Selectează o Pagină

Carol I și bipartidismul românesc (1866-1914)

Autor:



42,00 lei



Cod ProdusCS00329
ISBN978-606-537-301-3
Nr. pagini382
Nr. planșe
Format13x 20 cm

Email
Categorie: Etichetă:

Descriere

Îndelungata domnie de 48 de ani a lui Carol I, Principele și apoi primul Rege al României, a suscitat şi suscită în continuare interesul istoricilor, fiind analizată fie în an­sam­blu, fie secvenţial, prin abordarea unor aspecte sau mo­mente semnificative, din perspective care au variat în timp. Ceea ce ne propune tânărul Cosmin-Ştefan Dogaru în lucrarea de față, ce a constituit teza sa de doctorat în științe politice, este studierea și analiza faptelor istorice din perspectivă politologică, mai exact a unui anume segment: construcţia sistemului bipartidist în România şi rolul jucat de Carol I, Şeful statului, în apariţia, evoluţia şi consolidarea acestuia, cu consecințe importante asupra stabilității politice interne și dobândirea unui prestigiu extern considerabil, pe deplin respectat de celelalte popoare balcanice, dar și de Marile Puteri.
Plasându-se pe linia abordărilor istoriografice anterioare, nu puţine de altfel, dar dintr-o perspectivă diferită, de­mer­sul autorului este cu siguranţă unul original şi oportun, rezultatul cercetărilor sale, de durată, concretizându-se printr-o imagine cuprinzătoare, echilibrată, cu particularităţile sale bine subliniate la nivel interpretativ şi bine argumentate documentar, aserţiune demonstrată atât de sursele documentare edite şi inedite studiate, cât şi de lista bibliografică destul de consistentă și variată.

