DEPORTAREA ROMILOR SUB REGIMUL ION ANTONESCU

Autor:



42,00 lei

Cod ProdusCS00453
ISBN978-606-537-556-7
Nr. pagini310
Nr. planșe
Format
Categorii: , Etichetă:

Cuprins

Prefață.

I INTRODUCERE.

II CADRUL CONCEPTUAL.

II.1 Cadrul conceptual. Holocaust, Porajmos, Samudaripen.

II.2 Cadrul conceptual. Între genocid și purificare etnică.

II.3 Cadrul conceptual. „Politicile de populație” ale lui Sabin Mănuilă

III PROBLEMA ROMILOR ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ.

III.1 „Problema evreiască” și „problema țigănească”.  Cazul european și cazul românesc 

III.2 Romii în viața socială a României interbelice.

III.3 Teorii rasiale în Europa interbelică.

III.4 Regimul Antonescu și „problema țigănească”

IV DEPORTAREA ROMILOR ÎN TRANSNISTRIA.

IV.1 O problemă cantitativă: recenzarea romilor și numărul de deportați

IV.2 O problemă calitativă: motivarea deportării și categoriile celor deportați

IV.3 „În Transnistria frumoasă”. Situația romilor deportați

IV.4 Situația romilor rămași în România.

V STUDIU DE CAZ: ROMII ÎN ITALIA FASCISTĂ.

VI REFLECTAREA DEPORTĂRII ROMILOR ÎN PERIOADA POSTBELICĂ 

VI.1 Situația romilor la revenirea din Transnistria.

  1. 2 Deportarea în Transnistria în cadrul proceselor pentru crime de război

VII CONCLUZII

VIII BIBLIOGRAFIE.

DISTRIBUIE !

Prefață Lucian Nastasă-Kovács și Ottmar Trașcă

Prefață

Ignorată cu desăvârșire de istoriografia română de până în ultimul deceniu al secolului XX, tema deportării romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial caută a recupera decalajul și a scoate din uitare încă unul dintre mecanismele regimului antonescian care manifesta, printre altele, o vădită ostilitate față de toți acei supuși ne-români, cu sau fără cetățenie. Iar contribuțiile ultimelor aproape două decenii nu sunt de neglijat, cu atât mai mult cu cât ele au căutat să-și întărească analizele pornind mai ales de la acele surse documentare provenite de la principalele instituții ale statului totalitar implicate în mecanismul epurării: Președinția Consiliului de Miniștri, Inspectoratul General de Poliție, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliției Capitalei și, într-o oarecare măsură, Marele Stat Major al Armatei. Cum de la sine se înțelege, acestora li s-a adăugat treptat o suită de mărturii orale din partea puținilor supraviețuitori, ceea ce reprezintă o altă fațetă a acestui tragic eveniment. Ca și în cazul evreilor, una dintre problemele de prim rang pare a fi cea a cifrelor, și nu fără îndreptățire. Finalmente, totul devine o chestiune de „filozofie a numerelor”, care trece parcă în umbră alte aspecte, nu mai puțin importante.

În acest context, lucrarea de față se înfățișează ca o cercetare mult mai complexă, nu doar pentru că sistematizează informații deja existente pe tema deportărilor în Transnistria, ci doarece conturează în fond istoria unui grup etno-cultural suficient de vitregit în istoria românilor. Să nu uităm totuși că am fost cei din urmă de pe continentul european care i-au eliberat pe romi din robie, într-o vreme în care – în alte spații – aveau drepturi cetățenești încă de multă vreme.

Așadar, avem de-a face cu un studiu complex, care pune în discuție terminologii și concepte (genocid, holocaust etc.), reconstituie și contextualizează istoria interbelică a romilor, dar dezvoltă sintetic și teoriile rasiale din epocă, ce au justificat de fapt tragedia din Transnistria. Dar peste toate, Florinela Giurgea (Naciu-Rușcea) face propriile investigații arhivistice, aducând astfel o contribuție esențială la amplificarea cunoașterii.

Cum indică și titlul, miezul cercetării îl constituie deportarea în Transnistria a romilor, care a avut cu totul alte rațiuni decât în cazul evreilor. Evident, nu poate fi negată conotația rasială, de vreme ce utilizarea termenului de „țigan” este permanentă în discursul epocii.

Lucrarea scoate în evidență o pagină neagră din istoria României, pagină pe care, din nefericire, unii se prefac că nu o văd. Autoarea ia în discuție importanta temă a „negaționismului”, iar un capitol distinct este dedicat unui studiu comparativ cu situația romilor din Italia în aceeași perioadă și sub același tip de ideologie. Cu acribie și, uneori, chiar cu un cult pentru detaliu, stilul autoarei, bine controlat, cu îngrijite trimiteri la surse, indică un specialist pe deplin format. Apreciem că lucrarea de față constituie o reală contribuție științifică la tema deportării romilor în Transnistria în perioada 1942-1944.

 

Dr. Lucian Nastasă-Kovács

Academia Română. Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca

 

Cercetarea Holocaustului din România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial a beneficiat de-a lungul timpului – îndeosebi în perioada postdecembristă – de un interes constant din partea istoricilor români și străini. În plan istoriografic acest interes s-a reflectat prin introducerea în circuitul științific, îndeosebi în perioada postdecembristă, a unui număr însemnat de lucrări, studii și volume de documente, ce au investigat teme precum locul și rolul minorității evreiești în cadrul societății românești, precum și raporturile cu statul român, natura antisemitismului antonescian, legislația și măsurile antisemite inițiate și adoptate de regimul patronat de generalul – din august 1941 mareșalul – Ion Antonescu, acțiunile de deportare și exterminare îndreptate împotriva populației evreiești din Basarabia, Bucovina de Nord și Transnistria, ori deportarea romilor în Transnistria. În pofida unei literaturi de specialitate dense și valoroase, cu o paletă largă de opinii și interpretări pertinente, există încă numeroase aspecte referitoare la Holocaustul din România în cursul celei de- a doua conflagrații mondiale insuficient cercetate, printre acestea numărându-se în opinia noastră inclusiv măsurile discriminatorii adoptate de regimul antonescian împotriva minorității rome. Prezenta lucrare, dincolo de menirea sa firească de a umple un gol istoriografic, poate oferi răspunsuri la o serie de întrebări cu privire la politica rasială promovată de regimul antonescian și contribui în mod evident inclusiv la o mai bună cunoaștere a trecutului zbuciumat al acestei minorități – prin intermediul unei analize echilibrate și multidisciplinare.

