’89 DESPRE CĂILE RISIPITE ALE REVOLUȚIEI TIMIȘORENILOR. vol. I

Autor:



Cod ProdusCS00442
ISBN978-606-537-532-1
Nr. pagini
Nr. planșe
Format170X240mm, cartonata

Descriere

în curs de apariție!

Elaborată de istoricul Miodrag Milin, cartea Despre căile risipite ale revoluției timișorenilor oferă o imagine nouă și credibilă a revoluției române din decembrie 1989 care a debutat în orașul de pe Bega. Scrisă prin și pe baza documentelor, a mărturiilor și a interviurilor și având ca suport notele și comentariile precise ale istoricului, ea contribuie decisiv la recuperarea multor adevăruri despre revoluție. Autorul are în vedere rolul și locul Timișoarei în dramatica încleștare de forțe dintre cetățenii orașului și instituțiile înarmate ale statului totalitar, oferind în premieră rezumatul sutelor de casete pe care a fost înregistrat procesul de la Timișoara. Cartea Despre căile risipite ale revoluției timișorenilor e una impresionantă prin îngemănarea artei povestirii și științei reconstituirii istoriei recente; e meritoasă prin faptul că evidențiază faptele principale și pe acelea mărunte care vorbesc despre importanța majoră a Timișoarei în declanșarea revoluției anticeaușiste și antitotalitare și în schimbarea regimului politic din România…

Cartea-document a istoricului Miodrag Milin pune accentul pe descrierea amănunțită a revoluției timișorenilor, pe oamenii implicați de-o parte și de alta a baricadei. Meritul ei excepțional rezidă în deschiderea unei perspective critic-interpretative în temeiul căreia adevărul poate fi lesne identificat. Descrierea faptelor rezultă din lectura documen­telor autentice și care au devenit publice. Miodrag Milin le-a adunat, selectat și rezumat și, așa cum a procedat în alte ocazii în care a avut ca temă de studiu istoria recentă, a lăsat pe seama cititorului judecata de valoare. În felul acesta, fiecare are ocazia să reflecteze pe cont propriu cum și de ce s-a petrecut o revoluție a maselor la Timișoara și care au fost/sunt urmările ei, respectiv de ce și cum s-a putut ca idealurile timișorenilor din decembrie 1989 să fi fost risipite.

Timișoara, 28 august 2021

VICTOR NEUMANN

 

DISTRIBUIE !

Cuprins

Prefață. 9

1989: REVOLUȚIA TIMIȘOAREI  Meritele în schimbarea politică  vs. eșecul deciziilor administrative  9

I  Timișoara 15 – 21 Decembrie ‘89. 35

Argument 35

Așa a început totul: să-l apărăm pe pastor! 41

Libertate pentru pastor!  Libertate pentru popor! 50

La „Maria” Tibi Kovács îndeamnă la revoltă! Prind viață coloanele  55

Organizare și inițiativă: la Catedrală  suntem feriți! (Sorin Oprea) 62

Duminică, 17 decembrie:  cale de întoarcere nu mai este! 71

Petre Boroșoiu se exprimă prin revoluție. 78

A venit începutul sfârșitului! 81

Nimeni nu înțelege încă: în Timișoara  se moare de-adevăratelea! 88

Din Calea Girocului în Centru;  din oraș în Calea Lipovei 99

Calea Girocului – bastionul  Revoluției timișorene. 105

Ștefan Cojocnean între Revoluție  și experiența represiunii 114

Secvențe din Spitalul județean la revoluție. 117

Luni, 18 decembrie: între aberația discursului politic și realitatea revoluției 119

Marți, 19 decembrie: se mișcă ELBA.  Viața e tulburată de morții Timișoarei 123

Evenimentele de la Timișoara și ecourile Mass media occidentale (19 decembrie) 128

Miercuri, 20 decembrie: coloana nesfârșită a muncitorilor inundă orașul. „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” 132

Balconul Operei – balconul Revoluției 140

Revoluția se impune în fața puterii. Victorie! 144

La Operă se nasc Frontul democratic român  și noua ordine revoluționară  153

Bucuria și amărăciunea victoriei 158

„Militanții constituționali” din Oltenia:  „ce faceți astăzi voi, vom face mâine noi!”  160

Telefoanele CFR-ului au funcționat tot timpul pentru revoluție  162

CFR-ul la datorie: Revoluția de la Timișoara  e „difuzată” în întreaga țară  163

Timișoara nu mai e singură. 165

– De ce s-a retras Armata?. 167

Armata, Securitatea și Revoluția. 168

Biserica Ortodoxă Română  sau preoți de excepție?. 169

În loc de încheiere: Timișoara, oraș erou. 172

Timișoara,  26 decembrie 1989 – 23 februarie 1990. 174

Fotografii din arhiva  fotografului Revoluției, Constantin Duma  177

II Timișoara în Revoluție și după. 213

Cuvânt înainte. 213

Decembrie 1989, la Timișoara. 217

Revoluția a început înainte de revoluție. 221

Lehamite de Securitate. 223

„Știam că se petrece ceva, dar nu credeam  să dureze”. 225

La pastor. 228

Am avut senzația de mușuroi distrus,  cu furnicile umblând bezmetice  230

În aer era o stare de altceva. 232

În Piața Maria. „Acum ori niciodată!”  și „Deșteaptă-te, române!”  236

Când s-a strigat „Jos Ceaușescu”  parcă s-a rupt lumea. 240

Dezlănțuirea străzii 243

Eternul „Ce-i de făcut?”. 247

Rătăciți în noaptea vânătorii de oameni 252

Experiența represiunii 256

Între curiozitate și speranță. 262

Niște diguri care nu mai puteau  să îndiguiască nimic. 264

TAB-uri, gloanțe și moarte după asaltul asupra Județenei 266

Furie, distrugere, revoltă și iarăși sânge. 270

Între euforie și durere. 273

Ploaia izbăvitoare. 277

Steagul decupat de la Catedrală. 280

Lașități și un pic de solidaritate. 283

Pustiul de după prăpăd. 284

Armata română era bolnavă. 287

„Să-i mai privim o dată în ochi  pe cei ce au tras în noi!”. 289

„Ca fiara hăituită când simte vânătorii aproape”. 292

Oamenii extraordinari ai momentului 297

Nevoia de organizare a protestului: „Dacă tu te pricepi la organizare, de ce nu vii cu noi?”  298

