Înstrăinați. Întâlniri cu extremiști

Autor:



46,00 lei

Cod ProdusCS00459
ISBN978-606-537-561-1
Nr. pagini284
Nr. planșe
Format130x200 mm

Disponibil pentru precomandă

Descriere

Bazată pe interviuri profunde, puternice, Înstrăinați reprezintă o călătorie revelatoare către lumea extremismului și înapoi.
Care este devenirea unui extremist? De la culte obscure la mișcări revoluționare, oamenii au fost dintotdeauna fascinați de credințele aflate la limită. În lumea profund divizată de azi, ideologiile polarizatoare sunt mai atractive ca niciodată. Mult prea des, îi condamnăm pe cei ale căror poziții ne ofensează, în loc de a încerca să înțelegem ce anume atrage oamenii la marginea îndepărtată a societății și ce îi poate aduce înapoi.
În Înstrăinați, întâlnim opt persoane diferite din punct de vedere al religiei, ideologiei și naționalității, atrase de convingerii radicale, printre care un tânăr, devenit reprezentantul supremației albilor în America epocii Trump, o norvegiancă atrasă într-o conspirație revoluționară în anii `80, un elev care a părăsit Marea Britanie pentru a lupta în Siria și un australian, membru al mișcării de extremă stângă Antifa.
Atrăgându-ne în poveștile lor, MacDonald-Gibson provoacă la reflecție asupra a cine sau ce este un extremist și ne arată nu doar ce putem face pentru a preveni extremismul în viitor, dar și cum putem începe repararea crevaselor din societatea prezentului.

DISTRIBUIE !

Cuprins

Prolog / 9

Notă pentru cititori / 15

Lista persoanelor / 19

PARTEA ÎNTÂI: TINEREȚEA / 21

1. Cathrine Moestue, Oslo, Norvegia, 1965-1986 / 23

2. Peter Cytanovic, Reno, Nevada, SUA, 1996-2015 / 32

3: Hadiya Masieh, Yorkshire, Marea Britanie,

1978 – Londra, Marea Britanie, 1997 / 43

4: Ibrahim Kamara, Bo Town, Sierra Leone,

1994 – Brighton, Marea Britanie, 2009 / 48

5: Mak Kapetanovic, Jacksonville, Florida, SUA,

1997-2013 / 58

PARTEA A DOUA: EDUCAȚIA/ 65

6: Cathrine Moestue, Eskilstuna, Suedia,

1984-1986 / 67

7: Hadiya Masieh, Londra, Marea Britanie,

1997-2003 / 78

8: Tom Olsen, Haugesund, Norvegia, 1974-1997/ 87

9: Mak Kapetanovic, Jacksonville, Florida, SUA / 98

10: Ibrahim Kamara, Brighton, Marea Britanie,

2009-2014 / 104

11: Peter Cytanovic, Reno, Nevada, SUA, 2015 –

Charlottesville, Virginia, SUA, 2017 / 116

12: Shayne Hunter și Toby Cook, Adelaide, Australia,

1988 – Sydney, Australia, 2015 / 127

PARTEA A TREIA: JUDECATA / 139

13: Cathrine Moestue, Eskilstuna, Suedia, primăvara

1986 – Stockholm, Suedia, ianuarie 1988 / 141

14: Peter Cytanovic, Reno, Nevada, SUA,

2017-2018 / 152

15: Ibrahim Kamara, Brighton, Marea Britanie,

ianuarie 2014 – Provincia Alep, Siria, septembrie 2014 / 160

16: Tom Olsen, Johannesburg, Africa de Sud,

1997 – Stavanger, Norvegia, 2004 / 168

17: Hadiya Masieh, Londra, Marea Britanie,

2003-2015 / 181

18: Mak Kapetanovic, Jacksonville, Florida, SUA,

2015-2020 / 192

PARTEA A PATRA: ISPĂȘIREA / 201

19: Cathrine Moestue, Stockholm, Suedia, 1988 – Oslo,

Norvegia, 2021 / 203

20: Shayne Hunter și Toby Cook, Sydney, Australia,

2015 – Ontario, Canada, 2020 / 214

21: Peter Cytanovic, Londra, Marea Britanie,

2018-2019 / 226

22: Ibrahim Kamara, Brighton, Marea Britanie,

ianuarie 2014 – 2021 / 234

23: Hadiya Masieh și Peter Cytanovic, Londra,

Marea Britanie, 2015 – Reno, Nevada, 2021 / 244

Epilog / 257

Notă asupra surselor / 265

Prolog / 265

Notă pentru cititori / 265

Mulțumiri / 283

DISTRIBUIE !

Prolog

Bruxelles, 22 martie, 2016.