Obiectivul principal al lucrării de față îl reprezintă abordarea deportării romilor în Transnistria din perspectiva analizării acestei măsuri ca politică publică, în cadrul „politicilor de populație” elaborate de instituțiile vremii (în primul rând de specialiștii care activau în cadrul Institutului Central de Statistică, dar nu numai). Această abordare este firească, dacă luăm în considerare faptul că atât Ion Antonescu, cât și vicepremierul Mihai Antonescu și-au exprimat în repetate rânduri dorința de a soluționa chestiunea evreiască, precum și de a asigura „omogenizarea” națiunii, într-o manieră sistematică, în consens de altfel cu metodele implementate la nivel european.

În economia capitolului II, dedicat delimitărilor conceptuale, autoarea consacră câte un subcapitol pentru explicarea utilizării termenilor de Holocaust, Porrajmos, Samudaripen în legătură cu persecuția romilor în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în România, respectiv pentru a trata și a analiza dacă măsura deportării romilor în Transnistria se încadrează în terminologia de genocid, masacru sau purificare etnică. Ultimul subcapitol al acestuia, cel mai important în opinia noastră, prezintă și analizează planurile referitoare la schimburile de populație, respectiv „politicile de populație” elaborate de Sabin Mănuilă, directorul Institutului Central de Statistică și principalul colaborator al mareșalului Ion Antonescu în acest domeniu, precum și legătura existentă între aceste planuri, respectiv politica rasială și de purificare etnică gândite și implementate parțial de regimul antonescian, îndeosebi în anii 1941-1942.

În cadrul capitolului III, intitulat „Problema romilor în România interbelică”, se prezintă pe larg geneza și evoluția așa-numitei „probleme a romilor” în România interbelică, capitolul fiind structurat în patru subcapitole. Astfel, în „«Problema evreiască» și «problema țigănească». Cazul european și cazul românesc”, autoarea relevă atmosfera existentă în societatea României interbelice, respectiv tratează comparativ maniera în care opinia publică ori clasa politică (partide, guvern etc.) s-au raportat la cele două minorități. Subcapitolul „Romii în viața socială a României interbelice” trasează succint istoria minorității rome din România, plecând de la momentul dezrobirii acestora până la emanciparea și asimilarea lor din perioada interbelică. În acest sens, se remarcă maniera în care percepția asupra romilor se modifică îndeosebi în perioada interbelică, cu identificarea treptată a acestora drept „vagabonzi”. Din acest capitol nu puteau lipsi teoriile rasiale referitoare la evrei și la romi, prezente pe o scară destul de largă în România interbelică. Astfel, autoarea prezintă modelele rasiale naziste preluate în România, răspândirea acestora și în ce măsură ele au beneficiat de adeziune ori susținere în cadrul opiniei publice românești, dezbaterile iscate în jurul lor în cadrul mediilor intelectuale, poziția cercurilor decizionale în această privință, precum și „soluțiile” identificate și aplicate în cazul romilor. În ultimul subcapitol, autoarea prezintă succint politica promovată de regimul Antonescu în chestiunea romilor, trecând în revistă și analizând posibilele motivații ale deportării romilor în Transnistria.

Capitolul IV, intitulat „Deportarea romilor în Transnistria”, ce reprezintă practic o continuare a ultimului subcapitol din capitolul precedent, fiind în opinia noastră și cel mai reușit din cadrul prezentei teze, este consacrat de autoare deportării romilor în Transnistria ca politică publică. Astfel, în cadrul primelor două subcapitole, „O problemă cantitativă: recenzarea romilor și numărul de deportați” și respectiv „O problemă calitativă: motivarea deportării și categoriile celor deportați”, aceasta prezintă și dezbate erorile înregistrate în ce privește raportările întocmite de autorități cu privire la numărul deportaților, precum și în ce privește categoriile de persoane deportate efectiv în Transnistria. De altfel, erorile înregistrate au avut ca rezultat o serie de incidente neplăcute pentru autorități, petrecute îndeosebi la unitățile armatei aflate pe front. Bunăoară, soldații de origine romă, informați pe diferite căi de deportarea familiilor lor în Transnistria, au solicitat permisiunea superiorilor de a pleca în căutarea lor. Pe de altă parte, conducerea armatei, confruntată cu aceste cazuri și în lipsa unor instrucțiuni clare, a solicitat la rândul ei indicații cu privire la procedura ce trebuie urmată, dat fiind faptul că această chestiune putea avea și alte repercusiuni (dezertări, receptarea și tratarea tuturor romilor drept „suspecți” etc.). Pe baza surselor documentare și a bibliografiei utilizate, autoarea prezintă pe larg inclusiv situația gravă a romilor deportați în Transnistria, tratamentul inuman aplicat acestora ce a dus la moartea unui mare număr de deportați, precum și percepțiile diferite ale deportării în vechiul Regat, respectiv Transilvania. Ultimul subcapitol din cadrul capitolului IV are ca obiect implementarea politicii publice, măsurile de ajustare, precum și evaluarea acestora.

În capitolul V, intitulat „Studiu de caz: Romii în Italia fascistă”, autoarea verifică anumite ipoteze de lucru, trecând în revistă și analizând succint măsurile adoptate împotriva romilor în Italia fascistă, îndeosebi în perioada în care aceasta a devenit partenerul Germaniei național-socialiste în arena internațională.