Contestația spontană și crizele facerii 301

Nașterea solidarității anticomuniste. 305

În sfârșit, „Armata e cu noi!”. 309

Fraternizarea. 311

Bucuria din stradă, spaima din casă. 313

Balconul Operei – simbolul revoluției 318

Cum s-a deschis Opera. 321

Negocierile „balconiștilor”. 324

„Pentru noi președintele Nicolae Ceaușescu nu mai există!”. 330

„Reașezări” buclucașe la FDR:  „Eu – sau președinte, sau nimic!”  332

Disfuncțiuni la Operă. 334

Povestea Proclamației Frontului  democrat român. 337

Organizare și rigoare revoluționară în acțiune. 339

Trenurile intervenționiste și amenințarea „pretorienilor”. 341

Tipografia în slujba revoluției 344

Entuziasm și suspiciune;  Radu Bălan și Revoluția. 350

Privind din balcon toată noaptea. 353

Despre șansele irosite ale FDR-ului și despre „puii de lup” ai „Forumului”  356

Acapararea FDR-ului de către FSN; Încercări de restaurație cu Radu Bălan  359

Viața trecătoare a liderilor de miting. 362

Între balcoane și presă. 364

Bătălia pentru mass-media. 368

Așa s-a născut ziarul: Mircea Pora  i-a zis „Timișoara”. 371

„Pericolul” CADA. 377

Investigații pentru adevărul despre  revoluția timișorenilor. 381

George Șerban și povestea Proclamației  de la Timișoara. 385

Nevoia ca Timișoara să-și spună cuvântul:  Tot despre geneza Proclamației 389

Societatea „Timișoara” – mereu în avangardă. 392

Diversiuni și tratative cu Puterea:  teama de descentralizare. 395

Un idealism eșuat: între Timișoara și CPUN.. 398

Întâlnirea cu Ion Iliescu. 400

Despre Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara. 404

Bătălia pentru punctul 8  și compromisul păgubos. 407

Între Piața Universității și Ion Iliescu. 409

Pe temeiul Alianței pentru Proclamație,  ideea Alianței Civice. 413

Comisia pentru Adevăr și Dreptate.  Cinstirea eroilor revoluției 416

Țara are nevoie de caractere. 418

Timișoara după un an: „Fiecare își are destinul pe care îl merită!”  421

Indice general 423

DISTRIBUIE !

Prefață de Victor Neumann

1989: REVOLUȚIA TIMIȘOAREI
Meritele în schimbarea politică
vs. eșecul deciziilor administrative

Într-una dintre operele de referință ale istoriografiei contemporane – e vorba de lexiconul limbajelor social-politice din Germania – Reinhart Koselleck observa că revoluția e un concept fundamental având multiple sensuri, unicitate și repetabilitate, diacronie și sincronie. El are forța unui șoc politic, incluzând un context social, descriind o schimbare bruscă, precum și un proces de mai lungă durată. Totodată, revoluția trimite la un leader cunoscător, precum și la un sfătuitor al acțiunii[1]. A fi rebel, scrie savantul, avea un sens negativ, a fi revoluționar era ceva pozitiv. „În sens istoric și filozofic, conceptul s-a răspândit în secolul al XVIII-lea și se referă la schimbare în general, însă la o schimbare care include toate aspectele vieții și ar trebui să ducă progresiv la un viitor mai bun…. aceasta se orientează spre un scop, promițând norocul pământesc și eliberarea de stăpânire”[2]. Nuanțele ori diferențele de sens ale conceptului diferă de la o limbă la alta, de la o cultură la alta. În fapt, vocabularul reflectă un timp și o moștenire istorice, un spațiu geografic, un set de valori posibil de identificat în reflexele mentale și comportamentale ale unei comunități. Aidoma evenimentelor similare din epoca modernă, și în cazul aceluia din decembrie 1989 e important să avem în vedere noțiunile, conceptele și limbajul prin intermediul cărora îl vom putea defini și înțelege.

***

Spontaneitatea protestelor împotriva dictaturii

Scânteia de la care a pornit marea demonstrație din decembrie 1989 de la Timișoara are legătură cu fizionomia multiculturală și multiconfesională a orașului. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor din Transilvania, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaționale. Aceeași idee avea să joace un rol major în declanșarea demonstrațiilor anticomuniste de la Timișoara. Protestul pastorului László Tőkés față de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriașii Bisericii Reformate, de mediile politice internaționale, de presa din Ungaria și Germania[3], dar și de populația locală[4]. Dizidența pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicația clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) și a continuat prin slujbele religioase din diversele parohii în care acesta a fost mutat cu forța. La sfârșitul anilor 1980, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timișoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioși și de către intelectualitatea maghiară din oraș și din regiune[5]. Arestat la domiciliu între 1 și 15 decembrie 1989, László Tőkés urma să fie evacuat din Timișoara de către aparatul de represiune al regimului național-comunist. Opoziția enoriașilor, urmată de solidaritatea timișorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 față de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanșat marea revoltă împotriva regimului Nicolae Ceaușescu. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat și asumat de un segment important al populației orașului care înțelesese că suferința grupului minoritar maghiar era una și aceeași cu a majorității. Între lozincile scandate în ziua de 16 decembrie au fost și acelea care marcaseră ideologia revoluției timișorenilor: „Jos Ceaușescu”, „Jos tiranul”.

Din descrierile demonstranților revoluționari de la Timișoara rezultă că în momentul în care s-a pus problema evacuării pastorului reformat din propria locuință, cetățenii orașului s-au solidarizat necondiționat cu László Tőkés. Luptător pentru drepturile minorității maghiare din România, pastorul Tőkés a fost impresionat de atașamentul timișorenilor față de cauza sa. Inițial reprezentată de un grup de vorbitori de limbă maghiară, demonstrația de solidaritate din fața casei pastorului a atras în scurt timp câteva mii de cetățeni ai orașului. Planurile Securității lui Nicolae Ceaușescu de a provoca un conflict româno-ungar au fost dejucate de de­monstranții care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul comunist opresor și nu de susținerea unei prăfuite neînțelegeri istorice.

În ziua de 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunța că Miliția a risipit demonstrația organizată în apărarea lui László Tőkés, dar că „ea s-a transformat într-un protest anticeaușist”[6]. Cunoscutul ziar german Die Welt, în ediția sa din 18 decembrie 1989, își informa cititorii asupra faptului că la Timișoara aproximativ 4.000 de demonstranți s-au adunat la Biserica Reformato-Calvină spre a opri evacuarea pastorului László Tőkés. În aceeași zi, Die Welt a anunțat că au avut loc ciocniri violente între populație și Miliție și că demonstrațiile care inițial au avut „un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstrații anti-ceaușiste” la care s-a alăturat întreaga populație a orașului[7]. Tot atunci, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timișoara, intenționând să consulte NATO și Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune față de violențele autorităților îndreptate împotriva populației pașnice a Timișoarei[8].

La Bruxelles, miniștrii de externe ai Comunității Europene condamnau ferm represiunea demonstrațiilor antitotalitare de la Timișoara. Presa europeană și americană au scris pe larg despre aceste revolte, semnalând atitudinea intransigentă a pastorului László Tőkés în apărarea drepturilor maghiarilor din România și maltratările la care acesta a fost supus de instituțiile represive ale regimului național-comunist. Mediile occidentale au evidențiat cooperarea cetățenilor orașului în momentul amplificării demonstrațiilor, subliniind că scânteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul László Tőkés. Diplomații occidentali, cu deosebire cei britanici și americani, erau foarte preocupați de situația minorităților. Așa se explică interesul pentru situația lui Tőkés și vizita lor la Timișoara[9]. Ei cunoșteau faptul că regimul lui Nicolae Ceaușescu miza pe o politică etnonaționalistă și că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-și justifica rămânerea la putere. Cât privește revoluția timișoreană, aceasta nu avusese un caracter etnic, ci unul civic. În 19 decembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung atrăgea atenția asupra faptului că dictatura lui Nicolae Ceaușescu îi nemulțumește pe toți timișorenii și nu doar pe reprezentanții minorităților din oraș[10].

