitatea stagnării”; vol. 10, 2003, „Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem”, București, Editura Fundația Academia Civică.

[17] Cristian Vasile, „Situația episcopatului greco-catolic în deceniul 1960-1970”, în Analele Sighet, vol. 9, Anii 1961-1972. Țările Europei de est, între speranțele reformei și realitatea stagnării, București, Editura Fundația Academia Civică, 2001, pp. 44-60; Mioara Anton, „Trădarea partidului frate”, în Analele Sighet, vol. 9, Anii 1961-1972. Țările Europei de est, între speranțele reformei și realitatea stagnării, București, Editura Fundația Academia Civică, 2001,
pp. 146-153.

[18] Gheorghe Buzatu, Mircea Chirițoiu, Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, vol. 1-2, București, Editura Paidea, 1998; Silvia Colfescu (ed.), Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Pitești, Gherla, București, Editura Vremea, 1995.

[19] Între 1990 și 2006 au fost publicate în România peste 100 de volume de memorii de închisoare al căror impact rămâne de ana­lizat. Pentru o listă a memoriilor publicate de femei a se vedea bibliografia.

[20] Instituția a fost înființată pe 13 aprilie 1993 și a fost pusă sub egida Academiei Române. Editează Arhivele Totalitarismului. Director de la înființare este fostul deținut politic Radu Ciuceanu.

[21] Revista fundației, Memoria, revista gândirii arestate, a publicat în mod constant studii și memorii despre persecuțiile politice din România comunistă.

[22] Editura Mirton a publicat îndeosebi memorii și studii referitoare la deportarea în Bărăgan: Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Mihai Botescu, Fotomemoria unei deportări. Bărăgan `51, 1995; Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Valentin Sămânță, Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje, 1996; Silviu Sarafoleanu (coord.), Deportați în Bărăgan 1951-1956, 2001.

[23] Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, 1994; Iosif Loga Cireșean, Rezistența anticomunistă din Munții Arinișului (1947-1949), 1997; Ion Crăciun, Noi am fost zeii zilei, 1994; Ion Crăciun, Povestea unui fost ofițer de Securitate, 1994; Viorel Gheorghiță, Et ego Sărata Pitești-Gherla-Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, 1994; Ileana Silveanu, Cărările speranței. Destine ale rezistenței anticomuniste din Banat, 2003.

[24] Editura Albatros s-a remarcat atât prin publicarea unor studii privitoare la comunism cât și al memoriilor de închisoare. Gheorghe Boldur-Lățescu, Genocidul comunist în România, Vol IV, Reeducarea prin tortură, București, 2003; Ion Antohe, Răstigniri în România după Ialta, București, 1995; Vladimir Dumitrescu, Închisorile mele (Memorii), București, 1994; Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol 1-2, 1991, vol. 3, 1993, vol. 4, 1994, vol. 5, 1996.

[25] Editura Humanitas a inițiat chiar o colecție intitulată „Procesul comunismului”. Printre lucrările de impact publicate de Humanitas amintesc: Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, 1990; Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, 1990;
Paul Goma, Gherla, 1990; Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, 1990; Vlad Georgescu, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români, 1991; Anița Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, 1991; Constantin Cesianu, Salvat din infern, 1992; Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, 1992; Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul, 1992; Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, 1993; Herbert (Belu) Zilber, Actor în procesul Pătrășcanu. Prima versiune a memoriilor lui Belu Zilber, 1997; Doina Jelea, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, 1999.

[26] Cartea a fost imprimată în 3000 de exemplare care s-au epuizat rapid. Polemici a stârnit îndeosebi Addenda, care lua în discuție disidența românească din anii `80. Informații furnizate prin e-mail autoarei de către Romulus Rusan pe 19 februarie 2007.

[27] Stéphane Curtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Packowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, București, Editura Humanitas și Fundația Academia Civică, 1998.

[28] Stéphane Courtois (ed.), Du passé faisons table rase! Histoire et mémoire du communisme en Europe, Paris, Robert Laffont, 2002 (în continuare Courtois (ed.), Du passé faisons table rase!).

[29] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente (1948-1989), Iași, Editura Polirom, 2002; Marius Oprea, Nicolae Videnie, Ioana Cârstocea, Andreea Năstase, Stejărel Olaru, Securiștii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică, Iași, Editura Polirom, 2002; Marius Oprea, „O privire în interiorul aparatului de Securitate”, în „De ce trebuie condamnat comunismul”, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania, vol. 1, 2006, pp. 83-108.

