Stoc epuizat

Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cultul personalităţii (1945-1965)

50,00 lei

Autor:



Cod ProdusCS00321
ISBN978-606-537-291-7
Nr. pagini
Nr. planșe
Format17x24 cm, cartonata

Stoc epuizat

Categorie: Etichetă:

Descriere

Scriu aceste rânduri convins că avem de-a face cu o carte excepţională: ca analiză conceptuală, ca documentare de arhivă, ca perspectivă istoriografică. Eu unul am citit-o cu maxim interes şi, sunt sigur, aşa o vor citi şi toţi cei care vor să înţeleagă dinamica luptelor politice secrete, dar, vai, cât de reale, din România sovietizată.
Elis Pleşa nu doreşte să scrie un rechizitoriu, deşi crimele legate de Dej ar merita şi aşa ceva. Ea este o istorică autentică, scrie fără patimi partizane. Se străduie să scruteze mecanismele cultului lui Dej, fundamentele ideocraţiei comuniste din România. Mă bucur să o spun, este o reuşită admirabilă! (…) Avem aici o mină de aur a analizei istoriografice în cea mai elegantă şi persuasivă formă. Elis Pleşa nu ne oferă doar analiza cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, ci, mai mult, o biografie politică fascinantă, cu detaliile care întregesc un tablou terifiant.

prof. univ. dr. Vladimir Tismăneanu

Lucrarea a fost elaborată după regulile artei, comensurând toate elementele unei întreprinderi monografice, oferind măsura unui istoric deja format, capabil să formuleze interpretări consistente în raport cu un evantai de surse istorice diverse (…) am preţuit în lectura textului felul în care Elis Plesa a ştiut să armonizeze informaţiile originale prelevate din arhive cu interpretările istoriografiei cu privire la subiectul studiat, într-un armonios şi corect sistem de note infrapaginale, în care acurateţea citării a fost dublată de ample comentarii critice, de natură nu doar să lămurească situaţiile discutate, ci să şi deschidă alte orizonturi, biografice sau procesuale, care întregesc tabloul unui amplu şi solid şantier de cercetare.

prof. univ. dr. Virgiliu Târău

În România comunistă, cultul personalităţii s-a manifestat încă din perioada de început, luând o formă bine conturată în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, al cărui cult s-a dezvoltat progresiv, îndeosebi după eliminarea Anei Pauker de la conducerea partidului. În contextul generat de citirea celebrului Raport secret din februarie 1956, Gheorghiu-Dej a fost pentru prima dată contestat direct, chiar în interiorul Biroului Politic, pentru contribuţia substanţială la promovarea propriului cult al personalităţii. Acuzaţia adusă, în pofida caracterului său real, nu a reprezentat decât un pretext prin care Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu urmăriseră să câştige puterea, înlăturându-l pe Gheorghiu-Dej din fruntea partidului. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat, iar cultul personalităţii acestuia nu numai că nu a fost eradicat, ci chiar a cunoscut o traiectorie ascendentă, meritul i-a revenit în totalitate primului-secretar al C.C. al P.M.R., a cărui abilitate de a rămâne pe prima poziţie, în condiţiile unor evenimente interne şi externe extrem de încordate, nu poate fi negată.
Exceptând scurtul răgaz din cursul anului 1956, când autoritatea lui Gheorghiu-Dej a fost pusă sub semnul întrebării, cultul personalităţii acestuia s-a consolidat în perioada următoare, atingând apogeul la începutul anilor ’60. Un exemplu elocvent în acest sens l-a constituit prezentarea în presă a cuvântării rostite de Gheorghiu-Dej la sediul Adunării Generale a O.N.U., în toamna anului 1960, din care redăm următorul pasaj: „în faţa adunării, care reuneşte reprezentanţi ai aproape tuturor statelor lumii, răsună glasul iubitului fiu şi conducător al poporului nostru (…) Urmăream în sală figurile delegaţilor. Se puteau citi limpede satisfacţia şi simpatia cu care mulţi dintre delegaţi priveau spre tovarăşul Gheorghiu-Dej, ca spre cineva apropiat lor”[1]. În ultimii ani de guvernare, când Gheorghiu-Dej nu a mai avut practic niciun rival la conducerea partidului, cultul personalităţii s-a putut dezvolta fără a mai cunoaşte vreo piedică. Conform presei şi conducerii partidului şi statului, personalitatea lui Gheorghiu-Dej reunea toate calităţile poporului („cel mai iubit fiu al poporului”, „portavocea” acestuia, „cel mai bun exponent al gândurilor, năzuinţelor şi intereselor poporului nostru” etc.). Aceste ultime formule laudative, împreună cu organizarea unor mitinguri pe stadioane, au premers cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, care avea să cunoască însă forme mult exacerbate în comparaţie cu acelea ale predecesorului său.

Elis Pleșa

DISTRIBUIE !