Meritele de atunci ale lui László Tőkés au fost: 1. a atras credincioșii de partea ideii de libertate a conștiinței; 2. a arătat deschis motivul nemulțumirii minorității maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice și presei internaționale a formulat în termeni credibili revendicările enoriașilor săi și ale minorității din care face parte; 4. a atras atenția asupra Timișoarei ca oraș în care populația este hotărâtă să răstoarne regimul dictatorial și să renunțe definitiv la ideologia național-comunistă. Provocarea și întreținerea de către serviciile secrete a relațiilor încordate cu vecinii, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziție. Agențiile de presă anunțau în acele zile că frontiera dintre România și Ungaria a fost închisă, la fel și frontierele cu Iugoslavia și URSS. Ceea ce demonstra că revolta de la Timișoara a fost una spontană și de necontrolat de către autorități. Invocarea prezenței străine, în special a maghiarilor din Ungaria sau a rușilor din Uniunea Sovietică veniți la Timișoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete.

Cetățenii acestui oraș n-au răspuns provocărilor, arătând înțelegere față de protestul lui László Tőkés, precum și oportunitatea transformării lui într-un argument al revoltei antitotalitare. Protestul n-a izbucnit oriunde și nu oricum, de aceea nu poate fi bagatelizat nici locul, nici confesiunea și nici condiția minoritarilor. Acolo, în fața Bisericii Reformate s-au declanșat nemulțumirile care aveau să conducă la ampla opoziție spontană față de regimul politic, respectiv la revoluția timișorenilor[11]. Pentru început, esențială fusese apărarea lui László Tőkés și tocmai acest lucru a atras atenția timișorenilor, dar și a opiniei publice internaționale. Felul în care s-a petrecut protestul din 15 decembrie, numărul participanților, solidaritatea și civismul local au avut o legătură nemijlocită cu spiritul orașului, cu vechiul înțeles al diversității religioase, al plurilingvismului și multiculturalității unui oraș și unei regiuni transfrontaliere. În protestul pașnic din fața Bisericii Reformate împotriva evacuării forțate a pastorului László Tőkés nu regăsim istorica problemă a disputelor teritoriale dintre România și Ungaria. Veghea din 15 decembrie 1989 din fața locuinței pastorului avea să se transforme în zilele de 17-20 decembrie în impresionanta revoltă și revoluție anticeaușistă și anticomunistă.

Încercarea de compromitere a coabitării pașnice a majorității românești cu minoritățile germană, maghiară, sârbă și evreiască din Timișoara a fost una perfidă. Era o temă veche, folosită în beneficiu propriu de regimurile autoritare și dictatoriale din România. Fragmentar conservată, societatea civilă timișoreană construită pe baza modelului cultural central-european nu a răspuns amintitelor provocări.

 

Intelectualii și masele. Absența liderilor cunoscători și sfătuitori

În mai multe interviuri, Ioan Lorin Fortuna – unul dintre principalii organizatori ai revoluționarilor, fondatorul Frontului Democrat Român – a afirmat că întreaga mișcare protestatară fusese spontană și că nimeni nu era pregătit să-și asume poziția de leader: Nu mă simțeam în stare – și cred că nici ceilalți – să port întreaga povară a conducerii unei revolte din care speram să iasă o revoluție”[12]. Prin urmare, timișorenii participanți la demonstrațiile din zilele de 17-20 decembrie s-au organizat la fața locului, având leaderi de tranziție. E important însă că marea majoritate a populației orașului conștientizase necesitatea schimbării regimului. Pe parcursul demonstrațiilor, alături de Ioan Lorin Fortuna, s-au afirmat Claudiu Iordache, Nicolae Bădilescu, Ioan Savu, Ștefan Ivan, Sorin Oprea, Luminița Milutin, Ioan Chiș, Mihaela Munteanu, Ioan Marcu, Maria Trăistaru, ș.a. Pentru mai multe zile, ei au fost organizatorii și animatorii evenimentelor: se așezaseră în fruntea coloanelor de demonstranți, gândiseră strategii, se opuseseră armelor de foc și dăduseră conținut discursurilor politice din balconul Operei. Din relatările lui Ioan Lorin Fortuna rezultă toate acestea, precum și faptul că principalul obiectiv era răsturnarea dictaturii, fără să fi fost pregătit un program al schimbărilor:

Mă gândeam în acea vreme că tot ce se putea spera era eliminarea dictatorului, urmată de o guvernare intermediară, asupra căreia trebuiau exercitate presiuni spre a o deschide spre democrație. Nu intuiam și nici nu îndrăzneam să sper atunci că s-ar putea obține eliminarea completă a comunismului… Spre sfârșitul momentului de reculegere, când eram încă în căutarea unei soluții (pentru viitoarea organizare politică, n.m., VN), mi-am ridicat privirea și am văzut balconul Operei. Gândul mi-a venit instantaneu, când ne-am ridicat în picioare: trebuia
să-i mobilizez pe cei din jur; le-am spus că e nevoie să intrăm în Operă, să vorbim din balcon mulțimii și s-o organizăm pentru că altfel nu vom reuși.[13].

În felul acesta a debutat organizarea mulțimii și tot astfel s-a format un comitet de inițiativă prin intermediul căruia au fost mobilizate principalele întreprinderi industriale, a fost adunată în Piața Operei marea masă a cetățenilor orașului. Ideea a fost pusă în practică și a avut un enorm succes. În paralel cu Piața Operei, o organizare similară a revoluționarilor a avut loc la Consiliul Județean. Aceasta a făcut posibile discuțiile cu reprezentanții puterii, respectiv cu Radu Bălan, Petru Moț, Cornel Pacoste, Constantin Dăscălescu ș.a. Fusese vorba de o încercare de negociere, un exemplu în acest sens a fost întâlnirea din sediul Consiliului Județean dintre reprezentanții revoluționarilor în frunte cu Ioan Savu și șeful guvernului României ceaușiste, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a revoluționarului Ioan Savu, și ea este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfășurat la Timișoara în absența leaderilor cunoscători sau a acelora sfătuitori:

Abia acolo, în fața lor (a lui Dăscălescu și a însoțitorilor săi, n.n.), mi-am dat seama că nu eram pregătiți să purtăm o discuție cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui…, întâmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în față,
și-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu știam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanți ai mulțimii de afară[14].