În fine, capitolul „Reflectarea deportării romilor în perioada postbelică” este consacrat manierei în care problematica deportării romilor se reflectă în anii postbelici, având ca punct de plecare abordarea deportării romilor în cadrul așa-zisului proces al „Marii trădări naționale”. Autoarea prezintă și analizează rechizitoriul privind crimele comise împotriva umanității, constatând faptul că crimele comise împotriva romilor sunt în umbra celor înfăptuite la adresa evreilor, respectiv strategia de apărare și justificare a măsurilor adoptate împotriva romilor, din partea celor acuzați.  Totodată, trece în revistă tratamentul romilor la revenirea în țară, mărturiile supraviețuitorilor și eforturile întreprinse la nivel internațional în vederea recunoașterii „Holocaustului romilor”, campanie în care au fost angrenați inclusiv activiști romi din România.

Se cuvine a fi apreciat în mod deosebit efortul de documentare consistent întreprins de doamna Florinela Naciu-Rușcea (Giurgea), ce relevă aria de cuprindere informațională, caracterul multidisciplinar al cercetării, precum și orizontul teoretic cuprinzător al tezei, bibliografia de specialitate fiind considerabilă pentru tema abordată – numeroase surse documentare, îndeosebi inedite, dar și edite.

În concluzie, avem în față un demers științific reușit, ce se remarcă prin noutatea cercetării, soliditatea documentării, prin maniera de abordare obiectivă și prin judecățile de valoare expuse, dar și prin modalitatea în care este tratată o temă de cercetare complexă și sensibilă.

 

Dr. Ottmar Trașcă

Cercetător științific principal I

Academia Română – Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca

DISTRIBUIE !

Introducere

I INTRODUCERE

Ocultat voit în perioada comunistă de istoriografia oficială, în România, subiectul Holocaustului din cel de-al Doilea Război Mondial a intrat relativ recent în atenția lumii academice. În cadrul lui, deportarea romilor în Transnistria[1], în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul în care România condusă de mareșalul Ion Antonescu era aliată cu Germania nazistă, reprezintă un subiect și mai puțin cunoscut la noi, în cadrul publicului larg. Se știe vag că „Antonescu a trimis țiganii la Bug”, măsură despre care unele persoane vorbesc chiar cu o undă de regret în voce, însă majoritatea populației nu cunoaște proporțiile și implicațiile[2], deși acesteia i-au căzut victime mii de oameni care au murit de foame, de frig, de boli ori chiar împușcați – și asta în mai puțin de 2 ani (septembrie 1942-martie 1944). Abia după 1990 s-au înregistrat primele analize științifice, ne-propagandistice, ale arhivelor deschise cercetătorilor. Subiectul deportării romilor din România „la Bug” a mai fost explorat în cadrul larg al istoriei Holocaustului ori al acestei minorități din România[3] (în special primul an al deportării), însă documentele de arhivă disponibile, unele publicate recent, altele consultate în premieră, îndreptățesc ideea că se pot realiza și alte studii, centrate pe acest subiect[4], care să ofere o imagine completă a acestei „politici de populație” întreprinse de regimul Ion Antonescu.

Abordarea pe care o propun este din perspectiva analizării măsurii deportării romilor în Transnistria ca politică publică, în cadrul „politicilor de populație” ale vremii prognozate și/sau implementate de regimul antonescian în legătură cu minoritățile. Această abordare are și avantajul că permite o urmărire secvențială a subiectului, analiza obiectivă a documentelor, fără a cădea în tentația emoției pe care o transmit, spre exemplu, mărturiile orale ale supraviețuitorilor sau în eventualul subiectivism al activismului rom[5].

Tema este relevantă în contextul în care subiectul deportării romilor are implicații care se răsfrâng inclusiv în zilele noastre. În perioada de după război, dar mai ales începând din anii ‘70, a existat un adevărat lobby internațional pentru recunoașterea romilor ca victime ale Holocaustului pe motive rasiale, pentru ca, dincolo de satisfacția recunoașterii / a memoriei, aceștia să poată primi compensații pentru suferințele lor de la statul german, care le-a oferit, printr-o lege intrată în vigoare în 1953[6], victimelor persecuțiilor naziste, pe motive politice, rasiale sau de credință. În urma unei adevărate bătălii, purtate inclusiv de Uniunea Internațională a Romilor (IRU) și reprezentanți români ai etniei, între care Ion Cioabă, Nicolae Gheorghe și Petre Rădiță, Germania și-a modificat legislația în materie în anii ‘80, iar în prezent există posibilitatea ca supraviețuitorii romi ai deportării în Transnistria să primească compensații, așa-zisele „pensii de ghetou”[7]. De-a lungul anilor, au existat mai multe asemenea posibilități, pe plan internațional. Și în România, în prezent, există lege pentru despăgubirea victimelor deportării[8]. Ea este însă extrem de greu de pus în aplicare, din cauza condițiilor, reclamate, de altfel, de mai multe organizații de romi din România[9], care insistă pe ideea de rasism la nivel instituțional.

Pe de altă parte, creșterea xenofobiei și a sentimentelor antirome, în multe părți ale lumii, sunt probleme recunoscute[10], cărora Uniunea Europeană, spre exemplu, încearcă să le găsească o rezolvare, deși este supusă, la rândul său, unor presiuni interne – euroscepticism, tendințe autoritariste, avânt al populismului – și crize cărora este destul de ușor să li se găsească țapi ispășitori[11]. Antițigănismul – definit drept o formă specifică de rasism, îndreptată împotriva comunității rome și a altora calificați drept „țigani”[12] este, la acest moment, o temă importantă pe agenda Uniunii Europene, care vede în atitudinile antirome înregistrate în mai multe țări[13] aparținând comunității europene o piedică în calea integrării membrilor acestei etnii (integrarea romilor constituie o direcție de acțiune la nivel european), recomandând statelor membre să facă din combaterea acestora o prioritate[14]. UE se preocupă la un mod mai general de combaterea rasismului și xenofobiei[15], în care vede o subminare a principiilor de toleranță pe care s-a întemeiat Uniunea Europeană, la acest moment îngrijorările principale vizând atitudinile îndreptate împotriva imigranților și respectiv romilor. Parlamentul European a adoptat mai multe luări de poziție pe acest subiect – politic – în ultima decadă, dacă ar fi să ne referim doar la rezoluția adoptată în 2007 privind libera circulație a cetățenilor europeni, legată de măsurile de expulzare luate de statul italian după cazul cetățeanului român de etnie  romă Romulus Mailat, acuzat de tâlhărirea și uciderea Giovannei Reggiani[16] ori Raportul din 2017 al PE referitor la „aspecte ale drepturilor fundamentale în integrarea romilor: lupta împotriva antițigănismului”[17].