Sorin Liviu Damean

Prefață de Sorin Liviu Damean

Îndelungata domnie de 48 de ani a lui Carol I, Principele și apoi primul Rege al României, a suscitat şi suscită în continuare interesul istoricilor, fiind analizată fie în an­sam­blu, fie secvenţial, prin abordarea unor aspecte sau mo­mente semnificative, din perspective care au variat în timp. Ceea ce ne propune tânărul Cosmin-Ştefan Dogaru în lucrarea de față, ce a constituit teza sa de doctorat în științe politice, este studierea și analiza faptelor istorice din perspectivă politologică, mai exact a unui anume segment: construcţia sistemului bipartidist în România şi rolul jucat de Carol I, Şeful statului, în apariţia, evoluţia şi consolidarea acestuia, cu consecințe importante asupra stabilității politice interne și dobândirea unui prestigiu extern considerabil, pe deplin respectat de celelalte popoare balcanice, dar și de Marile Puteri.
Plasându-se pe linia abordărilor istoriografice anterioare, nu puţine de altfel, dar dintr-o perspectivă diferită, de­mer­sul autorului este cu siguranţă unul original şi oportun, rezultatul cercetărilor sale, de durată, concretizându-se printr-o imagine cuprinzătoare, echilibrată, cu particularităţile sale bine subliniate la nivel interpretativ şi bine argumentate documentar, aserţiune demonstrată atât de sursele documentare edite şi inedite studiate, cât şi de lista bibliografică destul de consistentă și variată.
Încă de la început, reies cu claritate obiectivele pe care le-a avut în vedere autorul pe parcursul cercetării şi elaborării lucrării, precum şi metodele specifice utilizate în
articularea şi construirea întregii sale demonstraţii, printre care analiza critică a surselor documentare şi comparaţia. La nivelul obiectivelor sunt sesizabile mai multe paliere, pe care le enumerăm: analiza scenei politice româneşti și alegerea în 1866 a Prințului străin la Tronul Pincipatelor Unite; evoluţia principalelor curente politice spre partide politice de guvernământ; relaţia dintre Carol I şi elita politică a vremii; alternanţa la putere a liberalilor şi conservatorilor; precum şi rolul lui Carol I în construcţia şi menţinerea sistemului bipartidist în guvernarea României moderne.
Eforturile investigative şi demonstrative sunt concentrate în direcția celor trei etape, bine delimitate, la nivelul domniei lui Carol I, anume: perioada de debut a domniei, 1866-1871, caracterizată de instabilitate guvernamentală și parlamentară; apoi, începutul stabilizării vieții politice prin alternarea la putere a conservatorilor și liberalilor, 1871-1895, perioadă în care, pe de o parte, se cristalizează cele două partide politice de guvernământ, programul acestora şi modalitățile de acțiune în vederea cuceririi puterii, iar pe de altă parte, se constată guvernări de lungă durată; iar în final, perioada 1895-1914, a maturităţii şi experienţei politice, a alternanţei organizate concretizată prin transferul paşnic al puterii şi mandate guvernamentale ce nu depăşesc 4 ani.
Constituția din 1866, liberală în litera și spiritul ei, rod al compromisului între grupările politice liberală și conservatoare, va asigura cadrul desfășurării vieții politice și parlamentare, în limitele asigurate de sistemul electoral cenzitar și de prerogativele Coroanei. Pentru a limita folosirea discreționară a puterii de către Domn, se preciza, în art. 92 din Constituție, că persoana acestuia era considerată inviolabilă, în sensul că responsabili pentru actele sale deveneau miniștrii. Această responsabilitate derivă din precizarea că: ,,Nici un act al Domnului nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. O asemenea dispoziție fusese preluată din practica sistemului constituțional englez, cel care consacrase, de altfel, principiul: ,,The King can do no wrong” (Regele nu poate greși). Așadar, Domnul trebuia să se comporte ca un monarh constituțional și să execute numai actele permise de legea fundamentală a țării. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 93, Șeful Statului avea dreptul de a numi și revoca pe miniștrii săi, una din cele mai importante prerogative care va determina particularitățile vieții politice românești, de a sancționa și promulga legile, de a numi sau confirma în toate funcțiile publice, dreptul de amnistie politică, de grațiere sau de micșorare a pedepselor prevăzute pentru crimă, prerogative întâlnite la majoritatea Suveranilor europeni. De asemenea, monarhul avea dreptul de a convoca Adunările, de a deschide și închide sesiunea ordinară, de a convoca o sesiune extraordinară și, fapt important, de a dizolva Adunările sau numai una din ele, cu condiția de a le convoca până în trei luni. Legiuitorii români ținuseră să precizeze, fără echivoc, că ,,Domnul nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituțiune” (art. 96). Prin urmare, Monarhul trebuia să fie un element ponderator între cele trei puteri ale statului, un arbitru în disputa dintre grupările politice pentru obţinerea puterii. Cu alte cuvinte, misiunea sa era aceea de a se situa deasupra patimilor de partid și de a asigura stabilitatea politică.