În realitate, nu funcționa o distribuție a rolurilor, lipsea o verigă esențială în desfășurarea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Confuziile ce au urmat și lunga tranziție spre democrație își găsesc explicația și în această absență. În acel moment de cumpănă, decisivă a fost doar forța mulțimii, însoțită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu și de crezul fiecărui timișorean în eliberarea de dictatura comunistă. Mulțimile au fost acelea care au proclamat Timișoara cel dintâi oraș liber al României. Prin revolta lor spontană și prin victoria lor, ele confirmă una dintre importantele interpretări ale istoricului Fernand Braudel potrivit căreia, uneori, masele sunt în stare să scrie istoria. Marea revoltă anticeaușistă și anticomunistă din decembrie 1989 de la Timișoara a fost revoluția maselor. Orașul nu și-a pierdut nici cultura civică și nici cultura mișcării muncitorești autentice. Adică, așa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timișoara n-a încurajat o diferență vizibilă între cetățean și muncitor. Segmentul social al muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui și în numele căruia pretinsese și impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulțumit și cel mai bine reprezentat în ruptura petrecută în anul 1989.

Spre deosebire de orașe precum Praga, Budapesta și Varșovia, Timișoara nu dezvoltase un proiect politic necesar răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor orașe românești, Timișoara era absentă de la marile dezbateri de idei și de la atitudinile antitotalitare manifestate în câteva dintre țările Europei comuniste. Nu existau cercuri literare disidente și nici presă de samizdat. Absentau personalitățile capabile să coaguleze în jurul lor societatea civilă, s-o informeze și s-o orienteze politic. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăznețe decât în alte orașe românești, instituțiile culturale și universitare din Timișoara și din Banat n-au generat o critică politică și nici un program urmărind schimbarea. Universitățile erau supravegheate de aparatul de partid și de cel represiv, iar cadrele didactice erau adesea selectate în funcție de loialitatea probată față de partidul comunist. Profesorii de științe umaniste, aceia care ar fi putut contribui la o schimbare de atitudine printre studenți, trăiau departe de realitățile sociale ale României și de orientările cultural-politice europene. Cu câteva excepții notabile, ei reprezentau o verigă în plus a secției de propagandă ideologică a partidului comunist. Segmentul profesorimii cu pregătire în domeniile filozofie, istorie și sociologie funcționa în catedrele de socialism științific din cadrul Politehnicii din Timișoara.

Înființată după al Doilea Război, Universitatea din Timișoara nu avea atunci facultăți de sociologie, filozofie, psihologie și politologie. O modestă facultate de istorie-geografie fusese desființată la începutul anilor 1980. Dacă în profesiunile tehnice, precum și în ale medicinii, filologiei și artelor existau personalități cu înclinații și cu rezultate apreciabile, gândirea politică a marii lor majorități era străină de ideile politice. Universitarii erau relativ insensibili față de suferințele semenilor, beneficiind de privilegii din partea regimului: salarii decente, case sau apartamente spațioase primite gratuit, burse, vacanțe în străinătate, asistență medicală de calitate și pensii bune. Ei împrumutaseră ceva din comportamentul clasei intelectuale din regiunile mai sărace ale României. Cooperarea cu muncitorii, așa cum s-a întâmplat în revoluția din Ungaria din 1956 ori în cazul luptelor sindicale din Polonia din anii 1980, nu funcționa în România. În întreaga țară lucrurile erau asemănătoare în ceea ce privește orientarea elitelor intelectuale. Andrei Pleșu a motivat amintita ignoranță a intelectualității astfel:

Multe dintre dificultățile tranziției autohtone rezultă– în absența unui frate mai bogat din vest – din incapacitatea intelectualității noastre de a anticipa și pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înțelepciune vag senilă, precum și retorica auto-justificativă a «rezistenței prin cultură» ne-au făcut să întâmpinăm schimbările din 1989 cu mâinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie și nu ne rămâne, acum, decât să tragem consecințele[15].

E un punct de vedere credibil. Este însă de dorit să înțelegem că, indiferent câți frați ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe dezbaterile și orientările intelectuale din interior. Ivan Evseev, unul dintre apreciații profesori ai Universității din Timișoara, recunoaște că a fost șocat de schimbarea petrecută în decembrie 1989. I-a fost foarte greu să creadă și să refacă traseul celor întâmplate. Fusese martor la teribila bătălie a mulțimii cu tancurile și tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forțele de represiune care a avut loc într-una din piețele centrale ale Timișoarei. Rememorarea sa este emblematică pentru cate­goria socială din care făcea parte:

Începând din seara zilei de 16 decembrie și până la 22 decembrie poate pentru prima și ultima oară în viață, mi-a fost dat să trăiesc experiența unui alt timp și a unei alte realități, diferite de spațiul profan, obișnuit, apt pentru o modelare rațională[16].

Profesorul încerca să-și explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepție asupra lumii prin „falia adâncă între timpul trăit înainte și după evenimente”. El nu sesizase însă absența coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în 1989, rolul elitelor culturale a fost minor[17]. Revoltele și revoluția s-au datorat masei timișorene, întâi de toate muncitorimii, din rândul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor. Topit la nivelul înțelegerii acesteia și întreținut prin acțiunile civice ale grupusculelor de avangardă postbelice (meritând evidențiate ideile și curajul lor), rememorarea modelului central-european orientase mulțimea Timișoarei în decembrie 1989.

Chiar dacă presiunea psihică era puternică și se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor sociale, absența lucidității, comoditatea și o anume lașitate puseseră stăpânire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiștilor, ziariștilor, preoților și profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste și tranziția pașnică a României de la totalitarism la democrație. Ideea de sacrificiu nu caracteriza gândirea și acțiunile elitelor locale și naționale. Contestările voalate ale regimului din anii 1960-1980 de la Timișoara, precum acțiunile grupului coordonat de profesorul Eduard Pamfil, acelea reprezentate de scriitorii marxiști de limbă germană din Aktionsgruppe Banat, mișcarea muzicală Phoenix, revista Forum Studențesc ori gesturile solitare ale poetului Petru Ilieșu, nu au transformat orașul într-un pol al dizidenței anticomuniste[18]. Reprezentanții intelectualității nu au reușit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluției din Ungaria, manifestațiile studenților timișoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în deceniile următoare. Vechile experiențe ale opoziției politice fuseseră necunoscute noilor generații de timișoreni. În fine, industrializarea forțată și schimbările demografice de după 1960 au atras câteva diferențe notabile între revolta anticomunistă din 1956 și revoluția antitotalitară din 1989. Între puținii care au fost atenți și au înțeles foarte bine importanța leaderului cunoscător și/sau al sfătuitorului acțiunii, a fost George Șerban. Absolvent al Facultății de Filozofie a Universității Al. Ioan Cuza din Iași, George Șerban a fost conștient nu doar de importanța organizării mulțimii din Piața Operei, ci și de rolul fundamental al ideilor politice pe baza cărora trebuia să se petreacă tranziția spre democrație. Temeinic pregătit în disciplinele umaniste și în științele social-politice, el avusese în minte încă în decembrie 1989 necesitatea înnoirii paradigmatice. Ceea ce vrea să spună că succesul revoluției de la Timișoara depindea de un alt tip de sfătuitori precum Silviu Brucan și de un alt gen de leaderi precum Ion Iliescu. Atunci, în decembrie, fusese oprit să urce în balconul Operei. Ceea ce l-a determinat să reflecteze și mai atent la ceea ce se întâmplau, mai exact la obiectivele ce se cereau formulat spre pentru ca Timișoara și România să se elibereze cu adevărat de servituțile sistemului totalitar.