Pe de altă parte, periodic, se înregistrează încercări de reabilitare sau cereri de anulare a condamnărilor pentru crime de război pronunțate în 1946 în urma procesului celor mai importanți exponenți ai regimului Antonescu[18], între care mareșalul Ion Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri al regimului său, Mihai Antonescu, generalul Constantin Z. (Piki) Vasiliu și ex-guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, cel mai activ în acest sens fiind fiul celui din urmă[19]. Există un adevărat curent, al unei părți a opiniei publice și al unor lideri de opinie, care susțin că mareșalul Antonescu a fost de fapt un erou[20], pe nedrept condamnat de exponenții puterii sovietice nou instalate[21], alături de negări ale existenței Holocaustului în România[22]. Și aceasta în ciuda ironiei faptului că, așa cum remarca Robert Levy[23], participarea la Holocaust a fost recunoscută oficial de statul român încă din 2004 prin Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (Comisia „Elie Wiesel”). I se adaugă și alte legi din România – Hotărârea de Guvern 672/2004, de instituire a Zilei comemorării Holocaustului, Hotărârea de Guvern 902/2005 privind înființarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Ordonanța de Urgență a Guvernului 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, Legea 107/2006 pentru aplicarea OUG 31/2002 etc. Subiectul este relevant cu atât mai mult cu cât în textul Ordonanței de Urgență 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, se recunoaște faptul că în cadrul Holocaustului – definit ca „persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933–1945”[24] – intră și persecuțiile din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când „o parte din populația romă a fost supusă deportării și anihilării”[25].

Provocarea acestei teze este cu atât mai mare cu cât, dacă în România a existat o „problemă evreiască” pe agenda publică timp de zeci de ani, marcată de virulente luări de poziție și chiar isterii legate de „pericolul” evreiesc, până la „rezolvarea” prin deportare și ucidere în timpul regimului Antonescu, o „problema țigănească” pare să nu fi existat cu adevărat. Măsurile luate contra romilor par să fi apărut brusc, mai ales că veneau după o perioadă aboliționistă, care dădea o tușă romantică, și o perioadă interbelică în care s-au petrecut fenomene de emancipare și de asimilare accentuată a lor în rândul populației majoritare. Deși nu se poate nega existența unui rasism latent în societate, raportările la romi erau mai degrabă condescendente. Dacă în ceea ce privește evreii, există referiri explicite ale autorităților române la intenția de lichidare a lor fizică, documentele avute la dispoziție nu fac – cu o singură excepție – vreo astfel de referire în cazul romilor. Chiar dacă se enunță etnia, măsura deportării este prezentată mai degrabă într-o notă pozitivă, legată de perspectiva colonizării și nicăieri ei nu sunt subiectul unor atacuri ideologice; mai mult, la procesul din 1946, mareșalul Antonescu a prezentat deportarea ca fiind justificată de rațiuni de ordine publică și de nevoia de brațe de muncă[26].

Analiza de față ia în considerare un cadru total diferit de cel al omului de astăzi. Deportarea romilor în Transnistria s-a produs în contextul unui război mondial și al unui stat coercitiv, cu tot ce implică aceasta, inclusiv intervenția abruptă în viețile cetățenilor, în numele interesului colectiv, național, de stat. Ca atare, lucrarea prezintă atmosfera, teoriile care au fundamentat „politicile de populație” și teoriile rasiale, pentru ca, pe baza documentelor, să răspundă la câteva întrebări, referitoare la măsură.

Prima: dacă deportarea romilor în Transnistria a constituit o politică pe bază rasială sau poate fi explicată prin rațiuni care țineau de ordinea publică, așa cum au susținut tot timpul conducătorii statului din acea perioadă. A doua: dacă această politică publică a fost posibilă datorită contextului istoric, atmosferei generale, rasiste, din Europa de la acea vreme, ori oamenilor – conducătorul statului, mareșalul Ion Antonescu, vicepremierul Mihai Antonescu, comandantul Jandarmeriei, generalul Constantin Z. Vasiliu, guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, cei care au fost acuzați de crime de război, între care s-a regăsit și deportarea romilor, la „Procesul marii trădări naționale” din 1946, condamnați și executați (și) pentru acestea; sau a fost de natură structurală, înțelegându-i prin aceasta pe cei care trebuiau să pună în practică măsurile luate – corpul jandarmeriei, poliției, cel funcționăresc/birocratic. A treia se referă la existența sau inexistența unui substrat rasist în decizie, implementarea sa și după. Pe parcursul lucrării, am urmărit și dacă pentru respectiva politică publică în domeniul minorității rome (deportarea în Transnistria) mareșalul Antonescu a luat în considerare o nevoie, a analizat oportunitatea, a avut vreo proiecție (ceea ce azi numim studiu de impact), a avut consultări în timpul elaborării, a stabilit metodele, mijloacele, actorii implicați, a decis măsuri de ajustare în timpul implementării, respectiv evaluarea. Problema intenției rămâne centrală în analiza deportării romilor de către autoritățile românești – a fost o politică publică eșuată, cu rezultate dezastruoase în plan uman, o măsură de purificare etnică sau genocid?