Taxiul în care mă aflu își croiește drum prin traficul de dimineață, oarecum mai liber decât ar trebui să fie la această oră, spre aeroport. Este începutul orei de vârf, dar lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui, nici aici, nici în multe alte orașe mari. Domină un sentiment confuz de teamă, de permanentă realizare a potențialei violențe, pentru că am văzut teroarea care poate să survină. Cu patru luni în urmă, nouă teroriști au atacat cluburi de noapte din Paris, omorând 130 de persoane. Acum, nu mai considerăm propria siguranță ca fiind de la sine înțeleasă și ne obișnuim treptat cu această nouă epocă a temerii și neîncrederii.

Teama a ajuns rapid la Bruxelles, unde locuiam de trei ani, realizând reportaje despre Uniunea Europeană (UE). La puțin timp după atacurile din Paris, armata a apărut pe străzi și ni s-a impus evitarea spațiilor publice. Existau informații despre un atac iminent și, timp de o săptămână, în noiembrie 2015, ni s-a spus că este prea periculos să trimitem copiii la grădinița sau școală, să călătorim cu tramvaiul sau autobuzul. Am bombănit despre necesitatea de a găsi bone și despre prețul curselor cu taxiul, în același timp întrebându-ne dacă suntem în siguranță la cumpărături, în vizită la prieteni, în general în afara propriei locuințe. Perioada de izolare s-a încheiat, dar armata a rămas, păzind sinagogi, mall-uri și gări. La început, era șocantă omniprezența soldaților în acest oraș european, a vehiculelor blindate și a pazei înarmate la centrele comerciale suburbane, însă este uimitor cât de repede ne adaptăm la extreme.

O rămășiță a acestei temeri mai flutură pe fețele celor care pătrund în aeroportul din Bruxelles, observându-i pe soldații care păzesc intrarea. Realizăm că viața nu a revenit încă la normal, dar este în regulă, ne-am obișnuit cu asta. Mintea mea, aidoma a celorlalți, folosește același mecanism: o scurtă recunoaștere a riscului, înainte de a reveni la confortul rutinei: check-in, control, mic-dejun.

Cincisprezece minute mai târziu, trei tineri pătrund în aeroport, parcurg același traseu ca și mine, de la coloana taxiurilor, pe lângă cei doi soldați, în sala plecărilor. Ei sunt Ibrahim El Bakraoui, 29 de ani, cu trăsături pline, condamnat pentru împușcarea unui polițist, Najim Laachraoui, 24 de ani, inginer electronist în formare, fratele unui campion belgian la taekwondo și Mohamed Abrini, 31 de ani, fost traficant de droguri, cu cazier pentru infracțiuni minore. Taximetristul care i-a adus la aeroport a declarat ulterior că a remarcat un miros ciudat, emanat de cele trei valize, neobișnuit de grele. Mirosul se datora faptului că ele conțineau o combinație letală de substanțe chimice, exploziv și cuie.

La 7.58 a.m., prima bombă este detonată în rândul 11 din zona de check-in, urmată, după câteva secunde, de a doua, pe rândul 2. Ibrahim El Bakraoui și Najim Laacraoui sunt morți; dispozitivul lui Mahomed Abrini eșuează și acesta fuge. Mă aflam în zona terminalelor, luând micul-dejun și nu am auzit exploziile, dar am auzit panica generată, chiar când un angajat al aeroportului a intrat în restaurant, strigându-ne să ieșim afară. Un ordin de evacuare s-a auzit din difuzoare, contrazis apoi de un altul, care ne spunea să rămânem în zona terminalelor. Care este de urmat? Pasagerii, trăgând după ei valize mici, se mișcă dezorientați înainte și înapoi, neștiind încotro s-o ia. Știri despre bombe apar pe telefoanele noastre, dar încă nu realizăm ce s-a întâmplat la doar câteva sute de metri distanță. În cele din urmă, suntem escortați afară din terminalul 2, într-o zonă de încărcare de marfă.

Un bărbat cu un pulover însângerat, așezat pe jos, privește în gol. Lunetiști ocupă poziții pe acoperișuri. Zărim ferestrele sparte din sala plecărilor. Înăuntru sunt șaptesprezece cadavre, într-un iad de fum dens, cărucioare răsturnate, sticlă spartă și vieți spulberate.

Până la acel moment, fusesem corespondent străin, în special în Asia, timp de aproape cincisprezece ani. La întoarcerea pe continentul de baștină, l-am găsit cuprins de frământări cutremurătoare, cum nu mai fusese de la căderea zidului Berlinului. Criza economică distrusese încrederea în guverne și instituțiile statelor, iar criza refugiaților urma să paralizeze curând UE. Noul val de teroare slăbea încrederea europenilor în principiile încrederii și siguranței, menite să ne țină împreună.

