Reduceri!

Industria materiilor dure animale din așezarea Cucuteni de la Drăgușeni-Ostrov

Autor: , ,



77,00 lei

table id=451 /]

Descriere

Scopul prezentei lucrări este de a rediscuta ansamblul arheologic din materii dure animale provenit din cercetările arheologice efectuate de S. Marinescu-Bîlcu și Al. Bolomey între anii 1970-1974 și 1979-1985, în așezarea de la Drăgușeni-Ostrov, aparținând culturii Cucuteni. Ansamblul analizat cuprinde doar piesele păstrate în colecția Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (IAB), Academia Română. Arhiva istorică a Institutului de Arheologie și informații furnizate de colegii de la Muzeul Județean Botoșani sugerează că un număr de piese și, poate, o parte din resturile faunistice se află la acest muzeu.

DISTRIBUIE !

Introducere

INTRODUCERE

Scopul prezentei lucrări este de a rediscuta ansamblul arheologic din materii dure animale provenit din cercetările arheologice efectuate de S. Marinescu-Bîlcu și Al. Bolomey între anii 1970-1974 și 1979-1985, în așezarea de la Drăgușeni-Ostrov, aparținând culturii Cucuteni. Ansamblul analizat cuprinde doar piesele păstrate în colecția Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” (IAB), Academia Română. Arhiva istorică a Institutului de Arheologie și informații furnizate de colegii de la Muzeul Județean Botoșani sugerează că un număr de piese și, poate, o parte din resturile faunistice se află la acest muzeu.

Starea de conservare a pieselor este majoritar bună. Un număr semnificativ de piese de corn sunt acoperite de o crustă calcaroasă care maschează eventualele modificări de ordin morfologic sau zonele de uzură. Inevitabil, de la descoperirea pieselor și până în momentul de față au suferit deteriorări, acestea afectând uneori frontul activ sau zonele de uzură.

 

Metodologia de studiu

Analiza prezentă a ansamblului arheologic de la Drăgușeni-Ostrov este diferită atât prin modalitatea de organizare a materialului, cât și prin metodologia folosită. Cea din urmă a vizat identificarea produselor și sub-produselor rezultate din schemele operaționale, precum și a stigmatelor tehnologice și de uzură prezente pe acestea pentru o determinare corectă a succesiunii operațiilor tehnologice și a utilizării pieselor finite. De asemenea, am căutat să identificăm modalitățile prin care comunitățile eneolitice au exploatat mediul animal pentru a obține tipurile de artefacte aparținând industriei materialelor dure animale prezente în acest ansamblu și modul în care aceste obiecte sunt reintegrate în ciclul de utilizare. Discuții viitoare extinse asupra acestui tip de material din alte situri eneolitice ar putea aduce o contribuție decisivă a înțelegerii modelului de exploatare a resurselor animale în perioada culturii Cucuteni. Nu în ultimul rând, studiul de față a inclus și piese rămase inedite din campaniile arheologice ale anilor 1980-1985. Din păcate, câteva piese semnificative publicate și ilustrate în monografie nu ne-au fost accesibile.

Indiferent de tipul de materie primă, în cadrul studiului nostru, piesele au fost grupate după gradul de transformare și poziția în cadrul lanțului tehnologic (resturi, suporturi, preforme și piese finite). În cazul studiului inițial a avut loc un examen cu ochiul liber (și în unele cazuri cu un stereo-microscop) al pieselor. În cadrul studiului nou, stigmatele tehnologice au fost analizate folosindu-se un stereomicroscop Olympus SZ61 (măriri până la 90x), precum și un microscop optic Keyence VHX–600 (măriri între 30x și 150x), deoarece doar printr-o descriere corectă a acestora (ex. amplasare, direcție, morfologie etc.) putem, într-o etapă ulterioară, reconstitui succesiunea procedeelor din cadrul schemelor tehnologice de transformare ale materiilor prime.

 

Detaliind metodologia de studiu, principiul de bază utilizat a fost cel al remontage par default, așa cum a fost el elaborat de A. Averbouh (2000), care ne propune o modalitate foarte bine definită conceptual de reconstituire a chaîne opératoire, iar terminologia folosită pentru identificarea diferitelor tehnici a fost cea propusă în cadrul Fiches typologiques de l’industrie osseouse préhistorique (1990, 1993, 1998, 2004). Criteriile analitice pentru interpretarea acestor stigmate tehnologice și funcționale s-au bazat și pe comparații cu metodologiile recente stabilite în publicații ce vizează industria materiilor dure animale (ex. David 1999; Averbouh 2000; Provenzano 2001; Goutas 2004; Pétillon 2006; Tejero et al. 2012).

Chiar dacă scopul principal al prezentei Introduceri nu este să detalieze metodologia folosită, am dori să definim câțiva dintre termenii ce se vor regăsi constant în text, pentru o înțelegere mai facilă din partea cititorului. În primul rând, pentru înțelegerea vieții de zi cu zi a comunității cucuteniene de la Drăgușeni, ne-am propus reconstituirea lanțurilor operaționale legate de utilizarea materiilor dure de origine animală (chaînes opératoires) care reprezintă ”ansamblul de mijloace tehnice aplicat pentru a obține un obiect finit pornind de la un bloc de materie primă” (Averbouh 2000: 57).