Ipoteza principală de la care s-a pornit în această cercetare este că a existat un model al politicilor pe baze rasiale și în măsura deportării romilor în Transnistria, ea nefiind cu nimic originală față de ceea ce s-a întâmplat în alte teritorii aflate sub influența Germaniei naziste[27]. Pe parcursul tezei am verificat acuzația acuzatorului-șef public Vasile Stoican din Procesul marei trădări naționale, care a imputat guvernului Antonescu „crimele înfiorătoare” făcute „la ordinul lui Hitler, din proprie inițiativă, sau după exemplul și sugestiile barbariei hitleriste”[28], subliniind: „câtă identitate de proceduri, câtă identitate de concepție criminală între acești criminali și stăpânii lor hitleriști”[29]. Următoarele ipoteze care au fost verificate sunt împrumutate din declarațiile mareșalului Ion Antonescu. Astfel, a doua ipoteză de lucru se referă la ce a determinat măsura deportării, premisa de la care am pornit fiind legată de necesitatea asigurării ordinii publice în timp de război, invocată tot timpul de mareșal, dar și structura coercitivă a statului și a Conducătorului însuși[30]. În fine, ultima ipoteză vine din rezoluția pusă de Ion Antonescu pe un memoriu al prefectului din Oceacov, Vasile Gorsky, care semnala trimiterea abuzivă a multor romi în Transnistria, referitoare la „opera nefastă a Jandarmeriei, care nu a executat cu bunăcredință” ordinul său. Ca urmare, am analizat și dacă implementarea acestei decizii de deportare a romilor în Transnistria a fost defectuoasă din motive care țin de un corp de Poliție și Jandarmerie și un aparat birocratic slab pregătit din punct de vedere democratic[31], pe alocuri rasist și chiar rău-voitor și ca atare predispus la abuzuri.

Având în vedere complexitatea temei, abordarea este multidisciplinară. Astfel, am apelat la metode precum care țin de istorie precum cercetarea izvoarelor, prin analiza unor documente de arhivă conținând ordine, dispoziții ale organelor superioare de stat, stenograme ale ședințelor prezidate de Ion Antonescu și Mihai Antonescu, statistici, rapoarte, diverse comunicări birocratice referitoare la deportarea romilor în Transnistria, dar și din domenii ale științelor sociale. Un studiu de caz comparativ, privind tratamentul de care au avut parte romii în Italia fascistă și ulterior intrată sub influența nazistă, se bazează pe analiza „în oglindă” a măsurilor luate împotriva romilor în cele două țări. Ne-au interesat nu atât cantitativ cazurile celor supuși persecuțiilor (nici nu există termen de comparație între Italia fascistă și România lui Antonescu în ce privește numărul de romi existenți – și nici numărul de victime), ci motivația măsurilor luate contra lor, argumentarea teoretică și regimul impus – cum au trăit efectiv aceștia în lagărele italiene și respectiv deportații în Transnistria. Astfel, am comparat ce spuneau teoriile rasiale ale vremii despre romi și motivarea măsurilor luate împotriva acestora, în cele două țări, și nu numai. Totodată, am apelat la o metodă din domeniul comunicării – analiza de discurs a documentelor  – comparând suportul teoretic al rasismului cu ceea ce am numi „factorul uman”, adică ce apare în documentele birocratice emise de cei care trebuiau să implementeze operațiunea și din declarațiile Conducătorului. În analiza de discurs, am recurs în câteva rânduri și la o analiză cantitativă, în care am contorizat frecvența unor cuvinte-cheie.

În demersul nostru, am apelat la Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, publicate de Arhivele Naționale ale României, ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, și de asemenea la volumele Procesul mareșalului Antonescu. Documente, publicate tot de Marcel-Dumitru Ciucă în 1995, textele fiind transcrise direct după înregistrarea „pe plăci” a procesului – demers-replică la scopurile propagandistice ale Procesului marii trădări naționale. Stenograma dezbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu, publicat în 1946, care a fost de asemenea consultat – precum și la o serie de surse arhivistice din țară și străinătate. În cel din urmă caz, ne referim la documentele din perioada administrației românești păstrate în arhivele ucrainene – Odesskij Oblastnyij Archiv și Nikolaevskij Oblastnyij Archiv – și la cele existente în Arhivele Militare (AUSSME) din Roma, precum și de la Arhivele de stat din Pescara și de la Fundația ex-Campo Fossoli din Carpi, relevante pentru subiectul persecuției romilor în perioada fascistă, care a făcut obiectul studiului de caz comparativ.

[1] Deportarea romilor este recunoscută de legea românească între măsurile care aparțin de Holocaust, în Ordonanța de Urgență a Guvernului 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, art. 2 alin. d) arătând că „prin holocaust se înțelege persecuția sistematică sprijinită de stat și anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum și de aliații și colaboratorii săi din perioada 1933-1945. De asemenea, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din populația romă a fost supusă deportării și anihilării”. Numărul acceptat oficial este de 25.000 de romi deportați în Transnistria. Istoricul Viorel Achim afirmă că numărul de 36.000 de romi deportați, imputat la procesul din 1946 al principalilor exponenți ai regimului autoritar al lui Ion Antonescu, este exagerat, din documente rezultând un  număr de 25.000.

[2] Este reprezentativă declarația ex-ministrului Culturii, Daniel Breaz, cu ocazia Zilei internaționale de comemorare a genocidului romilor din perioada Holocaustului, din 2 august 2019, pe care l-a descris ca fiind între acele „momente mai delicate, ca să nu le spunem dificile sau neplăcute” din istoria noastră în care „anumite minorități au avut de suferit”, care l-a plasat direct în tabăra celor care minimizează Holocaustul. Protestele venite din partea spectrului politic, academic, al reprezentanților comunităților romă și evreiască au fost însoțite de cereri insistente de demisie. Ulterior, la sfârșitul lunii, ministrul și-a cerut scuze publice la un post de televiziune „față de cei pe care i-am jignit, sau nu știu”, arătând că el cunoaște bine problema, însă a  folosit un termen „prea fin” pentru „ce au îndurat”, subliniind că a fost la eveniment și a depus o coroană de flori „din respect” pentru comunitatea romă, în timp ce „mulți și-au anunțat prezența acolo și nu au venit să depună” și arătând că avea în acea zi o temperatură de 39 de grade. Vezi

https://www.mediafax.ro/social/sedinta-foto-de-la-cotroceni-a-lui-iohannis-si-urmarile-ei-deputatul-minoritatii-evreiesti-condamna-declaratiile-lui-breaz-si-colajul-publicat-de-dana-varga-opozitia-cere-o-demitere-18264564, https://www.facebook.com/watch/?v=2400574703529690, accesate la 10.05.2021.