Paralizarea instituțiilor formatoare pe o durată mai lungă și-a spus cuvântul. Indiferent cât de multe dovezi ale culturii civice ar fi fost în Timișoara în perioada comunistă, rămâne de domeniul evidenței că, în momentul revoluției din decembrie 1989, opoziția democratică nu era organizată. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarność din Polonia ori cercurilor intelectuale disidente din Ungaria. Așa se face că, în locul unei acțiuni politice gândite cu mult înaintea evenimentelor, în decembrie 1989 a avut loc o revoltă spontană a timișorenilor, care brusc s-a transformat într-o revoluție împotriva regimului totalitar. Ea nu beneficiase de leaderi recunoscuți și pregătiți să coordoneze schimbările politice ale momentului. Din relatările târzii ale unor scriitori cu privire la desfășurarea revoluției din decembrie 1989 rezultă doar atmosfera străzii, luptele demonstranților cu armata, ocupația militară a orașului, dar mai ales emoții, frică, supărări. Nu și idei politice[19]. Fără un program și fără un ideal politic din timp definit, marea masă a timișorenilor a înfruntat cu mâinile goale regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu. În pofida neajunsurilor, imensul protest din decembrie 1989 de la Timișoara a transformat orașul în principalul simbol al schimbărilor revoluționare din România.

 

Timișoara în deceniile tranziției.

Proclamația și eșecul deciziilor administrative

 

Proclamația de la Timișoara a fost un document foarte important. Devenit public în martie 1990, aceasta a adus explicații sociologico-istorice privind schimbarea regimului politic. Invocând cauzele și re-proiectând argumentele revoluționarilor din decembrie 1989, Proclamația a atras atenția prin conținutul și tonul său revoluționar vizând instaurarea democrației și a statului de drept. E un document fundamental, rezultat al reflecțiilor intelectuale post­decembriste. Prin Proclamație, cum observase principalul ei autor, George Șerban, Timișoara intenționa să structureze opoziția față de nou instaurata putere de la București. Dincolo de multiplele controverse și contestări, în lunile care s-au scurs din decembrie 1989 și până în martie 1900, la București se schimbase politica României prin câțiva foști leaderi comuniști având o orientare reformistă inspirată de perestroika lui Mihail Gorbaciov. E contextul în care George Șerban a gândit Proclamația, sperând că va recupera absența obiectivelor politice ale revoluției timișorenilor. Pentru acest document, încă o dată Timișoara a fost văzută și apreciată altfel de o parte a națiunii române. Pentru scurt timp, întreaga comunitate urbană fusese asociată ideii de schimbare majoră a lucrurilor în România post-Ceaușescu. De reținut este că Proclamația – un document strălucit – a avut un impact social și politic incredibil. Fusese însă prea târziu elaborată, iar explicația o avem în faptul că Timișoara nu avusese o disidență intelectuală în timpul regimului național-comunist care să fi pregătit din vreme amintita înnoire paradigmatică.

Într-un memorabil dialog cu istoricul Miodrag Milin despre evenimentele și mișcările politice generate de Proclamația de la Timișoara, George Șerban arăta că o parte a intelectualității României era pentru o schimbare funda­mentală și că aceasta nu trebuia ignorată în nici un caz. Rolul ei trebuia să devină primordial în instaurarea democrației și în europenizarea României. Având deschidere și vocabularul unui intelectual umanist instruit în domeniul istoriei politice, George Șerban participase la negocierile cu puterea provizorie, reluând și susținând ideile și căile schimbării. Observase că tranziția spre noua statalitate nu se va putea realiza cu persoane care fuseseră implicate de-a lungul timpului în sistemul creat și coordonat de instituțiile de tip totalitar. Tocmai de aceea punctul 8 al Proclamației devenise principala temă a dezbaterilor din lunile martie-mai 1990, dar mai ales tema controverselor între Comitetul de reprezentare al Proclamației și Frontul Salvării Naționale. Iată un fragment din ce spunea George Șerban privitor la acel moment foarte important și prin care deschide posibilitatea înțelegerii critic-raționale a tensiunilor din acea perioadă:

„În București și în țară criza luase amploare, înfruntarea era tot mai greu suportabilă, pentru că noi și noi adeziuni veneau acum în sprijinul Pieței Universității – Eugen Ionescu, Emil Cioran; nimeni nu a sesizat că a fost o scrisoare de susținere pentru revendicările din Piața Universității, inclusiv punctul 8 împotriva lui Iliescu, semnată de 126 de mari personalități, oameni de cultură din România, oameni de știință; nume grele ale culturii și științei, figurau Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, academicieni. Aceasta s-a citit, s-a publicat în presă, lista cu cei 126 de oameni; lumea socotea atunci la cifră, cântărea politic. Un om cum era Claudiu Iordache, vicepreședinte pe țară al FSN, a avut primul lui moment de îndoială vizavi de Iliescu și de perspectivele României; el continua să aibă legături prietenești cu noi; față de Iliescu nu reușise personal să se pronunțe în spiritul adevărului. Avea o afecțiune și o legătură subterană cu el, extraordinar de trainică.. Să-l excludem de la punctul 8, asta era soluția lui Iordache, pe care, din păcate, a îmbrățișat-o și Vasile Popovici atuncea, și Viorel Oancea, care era șeful Poliției; și făceau presiuni asupra mea. Dacă făceam un amendament la punctul 8 care să-l excludă doar pe domnul Ion Iliescu; toată nomenclatura să nu participe; doar o excepție, domnul Ion Iliescu. Am rezistat la toată această presiune care avea să fie până în preajma alegerilor din 20 mai; în clipa compromisului, susțin că punctul 8 și Proclamația ar fi devenit zero, pentru că aici trebuia să funcționeze principiul , nu socoteala de moment. În ce-l privește pe Claudiu Iordache, cred că a venit în 26 aprilie, cu o zi înainte de Alianță, să ne convingă să mergem din nou la Iliescu și să stăm de vorbă; pentru că Iliescu nu stă de vorbă cu Piața Universității… El era debusolat de apariția acelei scrisori-protest, tot ce avea mai bun cultura română se afla acolo. El își dăduse seama că România nu poate merge înainte cu Iliescu; era clar pentru el că dacă toți aceștia nu-l vor pe Iliescu înseamnă că Iliescu pleacă la drum fără intelighenția românească. Asta l-a afectat și atunci s-a străduit și a reușit până la urmă să ne convingă să mergem noi acolo, pentru că pe noi, în mod sigur, Iliescu ne primește, să mergem, și să încercăm un dialog cu el,
să-l convingem să intre în dialog cu Piața Universității și să se împace într-un fel și să-l convingem să renunțe la candidatură de bună voie. Când s-a format, peste două-trei zile, acel comitet de reprezentare, am plecat cu Vasile Popovici la București și am cerut să avem o întrevedere cu Iliescu, deci noi, grupul de reprezentanți. Aici s-a întâmplat ceva. Noi am cerut o întrevedere între Comitetul de reprezentare al Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara și Iliescu, nu între Societatea Timișoara și Iliescu. Noi doream să introducem în scenă acest Comitet care avea în spate mult mai mult decât avea Societatea Timișoara. Iliescu a acceptat”[20].