[30] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România,
1965-1989
, București, Editura Elion, 2003; Cristian Troncotă, Torționarii. Istoria instituției securității regimului comunist din România, 1948-1964, București, Editura Elion, 2006.

[31] Un sondaj de opinie din iulie 2006 înregistra aprecierea românilor față de eficiența acestei instituții. Nu am mai putut verifica informațiile date de acest sondaj deoarece nu l-am mai regăsit în 2020.

[32] Condamnarea Securității a ținut de o tactică a elitelor neo-comuniste de a oferi un țap ispășitor pentru relele comunismului. Daniel Barbu afirma chiar că Nicolae Ceaușescu a lansat ideea privitoare la omniprezența și omnipotența Securității. El a fost cel care în 1968 a acuzat serviciul secret că a fost singurul responsabil de represiune și că lucrează împotriva intereselor partidului comunist. Daniel Barbu, Politica pentru barbari, București, Editura Nemira, 2005 (în continuare Barbu, Politica), pp. 142-143.

[33] Dennis Deletant, Romania under communist rule, București, Editura Civic Academy Foundation, 1998, p. 105.

[34] Raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006, (în continuare Raportul final), p. 214.

[35] Adrian Marino, Politică și cultură. Pentru o nouă cultură română, Iași, Editura Polirom, 1996 (în continuare Adrian Marino, Politică și cultură), p. 106. Jean-François Soulet propune un alt procentaj, de 1,2%. Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 50.

[36] Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian, București, Editura Anastasia, 1992 (în continuare Corneliu Coposu, Dialoguri), p. 95.

[37] Dorin Dobrincu (ed.), Listele morții, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 66.

[38] Cicerone Ionițoiu, Victimele terorii comuniste: arestați, torturați, întemnițați, uciși, București, Editura Mașina de Scris,
vol. 1, Dicționar A-B, 2000; vol. 2, Dicționar C, 2002; vol. 3, Dicționar D-E, 2002; vol. 4, Dicționar F-G, 2002; vol. 5, Dicționar H-I-J-K-L, 2003; vol. 6, Dicționar M, 2004; vol. 7, Dicționar N-O, 2005; vol. 8, Dicționar P-Q, 2006; vol. 9, Dicționar R, 2007.

[39] În ultimii ani, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a publicat pe site-ul instituției fișele penale ale deținuților politici. Numărul deținuților politici care reiese din cumularea acestor fișe penale este de 75 000. https://www.iiccmer.ro/resurse/fisele-matricole-penale/ (accesat pe 2 noiembrie 2020).

[40] Cristian Petru Bălan, Un dicționar al eroilor căzuți victime ale comunismului în România, Yellow Bird, Chicago, 1993.

[41] Doina Jelea, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, București, Editura Humanitas, 2001; Cristian Petru Bălan, Dicționarul criminalilor politici comuniști din România, White Wings, Glen Ellyn, Ilinois, 1995.

[42] O lucrare echilibrată și un instrument util atât pentru studierea funcționării acestei instituții cât și pentru informațiile despre cadrele acesteia a fost publicată în 2009: Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeș, Dicționarul ofițerilor și angajaților civili ai Direcției Generale a Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989), Iași, Editura Polirom, 2009.

[43] Andrei Muraru (coord.), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Iași, Editura Polirom, 2008.

[44] Politologul de origine română a predat la London School of Economics și Universitatea din Manchester publicând mai multe cărți despre regimurile comuniste. Ghiță Ionescu, The Politics of the European Communist States, Londra, Weidenfeld & Nicolson, 1967; Comparative Communist Politics; Leadership in an Interdependent World, Londra, Longman, 1991.

[45] Ghiță Ionescu, Communism in Rumania, 1944-1962, Londra, Oxford University Press, 1964; Comunismul în România, București, Editura Litera, 1994.

[46] Michael Shafir, Romania-Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change, Londra, Frances Pinter, 1985 (lucrarea a fost tradusă recent în limba română: Michael Shafir, România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică și socială, București, Editura Meteor Press, 2020).

[47] Trond Gilberg, Nationalism and Communism in Romania: The Rise and Fall of Ceausescu`Personal Dictatorship, New York, Routledge, 1990.

[48] Dennis Deletant, Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-89, Londra, Hurst & Co., New York,
M.E. Sharpe, 1995; Romania observed: studies in contemporary Romanian history, București, Editura Enciclopedică, 1998
(co-autor Maurice Pearton); Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-65, Londra, Hurst & Co., New York, St Martin’s Press, 1999; Dennis Deletant, Mihail E. Ionescu, Romania and the Warsaw Pact, 1955-1989. Selected Documents, București, Editura Politeia, SNSPA, 2004.

