„Lucrarea Domnului Alexandru Madgearu este, în opinia mea, cea mai temeinică încercare întreprinsă până acum în istoriografia română pentru elucidarea genezei, caracterului și evoluției construcției politice înfăptuite, la sfârșitul secolului XII – începutul secolului XIII, de frații vlahi din Haemus, Petru, Asan și Ioniță în condițiile crizei Imperiului bizantin, înlocuit, din inițiativă venetă, prin devierea anticreștină a cruciadei a patra, de Imperiul latin din Constantinopol. În strânsă cooperare cu bulgarii și în alianță cu, cumanii, cu care de altminteri se găseau în relații dinastice de încuscrire, cei trei frați au făcut să renască ideea imperială bulgară, pentru început, din motive conjuncturale, inițial sub forma unui regat catolic al românilor și bulgarilor, devenit însă, sub urmașul lor, loan Asan II, un avatar de factură clasică al țaratului bulgar, de imitație bizantină și concurent al Bizanțului. …
Impresionantă prin întindere, erudiție, cunoștințe de istorie bizantină și balcanică, prin spirit critic și inteligentă structurare, lucrarea domnului AI. Madgearu este o contribuție importantă la istoria Balcanilor medievali și nu în ultimul rând a romanității balcanice, dar și a celei dacice. Ea va contribui la dezvoltarea culturii și conștiinței istorice a românilor.”
25 februarie 2014
Prof. Dr. Nicolae-Șerban TANAȘOCA
Directorul Institutului de studii sud-est europene al Academiei Române
„Asăneştii şi apoi ţarul Ioan Alexandru au fost purtătorii unei idei imperiale, de conducători ai unui imperiu de substituţie al celui bizantin. Aceasta a fost esenţa statului lor, iar primii domni ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei nu aveau cum să adopte sau să conceapă o asemenea ideologie politică, simbolizată de ideea celei de-a treia Rome (cum a fost denumit Tărnovo, în timpul lui Ioan Alexandru). Dacă o asemenea idee imperială a apărut sau nu după dispariţia Imperiului Bizantin, la curtea lui Ştefan cel Mare, este o chestiune care continuă să-i preocupe pe istorici, şi care iese din problematica lucrării de faţă.
Dacă Petru şi Asan ar fi mers la Kypsella doar pentru a cere o pronoia, Niketas Choniates nu ar fi prefaţat această relatare cu pasajul despre abuzurile îndreptate contra vlahilor. Deşi nu o spune direct, el lasă să se înţeleagă că aceşti doi vlahi s-au folosit de starea de nemulţumire a celor din neamul lor pentru a pretinde împăratului să le recunoască o toparhie, unde vlahii să beneficieze de autonomie. Nereuşind, au provocat revolta. A fost, aşadar, o acţiune premeditată, o cerere formulată într-un mod ultimativ[1].
Deşi existau motive serioase de nemulţumire contra puterii imperiale, populaţia nu avea curajul de a se răzvrăti, după cum sperau Petru şi Asan. Ei au avut însă ideea genială de a manipula masele printr-o modalitate tipic medievală. Oraşul Thessalonic nu era doar cel mai mare din imperiu după capitală. El era centrul comercial şi spiritual al întregii părţi de est a Peninsulei Balcanice, şi se afla sub protecţia Sfântului Dumitru izvoditorul de mir. Cultul acestui sfânt era, ca şi astăzi, foarte popular printre greci, români, bulgari şi sârbi. Într-o operă cu autor incert de la mijlocul secolului al XII-lea (Timarion) se scria că sărbătoarea Sfântului Dumitru de la Thessalonic
„este cea mai mare sărbătoare la macedoneni. Căci vin cu prilejul ei nu numai mulţime de autohtoni de aceleaşi neam, ci oameni de pretutindeni şi de toate felurile, elini de pretutindeni, neamurile felurite ale misienilor vecini până la Istru şi în Sciţia, campani, italici, liberi, lusitani şi celţi de dincolo de Alpi”[2].
Cucerirea Thessalonicului de către normanzi şi devastarea sălbatică a oraşului i-a putut face să creadă pe locuitorii metropolei macedonene că sfântul i-a abandonat (Sfântul Dumitru era considerat protector al puterii imperiale). Aici a intervenit ideea lui Petru şi Asan. Ei au ridicat în grabă un lăcaş de rugăciune (probabil de lemn) închinat Sfântului Dumitru, pretinzând că acesta a plecat de la Thessalonic ca să-i protejeze pe români şi bulgari:
„La început vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi de Petru şi de Asan, temându-se de o acţiune atât de însemnată. Încercând să-i elibereze de această teamă pe cei din acelaşi neam cu ei, consângenii construiră un lăcaş de rugăciune (ektërioß oÎkoß), cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulţi stăpâniţi de demoni (daimonolëptwn), de ambele neamuri (génouß)[3], cu ochii injectaţi şi privirile rătăcite, cu părul în dezordine şi care se înfăţişau aidoma celor stăpâniţi de demoni şi în toate celelalte privinţe. Îi învăţară pe aceşti exaltaţi să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgarilor şi al vlahilor şi a încuviinţat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză şi Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea tesalonicenilor şi biserica-i de acolo şi petrecerea lui printre romei şi a venit la ei ca să-i ajute şi să le fie părtaş la faptă. S-au potolit apoi puţin smintiţii aceştia şi iarăşi, brusc, cu şi mai mare însufleţire, au prins să se agite cuprinşi de furii şi strigau cu glas pătrunzător şi inspirat (™nqeastikòn)[4] că nu-i acum vremea de şedere, ci să ia armele în mâini şi să pornească împotriva romeilor; iar pe cei prinşi în război să nu-i ţină robi, ci să-i măcelărească şi să-i ucidă fără milă şi să nu-i elibereze primind răscumpărare, nici să se plece la rugăminţi, nici să se înmoaie la îngenunchierile lor, ci să fie tari ca oţelul în faţa oricărei rugăciuni şi să-i nimicească laolaltă pe toţi cei prinşi. Convinşi de asemenea profeţi (qeoprópwn), neamul întreg iau armele. Şi cum răscoala îndată le-a izbândit, încă şi mai mult îşi vârau în minte că Dumnezeu doreşte libertatea lor”.