Rememorarea e binevenită pentru a aprecia gândirea politică profund reformatoare pe care o promova George Șerban – puținătatea reformelor fundamentale în administrație, justiție și educație din ultimele decenii îi dau dreptate -, pentru a vedea care dintre leaderii tranziției reușise să articuleze și să pună în valoare aspirațiile populare și care își urmărea doar agenda personală. Efortul lui Claudiu Iordache de a înțelege timpul schimbării a fost observat și apreciat de George Șerban. Mărturia citată probează onestitatea, autorul ei fiind în căutarea adevărului, având bunul simț în relațiile cu ceilalți, precum și atașamentul pentru binele de obște. În ea descoperim recunoașterea comilitonului, a celui care în decembrie 1989 probase un curaj ieșit din comun, înfruntând cu pieptul dezvelit militarii înarmați. Cum reiese din afirmația autorului Proclamației, în pofida mai vechii legături și simpatii pentru Ion Iliescu, Claudiu Iordache a înțeles ce anume trebuia să se petreacă în România pentru ca idealurile de libertate ale timișorenilor să se transforme în realitate. Pe de altă parte, din mărturia citată aflăm genul de compromis cu puterea nou instalată, respectiv modul cum unii dintre participanții la dialogul cu Ion Iliescu au amalgamat și diluat proiectele revoluționare. Să fi fost vorba de naivitate, de „o înțelepciune vag senilă” sau de abandonarea aspirațiilor revoluției timișorene? În rol intrase jocul duplicitar al lumii bizantino-balcanice, iar rezultatul negocierilor de la București descris de George Șerban demonstrează această evoluția zig-zag-ată a lucrurilor. Drept urmare, Timișoara era deja pe calea abandonării vechiului său spirit central-european, mulțumită căruia se născuse nestăvilita dorință de libertate din decembrie 1989.

În pofida contribuției la răsturnarea regimului totalitar, absența leaderilor cunoscători a fost un neajuns enorm. De aici și faptul că orașului și regiunii nu i-au fost recunoscute meritele de către noii guvernanți. Tot astfel se poate înțelege faptul că persoanele care au deschis focul asupra populației Timișoarei în decembrie 1989, făcând numeroase victime au rămas fie necunoscute, fie nepedepsite. Prezentată sumar și dezbătută public o dată pe an, cu ocazia comemorărilor din decembrie, revoluția de la Timișoara s-a întipărit îndeosebi în memoria acelora care au înfăptuit-o. Rememorarea istoriei recente a orașului, a regiunii și a României este marcată de partizanatele în jurul faptelor petrecute în decembrie 1989 la Timișoara și la București. Chiar evoluțiile nesincrone ale schimbărilor petrecute în Timișoara și București ori în alte centre ale României au creat perspective diferite asupra acestora și a urmărilor lor. Modul speculativ sau provocator în care au fost abordate evenimentele în mass media, precum și în unele dintre cărțile scrise despre evenimentele din 1989 (peste 600 de titluri în 30 de ani) nu au contribuit la depășirea crizei de conștiință vizibilă la scara întregii populații a României.

Corupția politică centrală a fost și este acut resimțită de majoritatea locuitorilor Timișoarei. Nervozitatea se datorează eșecului în formarea unei clase politice și administrative locale. Frustrările populației, dar și ale primarilor și ale altor leaderi regionali s-au lovit de interese contrare ale oamenilor politici trimiși de la București. Instituțiile de stat care au supraviețuit vechiului regim au opus rezistență în fața reformelor. Acutizarea problemelor sociale arată că cele două modele culturale, ale capitalei și ale marilor orașe regionale din România, nu a fost depășită prin politici coerente și convergente. Polarizarea pe criterii materiale e vizibilă în toate colțurile țării. De aici și dificila comunicare interpersonală și între grupurile de cetățeni. Desfășurarea în paralel a faptelor revoluționare la Timișoara și București, intrarea mai târzie în scenă a Bucureștiului (în 21 decembrie 1989, comparativ cu Timișoara unde revoluția izbucnise în 15 decembrie 1989) și felul în care s-a făcut schimbarea lui Ceaușescu au creat divergențe în înțelegerea și aplicarea deciziilor politice. Actorii principali de la Timișoara nu semănau cu actorii principali de la București. George Șerban susținea că aspirațiile timișorenilor conțineau idei revoluționare menite să conducă la totala înlocuire a administrației național-comuniste. Acest lucru nu  s-a petrecut și nici nu se putea petrece într-o Românie în care populația trăise decenii la rând în izolare și fără o elementară cultură politică. Multor timișoreni le-a fost greu să accepte că revolta lor era privită diferit din alte orașe și regiuni ale României. Nu altfel o înțelesese nou instalata putere a statului, care nicicând n-a dat explicațiile așteptate la Timișoara. Așa s-a născut și s-au perpetuat inamicițiile bazate pe suspiciuni, invective și exces de zel.

Nenumăratele divergențe de opinii au generat o anume radicalitate care s-a făcut simțită nu doar la nivel național, ci și în plan local. După mai bine de trei decenii de la schimbarea de regim din 1989, leaderii politici ai Timișoarei nu se înțeleg în probleme esențiale privind strategiile economice și de mediu, refacerea infrastructurii, restaurarea patrimoniului arhitec­tural-istoric, reformele învățământului, fondarea instituțiilor necesare gestionării proiectului capitalei europene a culturii. Nu au o strategie pe termen mediu și lung. Clasa politică locală a dezamăgit, fiind incapabilă să se impună în ochii electoratului și demonstrând că nu știe să reprezinte orașul și regiunea, că nu are acces în guvernele României ori în conducerea celor mai importante instituții ale statului.

Aidoma altor orașe și regiuni ale României, Timișoara și Banatul traversează momente de dificultate în adaptarea la economia de piață și la politica pluralist-democratică. Ar fi fost firesc ca, după trei decenii de la evenimentele invocate mai sus, orașul să fi dobândit o mai mare pondere în viața economică a țării. Să fi câștigat un loc complementar celui al capitalei și să se fi afirmat în context internațional. De ce nu s-a întâmplat acest lucru? În primul rând pentru că nu s-a renunțat la centra­lismul administrativ; pentru că s-a neglijat rolul pe care l-ar fi putut juca Timișoara și Banatul situate în vestul României în dezvoltarea relațiilor cu statele vecine și cu Europa în ansamblu. Refuzul în luarea deciziilor politice privind reforma structurală, lipsa de atenție față de clasa de mijloc au contribuit la multiplicarea nemulțumirilor populației acestui oraș față de leaderii proprii și față de cei naționali. Ceea ce nu s-a înțeles de către guvernele de la București a fost că modernizarea unui stat pornește întotdeauna de la marginea sa mai avansată. Deschiderea spre Europa a țării ar fi putut să o asigure Timișoara și orașele regiunii. Funcționarea euroregiunilor pre­su­punea punerea în aplicare a modelului economiei trans­frontaliere, respectiv asigurarea legislației utile dezvoltării mai rapide și mai eficiente a firmelor de comerț și servicii.