[49] Lucian Boia, La mythologie scientifique du communisme, Paris, Paradigme, 1993; republicată în 2000 la editura pariziană, Les Belles Lettres.

[50] Vladimir Tismăneanu, The ambiguity of Romanian national communism, New York, Telos Press, 1984; Vladmir Tismăneanu, Personal power and political crisis in Romania, Oxford, Alden Press, 1989.

[51] Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu Dej, București, Editura Univers, 1995.

[52] Vladimir Tismăneanu, Condamnați la fericire. Experimentul comunist în România, Brașov, Editura Astra, 1991; Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, București, Editura ALLFA, 1998.

[53] Vladimir Tismăneanu, Democrație și memorie, București, Editura Curtea Veche, 2006.

[54] Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons. A Political History of Romanian Communism, traducerea românească Cristina și Dragoș Petrescu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2005.

[55] Vasile Cristian, Literatura și artele în România comunistă (1948-1953), București, Editura Humanitas, 2013; Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu (1965-1974), București, Editura Humanitas, 2014; Emanuel Copilaș, Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Editura Polirom, 2015; Liliana Corobca, Controlul cărții: cenzura literaturii în regimul comunist din România, București, Editura Cartea românească, 2014.

[56] Cartea a apărut, până în noiembrie 2020, într-un tiraj de 23 500 de exemplare. Informație oferită de editura Humanitas și Lucian Boia.

[57] Lucian Boia (ed.), Miturile comunismului romanesc, București, Editura Nemira, 1998; Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 1997 (în continuare Lucian Boia, Istorie și mit); Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, București, Editura Humanitas, 2000.

[58] Daniel Barbu, Republica absentă, București, Editura Nemira, 1999 (în continuare Daniel Barbu, Republica).

[59] Alina Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Editura Humanitas, 1995.

[60] Claude Karnoouh, Consensus et dissensions en Roumanie: un pays en quête d’une société civile, Acratie, Les Cahiers d’Iztok, 1991 (în continuare Karnoouh, Consensus et dissensions).

[61] Alexandru Gussi, La Roumanie face à son passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, L’Harmattan, 2011.

[62] Vasile Ernu și alii., Iluzia anticomunismului: lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Chișinău, Editura Cartier, 2008.

[63] Adrian Neculau (ed.), Viața cotidiană în comunism, Iași, Editura Polirom, 2004; Gerard Althabe, Alina Mungiu-Pippidi, Secera și buldozerul, Iași, Editura Polirom, 2002; David Kideckel, Colectivism și singurătate în satele românești. Țara Oltului în perioada comunistă și în primii ani după Revoluție, Iași, Editura Polirom, 2006.

[64] Cosmin Budeancă, Florin Olteanu (coord.), Identități sociale, culturale, etnice și religioase în comunism, Iași, Editura Polirom, 2016; Cosmin Budeancă, Florin Olteanu (coord.), Destine individuale și colective în communism, Iași, Editura Polirom, 2013.

[65] Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan, Iași, Editura Polirom, 2015.

[66] Liviu Chelcea, Puiu Lățea, România profundă în comunism, București, Editura Nemira, 2000.

[67] Zoltan Rostas (ed.), Chipurile orașului: Istorii de viață în București. Secolul XX, Iași, Editura Polirom, 2002.

[68] Smaranda Vultur, Istorie traită – istorie povestită: deportarea în Bărăgan: 1951-1956, Timișoara, Editura Amarcord, 1997.

[69] Simona Branc (Adam), Generații în schimbare. Modele de educație familială în Banatul secolului XX, Editura Lumen, Iași, 2008; Zoltan Rostas, Antonio Momoc, Activiștii mărunți. Istorii de viață, București, Editura Curtea Veche, 2007.

[70] De remarcat în acest sens volumele publicate de Mihai Gheorghiu, Maria Mateoniu (ed.), Supraviețuind comunismului. Istorie, memorie, uitare, București, Editura Eikon, 2015; și Maria Mateoniu, La mémoire refuge. L’orthodoxie et le communisme au monastère de Saint-Nicolas (Roumanie), Québec, Presses de l’Université Laval, 2015.

[71] Luciana M. Jinga și Florin S. Soare (coord.), Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. Instituții și practici, Iași, Editura Polirom, 2011; Corina Doboș (coord.), Politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. O perspectivă comparativă, Iași, Editura Polirom, 2010.

[72] Călin Morar-Vulcu, Republica își făurește oamenii. Construcția identităților politice în discursul oficial în România, 1948-1965, Cluj, Editura Eikon, 2007.