[3] Jean Ancel, Transnistria, București, Editura Atlas, 1998, Viorel Achim, Țiganii în istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1998, Radu Ioanid, Holocaust in Romania. The destruction of the Jews and the Roma under the Antonescu regime, Chicago, Ivan R. Dee Publishers, 2000 / Holocaustul din România. Distrugerea evrelor și țiganilor sub regimul Antonescu, 1940-1944, București, Editura Hasefer, 2006, Armin Heinen, România, Holocaustul și logica violenței, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, Vladimir Solonari, Purificarea națiunii, Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Iași, Editura Polirom, 2015; Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944), Cluj Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2001, Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, București: Editura Enciclopedică, 2004, Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu (ed.), Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, Iași, Editura Polirom, 2004.

[4] Materialele referitoare strict la subiectul persecuției romilor în perioada celui de-al Doilea Război Mondial sunt în majoritate covârșitoare editate de activiști romi, care pot fi lesne acuzați de subiectivism în selecția surselor sau al interpretării. În unele cazuri, ele au susținut o agendă politică, cum ar fi Donald Kenrick, Grattan Puxon, The Destiny of Europa’s Gypsies, New York, Basic Books, Inc. Publishers, 1972, care a constituit un reper important în recunoașterea internatională a persecuției romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca genocid. Vezi și Radu Ioanid, Michelle Kelso, Luminița Cioabă, Tragedia romilor deportați în Transnistria: 1942-1945: mărturii și documente, Iași, Editura Polirom, 2009, filmele realizate de liderul rom Florin Cioabă, Adevărul despre Holocaust (2012) și organizația Romane Rodimata (Adrian-Nicolae Furtună), O Samudaripen andar I Romania. Holocaustul romilor din România (2018).

[5] Vezi în acest sens Petre Matei, „Romi sau țigani? Etnonimele – istoria unei neînțelegeri”, în István Horváth, Lucian Nastasă (ed.), Rom sau țigan. Dilemele unui etnonim în spațiul românesc, Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Minorităților Naționale, 2012, pp. 20-25. În esență, Petre Matei susține că activiștii romi încearcă să aducă sub aceeași „umbrelă”, a denumirii de romi, în mod artificial, grupuri cu identități diferite, pentru a promova „o unitate dorită de elite” și mobilizarea pentru promovarea unei agende politice a unui naționalism rom: „Astfel, se fac eforturi de scriere a unei istorii unificatoare, dându-se atenție originii indiene a romilor (mit fondator), manifestărilor politice din trecut, dar accentul fiind pus pe victimizare: persecuții, robie, sublinierea similitudinilor cu evreii, apariția unor termeni calchiați după antisemitism (antițigănism, antigypsism/antizsiganismus), inventarea de către unii intelectuali romi a unor cuvinte precum Samudaripen sau Porajmos, care să echivaleze în limba romani cu Shoah-ul evreiesc etc.”. Potrivit aceluiași, Uniunea Europeană folosește această denominație, politically correct, doar din motive pragmatice, birocratice.

[6] Legea adoptată de RFG, intrată în vigoare în 1 octombrie 1953, prevedea explicit că urmau să primească aceste compensații persoanele care fuseseră victime ale persecuțiilor pe motive indicate precis, printre care se numărau și cele rasiale. Textul complet al legii este disponibil la adresa

http://www.gesetze-im-internet.de/beg/BJNR013870953.html#BJNR013870953 BJNG003200328, accesat la 10.05.2021.

[7] Vezi în acest sens https://www.roma-survivors.ro/ro/pensii-germane/ informatii-si-conditii, accesat la 10.05.2021.

[8] Legea 189/2000 prevede „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice” , beneficiarii expliciți fiind cetățenii români care au fost deportați în ghetouri și lagăre de concentrare din strainătate, au fost privați de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare, au fost strămutați în altă localitate decât cea de domiciliu, au făcut parte din detașamentele de muncă forțată sau sunt supraviețuitori ai trenului morții și respectiv soțul sau soția persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

[9] Vezi spre exemplu petițiile adresate în mod repetat de Centrul de Resurse pentru Comunitate Ministerului Muncii, disponibile la adresa

https://www.roma-survivors.ro, accesată la 10.05.2021. Există de asemenea petiții online și alte forme de presiune, printre care happeningul din 12 septembrie 2018, al organizației neguvernamentale Aresel, a activistului rom Ciprian Necula, din fața Ministerului Muncii, intitulat „Batjocură la adresa supraviețuitorilor romi ai Holocaustului!”.

[10] Ian Hancock sesizează că romii și Gadje (non-romii) au „o mulțime de probleme unii cu alții”, „problema țigănească” incluzând o serie de acuzații din partea majoritarilor, de la lipsa dorinței de integrare până la fenomene ca cerșetoria, furtul, mizeria, traiul din ajutor social, iar în sens invers – rasismul. El afirmă că, pentru a reuși să le rezolve, va trebui să existe eforturi din partea ambelor părți, „ca într-o căsnicie, cuvintele-cheie fiind comunicarea și compromisul” – Ian Hancock, „Antiziganism – What’s in a Word?”, în (ed.) Jan Selling, Markus End, Hristo Kyuchukov, Pia Laskar and Bill Templer), Proceedings from the Uppsala International Conference on the Discrimination, Marginalization and Persecution of Roma, 23-25 October 2013, Cambridge Scholars Publishing, Uppsala, 2013, xxi.

[11] Romii sunt considerați de mult timp ca fiind printre cei mai vulnerabili cetățeni ai UE (vezi în acest sens Raportul Comunităților Europene, Situația cetățenilor de etnie romă care circulă sau se stabilesc în alte state membre UE, 2009, în care se recunoaște faptul că UE întâmpină probleme majore în ce privește integrarea acestor cetățeni, mergând de la expulzările din state membre ca Italia și Franța până la aplicarea modestă a Strategiilor de incluziune). Paul A. Shapiro, director al programului de cercetare aprofundată de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite, declara, într-o emisiune a TVR Cluj, „Transilvania Policromă”, din 2013, dedicată memoriei Holocaustului, că la ora actuală cei mai expuși tendințelor xenofobe sunt romii, dar pot urma și alții. Înregistrarea emisiunii este disponibilă la adresa https://www.youtube.com/watch?v=TO3SPLuJhJo, accesată la 10.05.2021.