Reluarea politicii pe care o duceau partidele acum un secol în Vechiul Regat sau a aceleia promovate de formațiunile politice interbelice potrivit cărora controlul se exercită prin trimiși de la București s-a dovedit a fi contraproductivă. Revolta perpetuă a timișorenilor și bănățenilor este motivată de faptul că a fost întârziată reforma administrativă, descen­tralizarea și orientarea proeuropeană. Exprimată în multe forme, marea nemulțumire s-a îndreptat împotriva foștilor comuniști și a instituțiilor patronate de aceștia. Unul dintre documentele fundamentale ale societății civile s-a intitulat Proclamația de la Timișoara. Gândită și prezentată public în martie 1990, Proclamația a fost cel dintâi act de legitimare a opoziției românești postcomuniste[21]. Un document influențat de revoluția maselor Timișoarei din decembrie 1989 și care avea să reprezinte ideologia politică postrevoluționară.

Timișoara de astăzi este în căutarea noii identități sociale și culturale. O mare parte a vechilor familii care a conferit o identitate inconfundabilă Timișoarei a emigrat. E vorba de segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriași, dar și al unei părți a elitelor intelectuale. Indiferent de categoria socială, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Emigrarea comunității germane și a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă disoluția comunității evreiești și mutarea unui segment important al elitei culturale și artistice de limbă maghiară la Budapesta, a provocat o bruscă schimbare de model cultural, respectiv comportamental.

Locuitorii de până la 1989 au reprezentat în marea lor majoritate urbea tolerantă, cunoscătoare și păstrătoare a moștenirilor multiculturale ale Timișoarei și ale Banatului. Motivele emigrării în masă nu au fost doar economice, ci și politice. În pofida unor transformări, legile au venit târziu în întâmpinarea inițiativei particulare și în scopul dobândirii proprietății private. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimțite de o populație venită mai ales din Moldova, Oltenia și Maramureș. Cert este că potențialul creator al societății multi și interculturale a Timișoarei și Banatului s-a diminuat simțitor. Studiile sociologice arată că după 1989 Timișoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze noii veniți, așa cum s-a întâmplat în perioada interbelică sau în deceniile de după al Doilea Război. Setul de valori profesat de media populației, acela ce conferise personalitate și confort social orașului și regiunii, s-a dizolvat sub presiunea mutațiilor demografice foarte rapide. Atracția exercitată de Timișoara în ultimele decenii se explică prin aceea că aici s-a petrecut cel dintâi pas în răsturnarea dictaturii, pe de alta prin faptul că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraș s-a trăit mai bine decât în restul țării. La fel de adevărat este că s-au făcut simțite și presiunile politice în vederea schimbării structurii sociale a Timișoarei.

Populația Timișoarei anului 2021 este diferită comparativ cu aceea ce a inițiat revoltele din decembrie 1989. Noua structură demografică nu a creat conflicte culturale majore, cu toate că se fac văzute destule comportamente agresive față de bunul public. Doar că cei intrați în oraș sunt adesea neinițiați în privința istoriei, arhitecturii și a vieții comunitare; nu manifestă curiozitate pentru arhitectură și istorie și nici înțelegere pentru diversitatea culturală moștenită de la locuitorii de altădată. Discontinuitățile comparativ cu deceniile precedente sunt identificabile în încălcarea normelor de coabitare, în limbajele suburbane[22], în propagarea ostentativă a mesajelor cu iz șovin, rasist și antisemit. Cât despre competiția economico-financiară, ea este aspră și adeseori lipsită de corec­titudine. Ceea ce asigură încă un oarecare echilibru social e prezența locuitorilor provenind din Banat și din localități din Transilvania și Partium și ale căror trăsături comportamentale sunt relativ similare timișorenilor de odinioară. De aici și iluzia unora că lucrurile nu s-au schimbat în sens major, că elementele de bază ale orașului supraviețuiesc și că doar centralismul este singurul vinovat de dezacordurile sociale, de ineficiența insti­tuțiilor și de dezordinea organizațională, de absența proiectelor vizând re-așezarea orașului pe harta Europei.

În pofida neajunsurilor semnalate, supraviețuiesc importante resurse naturale, orașul și regiunea au conservat câteva urme ale multi- și interculturalității și ale multicon­fesionalității. Numeroasele inițiative private, investițiile germane, franceze, austriece și preferința unor grupuri de italieni de a fi prezente în viața industrial-comercială a orașului și a zonei demonstrează că dialogul pe tema integrării europene a rămas unul încă important. Pentru ca Timișoara să redevină un model – așa cum fusese pentru România interbelică – politicile ei trebuie să evite în primul rând discursul radical de dreapta. Geneza unei alternative de gândire depinde de produ­sele culturale, de dezbaterile de idei, respectiv de inițiativele și cooperarea bazate pe cunoaștere. Șansa Timi­șoarei de a juca rolul administrativ și cultural complementar atribuțiilor Bucureștiului ori Szeged-ului și Novi-Sad-ului ar putea fi parte a unui ideal politic în care să se regăsească atât elitele, cât și societatea în ansamblul ei. Așa cum arată lucrurile acum, Timișoara și Banatul nu vor mai profita de moștenirile fecunde, de codul cultural multiplu din secolele precedente și care a fost vizibil pentru ultima oară în timpul revoluției din 1989[23].

 

În loc de concluzii

Comunitatea europeană are nevoie astăzi nu doar de convenții culturale[24], ci și de o disponibilitate pentru înțelegerea istoriilor sale regionale. Are nevoie de o cunoaștere a patri­moniilor sale regionale și euroregionale. E vorba de identificarea valorilor similare ale europenilor și nu de diferențele economice sau sociale. O asemenea cuprindere a lucrurilor poate asigura „strategia destinului comun”. Un model istoric ca acela din Banatul Timișoarei oferă avantajul de a include realitățile multi- și interculturale ale continentului. Reînvățarea istoriei unei euroregiuni cum este aceea a Banatului Timișoarei își are rosturi mai adânci decât cunoașterea faptelor: înlocuirea modului partizan de gândire cu unul liberal, deschis; însușirea unui mod de viață în acord cu acele tradiții care au fost construite în temeiul recunoașterii și tolerării diversității.