Potrivit Constituției din 1866 rolul primordial, la nivelul puterii executive, era deținut de Domn și numai în plan secundar de către Guvern. Mecanismul aducerii la pu­tere conferea Monarhului rolul cheie, atât prin dreptul său de a numi și revoca miniștrii, cât și prin dreptul de a dizolva Corpurile legiuitoare (Adunarea Deputaților și Senatul). Astfel, Monarhul era cel care încredința puterea primului ministru, acesta din urmă căutând, după constituirea Guvernului, să-și asigure majoritatea în Parlament. Și cum nu întotdeauna dispunea de această majoritate par­la­mentară, obținea, prin intermediul Monarhului, drep­tul organizării de noi alegeri, unde prin ingerințe administrative și abuzuri reușea să obțină victoria. De asemenea, în eventualitatea în care Guvernul primea un vot de blam (neîncredere), el era obligat să demisioneze. Pe de altă parte, nu era întotdeauna necesar un vot de blam pentru a demisiona. Demisia putea surveni și dacă Guvernul pierdea majoritatea parlamentară. Se poate constata faptul că în funcție de voința sa, Monarhul se putea implica mai mult sau mai puțin, direct sau indirect, în actul guvernării sau putea juca rolul de arbitru al vieții politice, așa cum un prim-ministru iscusit putea să se mențină la putere mai multă vreme.
În întreaga sa domnie, Carol I a reușit să îmbine ambele facilități oferite de dispozițiile constituționale: s-a implicat discret sau deschis în actul guvernării, dar a jucat și rolul de arbitru pe măsura maturizării vieții politice românești și a celor două partide de guvernământ, Partidul Național-Liberal și Partidul Conservator.
În momentul intrării în vigoare a pactului fundamental de la 1/13 iulie 1866, Domnitorul, puţin familiarizat cu mecanismul vieţii politice, cu mentalităţile românilor, cu temperamentul vulcanic al radicalilor şi cel ponderat al conservatorilor, a căutat, în conformitate cu rolul de şef al puterii executive, să respecte cu scrupulozitate principiile constituţionale. Tabloul vieţii politice româneşti avea să fie cu totul altul, înregistrându-se, cel puţin în primii cinci ani de domnie ai lui Carol I, o acută instabilitate guvernamentală şi parlamentară, în care s-au succedat la putere nu mai puţin de nouă Guverne şi au avut loc şase dizolvări ale Corpurilor legiuitoare, în care principiile constituţionale nu au fost întotdeauna respectate şi aplicate în litera legii. Potrivit mecanismului parlamentar constituţional, şeful puterii executive, în momentul confruntării cu o criză guvernamentală, iniţia consultări cu principale grupări politice parlamentare pentru depăşirea situaţiei. Cel căruia îi revenea misiunea de a decide între Guvern şi opoziţie era Domnul. Acesta, în eventualitatea în care Guvernul nu mai avea încrederea sau majoritatea în Parlament, trebuia să-i solicite demisia, ori să recurgă la dizolvarea uneia sau a ambelor Adunări legiuitoare, pe baza unor rapoarte motivate ale Consiliului de Miniştri. Aşa cum se poate observa, mecanismul ca atare avea raţiuni obiective, însă nu le putea exclude şi pe cele subiective ale şefului puterii executive.
Aşa cum bine sesizează autorul, această primă etapă, a instabilităţii guvernamentale și parlamentare, are loc în urma unor disfuncţionalităţi create de lipsa de experienţă la guvernare, de lipsa coeziunii şi forţei la nivelul curentelor politice, după cum însuși Şeful statului întreprinde eforturi de a se adapta la cerinţele unei vieţi politice dinamice, tumultoase chiar, de a se apropia şi cunoaşte elita politică şi, până la urmă, de a-şi asuma rolul constituţional de arbitru sau factor de echilibru pe scena politică, așa cum era prevăzut în Constituția din 1866. În condițiile în care niciuna din grupările politice, conservatoare sau liberală, nu era pe deplin organizată și nu va reuși să-și asigure o majoritate parlamentară confortabilă, Domnitorul va fi nevoit să experimenteze guvernele de coaliţie, fără ca acestea să reușească a se menține la putere, atât ca urmare a divergențelor dintre personalitățile politice care le compuneau, cât și a viziunii diferite în privința guvernării.
Dificultățile guvernării pe plan intern, care vor îngreuna obiectivul dobândirii independenței pe cale diplomatică, îl vor determina pe Carol I să se gândească și la alternativa unui regim autoritar, mai ales în acele momente dificile ale acţiunilor opoziţioniste liberale din anii 1870-71. O asemenea alternativă nu va mai fi pusă în practică atât ca urmare a sfaturilor de prudență venite din partea suveranilor Puterilor garante, cât și ca urmare a faptului că liderii conservatori, după stratagema abdicării utilizată de Carol I în martie 1871, se vor dovedi dispuși a-și asuma responsabilitatea unei guvernări autoritare, sub președinția primului ministru Lascăr Catargiu.