[12] Termenul, relativ recent, propus de activiștii romi, pune antițigănismul în legătură nu numai cu incidente violente îndreptate împotriva romilor, ci și cu fenomene de discriminare a persoanei, grupului, sau instituționalizată și hate speech (discursul urii), în creștere, mai ales în preajma alegerilor, ceea ce indică faptul că această etnie este din nou o țintă, inclusiv la nivel politic. A fost recunoscut prima dată de Parlamentul European în 2005 într-un document oficial – European Parliament resolution on the situation of the Roma in the European Union (vezi http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef =-//EP//TEXT+TA+P6-TA-2005-0151+0+DOC+XML+V0//EN) și ulterior de Consiliul European și Comisia Europeană și a intrat ca atare și în preocupările lumii academice – vezi lucrările conferinței internaționale Antiziganism – What’s in a Word? – Uppsala, 2013 și respectiv ale școlii de vară organizate în iulie 2019  la Budapesta de Central European University în cooperare cu Consiliul Europei, având ca temă „Romani Identities and Antigypsyism”. La acest moment, există o serie de organizații și rețele puternice la nivel internațional dedicate combaterii fenomenului, între care se remarcă ERGO – Alliance Against AntiGypsyism, înființată în 2016. De asemenea, grupuri politice precum cel al Verzilor au îmbrățișat această cauză – vezi https://www.greens-efa.eu/en/article/document/countering-antigypsyism-in-europe/. Accesate la 10.05.2021.

[13] O cronologie a celor mai importante incidente antirome de după război până în anii 90, în David Crowe, John Kolsti (ed.), The Gypsies of Eastern Europe, M.E. Sharpe Inc, New York, 1991. Un inventar al incidentelor antirome din perioada postdecembristă, în Emmanuele Pons, Țiganii din România – o minoritate în tranziție, București, Editura Compania, 1999, rapoarte ale Amnesty International, ale Parlamentului European și în broșura editată de EFA, Countering Antigypsyism in Europe.

[14] Vezi agenda EU Roma Week din 2019, eveniment organizat de Comisia Europeană, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European, Consiliul Europei și municipalitatea din Bruxelles, la care au luat parte decidenți și reprezentanți ai societății civile din statele membre, inclusiv România la adresa https://www.ardi-ep.eu/roma-week-2019/. Metodele de combatere a antițigănismului a fost una din temele principale, vezi în acest sens și https://rm.coe.int/roma-week-concept-2018/1680796082. Accesate la 10.05.2021.

[15] Vezi în acest sens Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal, disponibilă la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32008F0913&from=EN, accesată la 10.05.2021.

[16] Au existat două propuneri de rezoluție, cea adoptată, a grupurilor PSE, Verzi, ALDE și GUE/NGL, la adresa http://www.europarl.europa.eu/sides/ getDoc.do?pubRef=-%2f%2fEP%2f%2fNONSGML%2bMOTION%2bP6-RC-2007-0462%2b0%2bDOC%2bPDF%2bV0%2f%2fEN, accesată la 10.05.2021.

[17] Disponibil la adresa http://www.europarl.europa.eu/doceo/document/A-8-2017-0294_EN.html#_part1_def8, accesată la 10.05.2021.

[18] Cazul României nu este singular, dacă ar fi să amintim aici cazurile scriitorilor Wass Albert și Nyirö József. În 2004, s-a încercat revizuirea sentinței de condamnare a lui Wass, in absentia, pronunțată în 1946, pentru implicarea în masacrele de la Sucutard și Mureșenii de Câmpie din 1940, cărora le-au căzut victime români și evrei (acesta se bucură de un adevărat cult în zilele noastre). În cazul celui de-al doilea scriitor – un exponent proeminent al Partidului Crucii cu Săgeți fascist – s-a încercat reînhumarea rămășițelor pământești în cadru festiv, la Odorheiu Secuiesc, în 2012, în plină campanie electorală, de o formațiune politică maghiară din Transilvania, Partidul Civic Maghiar, sprijinită de președintele Parlamentului de la Budapesta de la acea dată, Kover Laszlo (FIDESz), ceea ce a generat un scandal imens și tensiuni diplomatice între România și Ungaria.

[19] Pentru metodele folosite de negaționiștii români și cultul lui Ion Antonescu, vezi Alexandru Florian, „Memoria publică a Holocaustului în postcomunism”, în Revista Polis, Volumul IV Nr. 1(11), 2016, https://dilemaveche.ro/sectiune/ dileme-on-line/articol/cultul-lui-antonescu-si-reabilitarea-criminalilor-de-razboi și https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-banality-of-history-and-memory-romanian-society-and-the-holocaust, accesate la 10.05.2021.

[20] Nici în acest caz fenomenul nu este singular, în 2013, la dezvelirea statuii lui Horthy Miklós din Budapesta, unul dintre vorbitori a afirmat că a fost „ultimul om de stat adevărat al Ungariei” – vezi

https://www.jobbik.com/horthys_statue_was_unveiled_budapest_city_center, accesat la 10.05.2021.

[21] O analiză a acestor curente este oferită de lucrarea lui Bogdan Chiriac, coord. Constantin Iordachi, The „Retrial” of Marshal Ion Antonescu in Post-Communist Romanian Historiography, Central European University, Budapest, May 2008, în care subiectul este tratat pe larg, inclusiv în legătură cu necesitățile propagandei oficiale din perioada comunistă și de după 1990.