Către sfârșitul anului 2016, am înțeles că extremismul nu se reducea la tineri înarmați cu bombe. Spectrul extremismului politic a propulsat Statele Unite și Regatul Unit pe căi discordante. Pe 23 iunie, Marea Britanie a votat în favoarea ieșirii din UE, după o campanie marcată de un amestec de adevăr, minciună și retorică incendiară. Pe 9 noiembrie, alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, a inițiat una din cele mai polarizante perioade din istoria americană.

De-a lungul carierei mele, am căutat oameni deveniți victime ale vremurilor pe care le trăiau și am încercat să redau complexitatea frământărilor lor: oameni obișnuiți, marcați de politicile de austeritate, refugiați luptându-se să fie percepuți ca ființe umane, comunități de minorități afectate de crime generate de ură. În timpul acelui an tulburat, am realizat că, pentru înțelegerea vremurilor ieșite din comun pe care le trăiam, trebuie să-i înțeleg și pe cei aflați de cealaltă parte. Victimele ne oferă o parte a poveștii, dar, fără a asculta și vocile extremiștilor înșiși, nu vom înțelege niciodată cu adevărat ce îi poartă pe oameni spre ura și teama care ne întunecă astăzi viețile.

La cinci ani distanță, acea săptămână de teamă trăită în Bruxelles, după atacurile teroriste din Paris, pare o prevestire a carantinei impuse tuturor de COVID-19. Fără îndoială, este o lume nouă, în care segregările devenite dureros de evidente în 2016 sunt acum înrădăcinate în viața de zi cu zi. Limbajul extremismului se răspândește în fiecare dezbatere și simplul gest de purta o mască medicinală devine un câmp de bătălie ideologic. Coronavirusul a exacerbat diferențe deja pronunțate, iar oameni privesc spre un viitor chiar mai nesigur. Marea Britanie se luptă să-și făurească o nouă identitate, odată cu depărtarea de UE. Statele Unite se îndreaptă către o nouă președinție, într-o vreme în care comunitățile sunt angajate în dispute privind concepții ce par de nerăsturnat și neînțelegeri aparent insurmontabile. Ima­ginația oamenilor este captivă a teoriilor conspiraționiste pericu­loase, iar societatea este dominată de retorică segrega­ționistă. În toată această ură și teamă, oamenii au devenit captivi ai propriilor convingeri, devenite unicul adevăr și ne întrebăm dacă societatea va fi vreodată capabilă să se vindece.

Dar speranța se ascunde în cele mai stranii locuri. Când am început să intervievez extremiști și familiile acestora, voiam să găsesc numitorul comun care conduce oamenii pe calea radica­lizării, indiferent de ideologie. Desigur, s-a conturat imaginea unei țesături complexe de speranțe, nemulțumiri, temeri, nesigu­ranță și dezamăgiri, care determină adoptarea extremis­mului. Este surprinzător cât de asemănătoare sunt narațiunile lor, indiferent de momentul radicalizării, origine, sau convingerile spre care s-au simțit atrași. Când începem să distingem ceea ce îi unește pe acești bărbați și femei, iese în evidență o schiță a posibilități de a depăși segregarea și tribalismul care încep să definească vremurile pe care le trăim. Poveștile extremiștilor dezvăluie posibilitatea unui viitor mai bun, unul în care interacțiu­nea umană și empatia sunt celebrate, nu disprețuite, în care oamenii pot avea defecte, pot greși și se pot contrazice, păstrându-și umanitatea ți în care se pot concentra pe ceea ce ne unește, nu pe ceea ce ne desparte.

Poveștile extremiștilor nu sunt menite să ne facă să-i judecăm, să-i exonerăm, sau să ne pară rău pentru ei; ele nu induc ideea că am putea să-i vindecăm, ca prin farmec, peste noapte, de convingerile extremiste. Ele sunt și poveștile noastre, ce reflectă tentația de a ne lupta cu nedreptățile și inegalitățile din jurul nostru prin a striga mai tare, prin a ne înfuria mai rău, prin a-i învinui pe ceilalți de tot ce este greșit în lume. Ele fac apel la o experiență universală și dezvăluie adevăruri care ne pot ajută să formăm o conexiune cu oamenii din viețile noastre, să inițiem procesul lent al vindecării segregării sociale.

Nu există soluții facile, iar situația s-ar putea înrăutăți, înainte de a merge spre bine. Așa cum bine știu bărbații și femeile intervievați aici, trebuie să parcurgi tot drumul până la extreme, pentru a găsi o cale de întoarcere către un loc mai bun.

DISTRIBUIE !