Potrivit argumentaţiei domnului Cosmin-Ştefan Dogaru, pe care o împărtăşim, episodul acesta strategic al ameninţării cu abdicarea din partea Monarhului, asigură, de fapt, tranziţia spre cea de a doua etapă, când elita politică începe să conştientizeze şi să accepte rolul de arbitru al Şefului statului, al cărui prestigiu intern şi internaţional sporeşte odată cu cucerirea Independenţei de stat a României (1877-1878) şi a proclamării Regatului (14/26 martie 1881). De asemenea, este perioada constituirii celor două partide politice de guvernământ, Partidul Naţional-Liberal (1875) şi Partidul Conservator (1880), dar şi al guvernărilor lungi, cea liberală de 12 ani şi cea junimisto-conservatoare de 7 ani. Deși se ajunsese la o stabilitate politică, guvernările de lungă durată au demonstrat, pe de o parte, uzura guvernanților și apariția disidențelor, iar pe de altă parte, o exacerbare a patimilor politice și a acțiunilor opoziționiste ce nu ezitau să atace însuși Șeful statului, principalul exponent al puterii executive.
Pe marginea mărturiilor contemporane, suprinse în presă, dar şi în lucrări cu caracter memorialistic, autorul acordă o importanţă deosebită celei de a treia etape, care vine să consolideze sistemul bipartidist, Regele Carol I apelând la alternanţa organizată la guvernare a celor două partide politice, Național-Liberal (constituit în 1875) şi Conservator (constituit în 1880). Acest principiu de guvernare, inspirat de modelul britanic, a fost categorisit de analiști drept „rotativă guvernamentală”, având în vedere succesiunea paşnică şi, de regulă, bine delimitată la patru ani de guvernare, a liberalilor și conservatorilor, cu excluderea oricărui alt terț competitor politic. Reiese clar din analiza autorului că: „în sistemul bipartidist aplicat şi menţinut în perioada lui Carol I, oamenii politici au adoptat o serie de strategii, uneori dure, cu scopul de a răsturna guvernul, materializate în: atacuri în presă, atât la adresa guvernului, cât şi a lui Carol I; manifestaţii de stradă organizate de către opoziţie, discursuri provocatoare în Parlament, obstrucţia parlamentară (discuţii interminabile în Parlament) etc. Aceasta din urmă se utiliza mai ales pentru a crea dificultăţi cabinetului în a-şi vota şi a-şi adopta legile”.
Nu întâmplător, un capitol aparte este consacrat rolului major jucat de Carol I la nivelul politicii externe. Este factorul care-i va spori şi întări prestigiul personal, atât în interior, cât şi în afară, dar mai ales va sigura ţării un rang pe deplin respectat nu numai în Balcani, ci şi în Europa. Pe de altă parte, politica externă este şi elementul de coeziune între partidele politice de guvernământ, care şi-o asumă prin consens.
Dispariţia sistemului bipartidist şi a „rotativei guvernamentale” concomitent cu moartea Regelui Carol I în 1914, nu fac altceva decât să demonstreze, odată în plus, rolul activ al Monarhului în impunerea şi menţinerea acestui sistem extrem de benefic pentru stabilitatea politică şi progresul României. Succesorul său, Ferdinand I, nu-şi va mai asuma aceeaşi misiune. Din această ecuaţie nu poate fi
exclus, ca factor favorizant, nici sistemul electoral cenzitar, aşa cum o demonstrează evoluţia ulterioară a evenimentelor, când votul universal, în noile condiţii apărute după Primul Război Mondial şi desăvârşirea unificării statale a României, extinde nu numai baza electorală, ci sporeşte şi numărul partidelor politice cu pretenţia de a guverna.
Concluzia la care ajunge autorul, pe deplin argumentată, este aceea că Domnitorul (Regele) Carol I „a militat pentru a-şi impune propriul stil de conduită şi practică politică într-o scenă politică structurată şi puternic influenţată de obiceiurile locale. Pentru domn, rigoarea, disciplina şi seriozitatea au fost calităţi decisive, pe care le-a inoculat clasei politice româneşti în vederea stabilirii unei relaţii strânse şi normale la nivel instituţional şi la nivel politic”.
Lucrarea elaborată de Cosmin-Ștefan Dogaru reprezintă, cu siguranță, o contribuție istoriografică majoră la clarificarea anumitor aspecte legate de apariția, funcționarea și evoluția sistemului bipartidist în vremea lui Carol I și se remarcă, totodată, prin analiza riguroasă, mereu argumentată documentar, originalitatea interpretării, și, nu în ultimul rând, printr-un discurs clar, logic și fluent. Ea se adresează atât specialiștilor, cât și publicului larg interesat de mecanismul puterii și exercitarea lui într-una din cele mai semnificative perioade din istoria statului național modern.

Prof.univ.dr. Sorin Liviu Damean