Pentru o ierarhizare sistematică a observațiilor, în interiorul marilor categorii de materii prime, subdivizarea artefactelor a urmărit gradul lor de finisare, rezultând patru categorii: piese finite, piese în curs de prelucrare, suporturi și resturi de debitaj, deoarece prezența tuturor elementelor constitutive ale unui lanț operator ne oferă indicii legate de prelucrarea sau nu, in situ, a echipamentului necesar comunității.

Acestea pot fi astfel definite:

resturi de debitaj – resturi epuizate provenind din extragerea sau prelucrarea suporturilor şi care nu mai pot fi reutilizate;

suporturi – produse neretuşate sau nefasonate, derivate din debitaj care se pretează pentru a fi transformate mai târziu în obiecte finite;

preforme – piese aflate în diferite stadii de prelucrare, importante pentru că păstrează numeroase stigmate ale lanțului operator;

obiecte finite (dălți, retușoare, mânere, recipiente, linguri, etc) care au fost utilizate pentru diverse activități.

Acestor categorii li se adaugă cea a pieselor definite ca indeterminate, din cauza prezenței insuficient observabile a atributelor morfologice sau a stigmatelor de uzură.

În cadrul chaînes opératoires, debitajul și fasonajul reprezintă cele două operații majore. Debitajul reunește toate acțiunile ce vizează producția unui suport prin diviziunea blocului de materie primă (Averbouh and Provenzano 1998-1999: 6). În lotul analizat în studiul de față, au fost identificate trei tipuri de suporturi: plate, în volum și intermediare, această subdiviziune permițând atașarea la un tip de debitaj. Suporturile plate conservă doar o parte din morfologia blocului de origine și se obțin print debitaj longitudinal. La rândul lor și suporturile intermediare concid doar parțial cu blocul de origine, în sensul că din acesta s-a extras un fragment plat, restul suportului păstrând volumul anatomic. Suporturile în volum corespund morfologic blocului de origine și se obțin prin debitaj transversal, atunci când blocul este debitat perpendicular sau printr-un debitaj oblic. Pentru obținerea acestor tipuri de suporturi, au fost utilizate următoarele tehnici:

 

 

Percuția directă – implică lovirea directă a blocului de materie primă cu ajutorul unui percutor, ceea ce provoacă divizarea blocului ca urmare a șocului.

Rainurage[1]-ul – se aplică cu ajutorul unei piese litice de de tip burin, printr-o mișcare unidirecțională repetată, urmărindu-se crearea unui șanț lung, din ce în ce mai profund, cu secțiune în U, care va permite în final divizarea blocului prin eliminarea de materie primă sub formă de particule/pulbere.

Sciage-ul – se utilizează fie o fibră vegetală abrazivă, în asociere cu apă și nisip, fie o piesă litică cu o muchie tăioasă, aplicate într-o mișcare bidirecțională, perpendiculară/oblică pe axa lungă a piesei. Urmare a acestei mișcări, se formează un șanț adânc, cu o secțiune în V, rezultatul fiind similar cu cel al rainurage-ul, diferită fiind doar direcția de divizare a blocului.

Flexionarea – constă în divizarea blocului de materie primă prin îndoirea sa, aplicându-se o forță continuă și intensă.

Fasonajul este operația care vizează punerea în formă a suportului obținut ca urmare a debitajului. O dată cu aplicarea fasonajului se obțin fie preforme, fie piese finite. Tehnicile identificate în cadrul operației de fasonaj pot fi grupate în două tipuri: de modificare a suprafeței sau de modificare a volumului. Cele mai multe fac parte din prima grupă, putând enumera în acest caz:

Raclage-ul – este menit să regularizeze suprafața unui suport, prin eliminarea de particule de materie primă cu ajutorul unei piese litice având o muchie tăioasă și regulată, folosită într-o mișcare unidirecțională. Se dezvoltă o suprafață cu striuri lungi, destul de adânci, dezvoltate în funcție de direcția mișcării.

Abraziunea – are același efect de eliminare a stratului superficial de materie primă, printr-o acțiune de frecare a blocului de materie primă de o piatră abrazivă (uneori, adăugându-se apă și nisip). Mișcarea este, de obicei, circulară. Se dezvoltă o suprafață cu striuri fine având o direcție circulară sau dreaptă (în funcție de mișcarea de frecare).

Așchierea – constă în eliminarea de așchii din suprafața materiei prime, folosindu-se o piesă litică cu o muchie tăioasă, printr-o asociere între tăiere și presiune exercitate asupra blocului de materie primă. Pe suprafața acestuia este evident negativul zonei active a piesei litice. Prin această tehnică, are loc o subțiere a suportului.