[73] Luciana Mărioara Jinga, Gen și reprezentare în România comunistă 1944-1989, Iași, Editura Polirom, 2015.

[74] Jill Massino, Ambigous Transitions. Gender, the State, and Everyday Life in Socialist and Postsocialist Romania, New York-Oxford, Berghahn Books, 2019.

[75] Claudia-Florentina Dobre (ed.), Eroine neștiute. Viața cotidiană a femeilor în perioada comunistă în Polonia, România și RDG. Studii de caz, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2020.

[76] Liana Cozea, Confesiuni ale eului feminin, Pitești, Editura Paralela 45, 2005 (în continuare Cozea, Confesiuni).

[77] Grațian Cormoș, Femei în infernul concentraționar din România (1945-1989), Cluj, Editura Casa Cărții de Știință, 2007.

[78] Jill Massino, „Humanizing Imprisonment: Religion, Community and Gender Identity in the Narratives of Women Prisoners in Communist Romania”, în Ghizela Cosma, Virgiliu Tarău (coord.), Condiția femeii în România secolului XX. Studii de caz, Cluj, Editura Presa Universitară clujeană, 2002, pp. 179-198.

[79] Theodora-Eliza Văcărescu, „Women and/in the communist political prisons: the first and the second circle of suffering, Romania, 1947-1965”, în Romanian Journal of Society and Politics, vol. 3, nr. 1/2003, pp. 7-45.

[80] Nicolae Steinhardt a fost un literat și deținut politic care a redactat un jurnal de închisoare între 1967 și 1972. Confiscat de autorități în mai multe reprize, una dintre variante a fost publicată în 1991. Jurnalul a devenit lectură obligatorie pentru elevii de liceu în perioada când eu am fost liceeană (în 1995). N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995. Jurnalul a fost tradus și în franceză. N. Steinhardt, Le Journal de la félicité, Paris, Éditions Arcantère-UNESCO, 1995.

[81] Adriana Georgescu a fost printre primii deținuți politici din România comunistă. Șefă de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, a fost arestată în 1945, violată, torturată, condamnată la închisoare, grațiată, re-arestată. A reușit să fugă din România în 1948. Ajunsă la Paris, sub imboldul Monicăi Lovinescu, și-a scris memoriile de închisoare, publicate în 1951 de editura Hachette fără să aibă însă ecoul scontat. Cartea sa a fost tradusă în română și publicată în 1992 de editura Humanitas, și apoi în 1999 de Fundația Culturală Memoria. Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul, București, Editura, Fundația Culturală Memoria, 1999.

[82] Nicole Valéry Grossu, Bénie sois-tu, prison…une ancienne détenue politique en Roumanie parle, Paris, Plon, 1976.

[83] Oana Orlea, Ia-ți boarfele și mișcă! Interviu realizat de Mariana Marin, București, Editura Cartea Românească, 1991 (în continuare Oana Orlea, Ia-ți boarfele și mișcă!).

[84] Annie Samuelli, Gratiile despărțitoare, București, Editura Fundația Culturală Memoria, 2001.

[85] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, București, Editura Humanitas, 1992.

[86] Proiectul, Vivre ensemble. La mémoire dans les sociétés posttotalitaires, a fost coordonat de către Bogumil Jewsiewicki, la acea dată șeful Catedrei de cercetare în istoria comparată a memoriei (Chaire de recherche du Canada en histoire comparée de la mémoire), de la Universitatea Laval din Québec, Canada, cel care peste câțiva ani a fost și coordonatorul tezei mele de doctorat. Proiectul mai includea Polonia dar și țări din Africa.

[87] Verena Aebischer, Femmes et le langage: Représentations sociales d’une différence, Paris, PUF, 1985 (în continuare Verena Aebischer, Les femmes et le langage), pp. 117-118.

[88] Avishai Margalit definea „comunitatea de memorie”, community of memory, ca aceea comunitate bazată nu doar pe relațiile dintre membrii care trăiesc încă, ci bazată și pe memoria acelor membri care nu mai trăiesc. Această comunitate este preocupată în egală măsură de membrii vii și de cei morți și pentru care comemorarea celor trecuți în neființă este o activitate susținută, mult mai activă decât în alte tipuri de comunități. Este o comunitate care se creează și există prin memorie. Avishai Margalit, The Ethics of Memory, Cambridge, Massachusetts-London, Harvard University Press, 2002 (în continuare Avishai Margalit, The Ethics), p. 69.

[89] Descrierea amănunțită a cercetării în capitolul I.

S-ar putea să-ți placă și…