[22] Astfel de opinii se pot constata atât în rândul unei părți a populației, în publicistică – Ion Coja (Holocaust în România?, București, Editura Kogaion, 2002), Teșu Solomonovici (Mareșalul Ion Antonescu. O biografie, București, Editura Teșu, 2011) media și bloguri, dar și în unele medii politice extremiste – Noua Dreaptă, Partidul România Mare – și chiar academice. Între cei mai cunoscuți istorici negaționiști, care neagă, minimizează, „trivializează prin comparație” Holocaustul în România, după expresia lui Michael Shafir, ori cer și recunoașterea „Holocaustului roșu” (comunismul) se numără istoricii Gheorghe Buzatu (autorul mai multor cărți-fluviu despre mareșalul Ion Antonescu, pe care le promovează agresiv, inclusiv prin punerea la dispoziție gratuit, online, vezi http://www.ziaristionline.ro/2015/06/01/de-ce-maresalul-ion-antonescu-nu-a-fost-criminal-de-razboi-opinia-profesorului-gheorghe-buzatu-si-13-carti-online-gratuit-pe-aceasta-tema/), Iosif Constantin Drăgan (Antonescu, Mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice, Veneția, Ed. Nagard, 1986) și Larry Watts (Romanian Cassandra: Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916–1941, East European Monographs, Boulder, distributed by Columbia University Press, New York, 1993). Un caz care a făcut vâlvă este cel al profesorului Vladimir Iliescu, concediat în 2013 de Universitatea din Aachen după declarația sa de la Academia Română, potrivit căreia „În România au fost persecuții împotriva evreilor (….) 20.000 de evrei au murit din cauza autorității românești, dar nu a fost Holocaust, dovadă cei peste 300.000 care au supraviețuit în Regat – și au murit mare parte din prostie. (…) Mi-am dat seama că România este declasată și criticată în mod inutil, pentru un lucru care n-a avut loc. Holocaustul n-a avut loc decât în Ungaria, când Horthy, regentul, a dat ordin și honvezii i-au băgat începând cu Transilvania și i-au trimis direct la Auschwitz. (…) Germania a făcut Holocaust, Ungaria a făcut Holocaust, România numai persecuții. E o mare deosebire și eu ca român trăitor în Germania știu importanța acestui lucru, de aceea de curând eu am fost făcut antisemit, ca și prietenul meu, academicianul Răzvan Theodorescu, și ca să închei într-o notă veselă, i-am propus înființarea unui club al antisemiților filosemiți”. Se remarcă cifra vehiculată, de peste 10 ori mai mică în comparație cu cea acceptată oficial. Declarația înregistrată, la adresa https://www.youtube.com/watch?v= b26KQRat88Q.Accesate la 10.05.2021.

[23] Robert Levy, „Transnistria 1941-1942: The Romanian Mass Murder Campaigns (review)”, în Jewish Quarterly Review, University of Pennsylvania Press, volume 98, number 3, summer 2008, p. 424.

[24] Textul original al OUG 31/2002 a suferit mai multe modificări, introduse prin Legea 107/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 377 din 3 mai 2006, Legea 187/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012, Legea 217/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 558 din 27 iulie 2015, Legea 157/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 4 iulie 2018. Prin alte legi, o serie de articole au fost abrogate. Definiția Holocaustului citată, în vigoare, a fost introdusă prin Legea 217/2015.

[25] Ibidem.

[26] Vezi în acest sens declarațiile de la interogatoriu și memoriul depus ulterior, în Marcel-Dumitru Ciucă, Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol. I și II, Editura Saeculum I.O., Editura Europa Nova, București, 1995.

[27] Am plecat de la precedent – trimiterea a peste 5.000 de romi în ghetoul din Łodz de către Germania nazistă în noiembrie 1941 și mortalitatea mare înregistrată în rândul celor deportați (peste 700, în câteva săptămâni), din cauza condițiilor mizere și a tifosului, până la lichidarea lagărului și transferul supraviețuitorilor la Chelmno, în ianuarie 1942. Vezi în acest sens A. Galinski, „Il campo nazista per Zingari a Łodz”, în Lacio Drom, n. 2-3, 1984, pp. 21-29.

[28] *** Procesul marei trădări naționale. Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu, Editura Eminescu, 1946, p. 304.

[29] Ibidem.

[30] Referindu-se la situația din provincia Transnistria, unde, conform generalului Constantin Z. Vasiliu, „așezarea polițienească nu era terminată”, mareșalul Ion Antonescu i-a indicat acestuia, într-o ședință a Consiliului pentru Afaceri Interne din 25 noiembrie 1941, ca acolo să aplice „principiul pumnului” – vezi ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V,  Arhivele Naționale ale României, București, 2001, p. 201.

[31] Acest aspect este sesizat atât de Francisco Veiga (Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, Editura Humanitas, 1995) cât și de Armin Heinen (Legiunea „Arhanghelului Mihail”. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, ed. a II-a, Editura Humanitas, București, 2006). Dacă primul descrie România de la acea dată ca o țară unde forțele polițienești operau arestări abuzive destul de frecvent – „Brutalitatea polițienească, fără nicio deosebire, împotriva oricărui posibil dușman al ordinii publice stabilită era o practică foarte răspândită în statul roman și în altele asemănătoare din toată Europa, în care regimul  liberal-burghez nu era sprijinit de un amplu consens social: așa se întâmpla în Spania, în Portugalia sau în Italia, în aceeași perioadă. (…) bătaia, arestările arbitrare, traficul de influență și corupția de tot felul erau probleme de rutină” (p. 78), cel de al doilea este și mai explicit când vorbește despre „despoticii atașați de poliție” și de intervențiile polițienești.  Între cazurile concrete se numără bătăia unui cetățean de către poliție, la comanda unui general pe care îl deranjase, relatată de un ziarist german (p. 40), un raport din februarie 1933 al ministrului de Interne Armand Călinescu, privind distrugerea unei case, la Iași, de către „bandiți” incitați și conduși în acțiunea lor de preoți, „în prezența unui prim-procuror, a comandantului poliției, a întregului aparat al poliției și a unui căpitan de jandarmerie” (p. 219). Potrivit autorului citat, „o prăpastie adâncă îi despărțea pe deținătorii puterii sociale de poporul simplu” (p. 40). Depoziția liderului țărănist Iuliu Maniu, făcută sub jurământ, în procesul lui Ion Zelea Codreanu din 1938 întărește această idee: „Domnilor, în adevăr, partidele politice, în afară de alegerile din 1928 și 1932, pe care le-a făcut partidul nostru, au stat în fața tristei situațiuni de a fi folosit organele de Siguranță, de Stat, jandarmerie, poliție, pentru interesele electorale de partid” (Liviu Vălenaș, Cartea Neagră a României 1940-1948, București, Editura Vestala, 2006, p. 33).

DISTRIBUIE !