Pentru procedeele de modificare a volumului, am identificat doar perforația, care a cunoscut două variante. Prima este rotația realizată cu ajutorul unui perçoir într-o mișcare de rotație bifacială alternativă, menită să elimine particule fine de materie. O altă variantă a constat în prepararea prin percuție a suprafeței ce urma să fie perforată, pentru subțierea acesteia, după care s-a aplicat același procedeu de rotație.

De asemenea, am dori să explicăm diferența între trei termeni utilizați în cadrul studiului nostru: tehnică, procedeu și metodă. Tehnica se află la baza chaîne opératoire putând fi definită drept asocierea unei materii prime cu un mod de acțiune asupra materiei, un utilaj și un gest (Averbouh 2000: 55). Asocierea a două sau mai multor tehnici în scopul obținerii unui rezultat tehnologic se numește procedeu (Averbouh and Provenzano, 1998-1999: 7). În fine, metoda este un set rațional de operațiuni efectuate succesiv conform unor procedee predefinite (Tixier et al. 1980).

 

În prima etapă a studiului nostru, fiecare artefact a beneficiat de o fișă de analiză, cu ierarhizarea observațiilor asupra pieselor pornind de la definițiile de mai sus. Desigur, economia spațiului nu ne-a permis prezentarea, în această Introducere, a tuturor observațiilor înregistrate, fiind reținute numai cele considerate semnificative. În următoarea etapă, în vederea corelării datelor oferite de fiecare artefact, analiza s-a realizat în funcție de materia primă din care erau confecționate piesele (os, corn, dinte, cochilie). Acest lucru nu a fost întâmplător deoarece, după cum se va vedea în acest studiu, proprietățile mecanice diferite ale materiilor prime au impus utilizarea unor tehnici diferite, adaptate acestor proprietăți.

În cadrul fiecărei fișe, au fost notate și datele morfometrice ale piesei. Principalele dimensiuni reținute au fost: lungimea (care a fost considerată indeterminabilă, dacă gradul de fracturare al piesei era prea avansat); diametrul (în cazul pieselor cu secțiune circulară) sau lățimea și grosimea (în cazul pieselor cu secțiune rectangulară). Ilustrația pieselor din catalog are scara de 1 cm.

 

Organizarea volumului

Lucrarea de față a fost organizată în patru capitole, acoperind descrierea sitului arheologic și a contextului de descoperire a pieselor, un catalog al pieselor semnificative din colecția Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan”, un capitol privind tehnologia materiilor dure animale din cadrul sitului și o parte de discuții asupra rezultatelor obținute, cu referiri la alte situri eneolitice cucuteniene.

Descrierea sitului se bazează pe informațiile publicate anterior de către autoarele cercetării. Contextul arheologic al pieselor s-a bazat pe marcajele de pe artefacte[2], precum și pe câteva fișe de lucru ale Alexandrei Bolomey referitoare la industria cornului (Cervus elaphus și Capreolus capreolus) prezente în arhiva aceluiași institut.

Fișele create pentru fiecare artefact cuprind informații succinte asupra contextului piesei (an cercetare, secțiune, complex – număr locuință sau groapă și adâncime (acolo unde ele erau prezente)), categorie piesă (rest de debitaj, suport, preformă sau piesă finită), câteva informații de natură tehnologică și datele morfometrice ale piesei. Nu sunt prezente în catalog toate artefactele identificate în colecție, ci doar cele considerate reprezentative și prezentând urme de prelucrare.  Fragmentele de materie primă nu au fost incluse, acestea fiind extrem de numeroase, mai ales în cazul cornului de cerb. Fiecare piesă prezentă în catalog este însoțită de o ilustrație.

Capitolul de tehnologie discută separat cele patru tipuri de materii prime identificate: corn, os, dinte și valvă. Atenția noastră s-a concentrat în special asupra pieselor din primele etape de prelucrare ale ramurii (resturi și suporturi) fără de care am fi avut puține informații de natură tehnologică legate de operația de debitaj. De cele mai multe ori, doar pornind de la resturi și suporturi, s-a putut identificat metoda de debitaj (ex. segmentare transversală, bipartiție longitudinală etc.).

Partea de Discuții cuprinde atât o discuție generalizată asupra tehnologiei materiilor dure animale din cadrul sitului, cât și o contextualizare în cadrul general cucutenian. Studiul colecției este văzut și prin prisma rezultatelor studiului faunistic (așa cum apare el din publicații, nefiindu-ne la dispoziție colecția faunistică).

[1] A fost păstrată terminologia din limba franceză atunci când în limba română nu există un echivalent.

[2] Marcajul a fost păstrat exact așa cum apare el pe piesă. Din această cauză, uneori numerele de secțiuni apar cu cifre romane (majoritar), dar și cu cifre arabe. Într-un singur an (1982), organizarea secțiunilor nu a fost făcută pe carouri ci pe „metri”. Adâncimile au fost măsurate de la nivelul actual de călcare și nu există indicii că ar fi fost utilizată sitarea (uscată sau umedă) a solului.

Notațiile sunt diferite de cele din monografia sitului, unde Locuință (Loc) a fost tradus prin Dwelling (D) iar groapă (Gr.) prin Pit (P.).

DISTRIBUIE !