Notă pentru cititori

A scrie despre oameni care au ales, conștient, să urmeze ideologii violente, dominate de ură, sau polarizante este un proces provocator și controversial. Acum câțiva ani, un articol intitulat „Trebuie să încetăm din a-i mai umaniza pe neo-naziști” dădea o replică unor articole criticate, pe bună dreptate, pentru a fi prezentat, în nuanțe de normalitate și chiar fascinație, indivizi și grupuri aparținând orientării de extremă dreapta. Mass-media, termen care mă include și pe mine, a parcurs un traseu abrupt de adaptare în reportajele despre extremism. Știrile despre extremismul islamic au avut mai mult senzațional decât orice investigație asupra amenințării extremei dreapta, iar apariția violenței de extremă stângă  fost, adesea, lăsat în plan secund. După alegerea, în 2016, a lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite, multe organizații de presă au alcătuit profilul americanilor tributari ideologiilor naționaliste ale albilor, într-un efort de a înțelege răspândirea convingerilor rasiste. Adesea, aceste eforturi au pierdut esențialul, portretizând „neo-nazistul din vecini”, fără a oferi prea multe indicii despre procesul complex și nuanțat prin care cineva poate fi atras de astfel de idei. Alte articole, dorind să explice convingerile extreme, le-au oferit, fără să vrea, o platformă de propagare. Nu putem evita adevărul conform căruia cei care urmează ideologii extremiste sunt oameni, cu motivații umane pentru acțiunile lor. Fără a înțelege în profunzime aceste motivații, nu putem spera să găsim modalități eficiente de a combate extremismul.

Nu există o definiție atotcuprinzătoare a extremismului. Acesta rămâne nebulos și deschis mai multor interpretări. Unii dintre cititori s-ar putea să nu considere toate ideologiile prezentate aici ca fiind extremiste, pentru că ceea ce considerăm extrem depinde de înclinarea politică. Persoanele prezentate în această carte au fost selectate pentru că se identifică drept membri ai unui grup extremist sau adepți ai unei ideologii extremiste. Ideea că ar exista „extremismul tipic” este falsă, dat fiind că atracția spre convingeri polarizante se exercită asupra persoanelor din diferite contexte politice, religioase și socio-economice. Există similitudini demografice, evidențiate în studii care arată că bărbații sunt mai predispuși să fie atrași de extremismul violent decât femeile. Un alt punct comun este vârsta, deoarece suntem mai vulnerabili în tinerețe, când avem nevoie de călăuzire. Cele mai frapante asemănări apar când explorăm nesiguranța și motivațiile celor atrași de extremism, ceea ce constituie subiectul acestei cărți – să ascultăm vocile persoanelor implicate anterior în mișcări extremiste, sau care au pierdut membri ai familiei datorită mișcărilor extremiste și să învățăm de la ei. Am omis interviuri cu persoane încă implicate în astfel de mișcări, deoarece lor le lipsește retrospecția necesară identificării factorilor care i-au condus la adoptarea acestor ideologii și nu am vrut să transform cartea în unealta difuzării convingerilor lor. Am încercat să evit descrierea naturii exacte a ideologiilor extremiste și a sistemului lor de valori, tocmai pentru a nu disemina teorii conspiraționiste și narative false.

Cei opt protagoniști ai cărții mi-au permis să folosesc numele lor reale. Alte nume și detalii biografice au fost schimbate, pentru protejarea identității altor persoane, implicate în viețile lor; detalii în acest sens se regăsesc în secțiunea finală a cărții, Notă asupra surselor.

Trebuie să precizez că nu am intenționat trasarea unei echivalențe de ordin moral între persoanele prezentate în aceste pagini. Unele dintre ele nu au încălcat nicio lege, altele au comis crime violente în urmărirea scopurilor lor ideologice, astfel purtând pe umeri o povară mai mare. De asemenea, ele se află în diferite etape ale procesului de de-radicalizare, în funcție de timpul care a trecut de când au părăsit mișcarea extremistă și de sprijinul pe care l-au primit de atunci. Nu este exclus, pentru unele, să adopte din nou aceleași narative segregaționiste. Prin relatările lor, sper să ajungem la o mai bună înțelegere a alegerilor lor și a ceea ce le-a ajutat să se schimbe. Este ușor să judecăm și să condamnăm, cu efort minim, mai ales când consecințele tragice ale acțiunilor extremiste sunt atât de vizibile în întregul societății de azi. Este mult mai greu efortul de a înțelege de unde vin convingerile extremiste. Dacă scopul nostru este să combatem discursurile urii și segregarea și să creăm societăți mai tolerante pentru noi toți, trebuie să înțelegem, mai întâi, cum au ajuns aceste convingeri să domine.

DISTRIBUIE !