Valorificarea interferențelor social-culturale și politice care au avut loc în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și, parțial, în prima jumătate a secolului al XX-lea, ar fi putut contribui la modelarea reflexelor populației și la asumarea valorilor modernității. Experimentele habsburgice și echilibrele demografice din Europa Centrală s-au datorat politicii mercantiliste a Vienei din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. La vremea aceea, întreaga populație a Timișoarei și Banatului și-a însușit astfel de politici[25]. Recuperarea și înțelegerea trecutului au un rol politic deloc neglijabil. Imediat după revoluția din 1989, aceasta trebuia să devină o condiție sine qua non a proiectelor de viitor, un exemplu care să inspire viața intelectuală și civică[26]. Așa cum observase istoricul-conceptual Reinhart Koselleck, prin intermediul istoriei se clarifică obiectivul politic, și invers, rezultatul politic contribuie la recuperarea istoriei.

Faptul că Timișoara a elaborat un proiect excepțional și că a fost desemnată Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2023, ar trebui să însemne – chiar și după trei decenii de la revoluție – că locuitorii săi și ai regiunii limitrofe au înțeles să se mobilizeze, recuperând timpul celei dintâi intrări în modernitate și reinventându-se în temeiul modelelor în care interferaseră valorile cultural-civilizaționale locale, regionale și europene.

 

***

 

Elaborată de istoricul Miodrag Milin, cartea Despre căile risipite ale revoluției timișorenilor oferă o imagine nouă și credibilă a revoluției române din decembrie 1989 care a debutat în orașul de pe Bega. Scrisă prin și pe baza documentelor, a mărturiilor și a interviurilor și având ca suport notele și comentariile precise ale istoricului, ea contribuie decisiv la recuperarea multor adevăruri despre revoluție. Autorul are în vedere rolul și locul Timișoarei în dramatica încleștare de forțe dintre cetățenii orașului și instituțiile înarmate ale statului totalitar, oferind în premieră rezumatul sutelor de casete pe care a fost înregistrat procesul de la Timișoara. Cartea Despre căile risipite ale revoluției timișorenilor e una impresionantă prin îngemănarea artei povestirii și științei reconstituirii istoriei recente; e meritoasă prin faptul că evidențiază faptele principale și pe acelea mărunte care vorbesc despre importanța majoră a Timișoarei în declanșarea revoluției anticeaușiste și antitotalitare și în schimbarea regimului politic din România.

Miodrag Milin reface în detaliu traseul evenimentelor din decembrie 1989, selectând în temei informațiile ce trimit la faptele reale, memorabile și care arată cum populația unui oraș s-a opus cu mâinile goale timp de o săptămână unui regim opresiv, proclamând cel dintâi oraș liber de comunism din România. Cartea include contribuțiile anterioare ale autorului pe aceasta temă, fiind totodată un omagiu adus celor ce și-au sacrificat ori riscat viața pentru ideea de libertate. Istoricul aduce în prim-plan acele informații care probează fără putință de tăgadă că Timișoara revoluției din 1989 a avut ca obiectiv o Românie europeană. Spre deosebire de contribuțiile în care dominante sunt mărturiile revoluționarilor, aceasta e simțitor îmbogățită prin depozițiile reprezentanților politicii național-comuniste din timpul Procesului de la Timișoara. În felul acesta distingem cele două componente ireconciliabile care s-au confruntat în decembrie 1989 și după: cetățenii Timișoarei – revoluționarii, partea luminoasă, pozitivă a schimbării – și autoritățile fostului regim refuzând realitatea, inventând și multiplicând informații false cu privire la cele întâmplate. Se conturează astfel o reconstituire nuanțată a revoluției, motivul frustrărilor îndelung clamate ale timișorenilor, precum și problemele administrativ-politice care au confruntat și mai confruntă orașul.

Cartea-document a istoricului Miodrag Milin pune accentul pe descrierea amănunțită a revoluției timișorenilor, pe oamenii implicați de-o parte și de alta a baricadei. Meritul ei excepțional rezidă în deschiderea unei perspective critic-interpretative în temeiul căreia adevărul poate fi lesne identificat. Descrierea faptelor rezultă din lectura documen­telor autentice și care au devenit publice. Miodrag Milin le-a adunat, selectat și rezumat și, așa cum a procedat în alte ocazii în care a avut ca temă de studiu istoria recentă, a lăsat pe seama cititorului judecata de valoare. În felul acesta, fiecare are ocazia să reflecteze pe cont propriu cum și de ce s-a petrecut o revoluție a maselor la Timișoara și care au fost/sunt urmările ei, respectiv de ce și cum s-a putut ca idealurile timișorenilor din decembrie 1989 să fi fost risipite.

 

 

Timișoara, 28 august 2021

VICTOR NEUMANN

[1] Reinhart Koselleck, „Revolution, Rebellion, Aufruhr, Burgerkrieg” (Revoluție, rebeliune, revoltă, război civil) în Otto Brunner, Werner Conze, Reinhart Koselleck (editori), Geschichtliche Grundbegriffe. Lexikon zur politisch–sozialen Sprache in Deutschland, vol. 5, Klett-Cotta, Stuttgart, 2004, pp. 653-788.

[2] Koselleck, op.cit., p. 653-654.  „Revoluția a devenit titlu legitim pentru schimbări care nu au pătruns în sfera experienței. În același timp, noțiunea de revoluție aduce speranțe până atunci nemaiîntâlnite… Cu noțiunea de revoluție modernă norocul se îndreaptă spre viitorul realizabil politic și istoric. Ea este echivalentă revoluției democratice, revoluției sociale și revoluției comuniste, articulându-se diferit în funcție de aspirație. Paralel cu amintitele trăsături dominante, conceptul modern de revoluție include experiențele înțelese prin răscoală și război civil, care și ele trimit la sensul modern de revoluție. Inițial, revoluție înseamnă o întoarcere (din latinescul revolvere, n.m.), având întotdeauna și sensul unei analogii, a unei asemănări cu schimbarea percepției politice. Datorită acestui concept – a cărui stratificare e conferită de sensurile lui multiple -, Revoluția din 1789 are atît înțelesul interpretabil de ideologie bolnăvicioasă, cît și cel de critică ideologică deschisă”.

[3] Dennis Deletant, România sub regimul comunist (Romania under communist rule), Fundația Academia Civică, București, 1997.

[4] Miodrag Milin, Timișoara 15-21 decembrie 1989, Editura autorului, Timișoara, 1990, 11-35. Cf. și Idem, „Azi în Timișoara, mîine-n toată țara (Crîmpeie din revoluția trăită)”, în volumul Timișoara. 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timișoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timișoara, 1990, p. 45-78.

[5] Mandics György, „La vest de Doja”, în volumul Timișoara. 16-22 decembrie 1989…, p. 79-84. Cu privire la impresionanta solidaritate a cetățenilor Timișoarei vezi și mărturia lui Tökés în Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timișoara, 1990, p. 10-17.

[6] Vezi Miodrag Milin, Timișoara în Arhivele Europei Libere. 17-20 decembrie 1989, Fundația Academia Civică, București, 1999, p. 55-56. Telegrama Agenției Reuter trimisă din Budapesta.

[7] Human Chain Protecting Clergyman Turns into Mass Protest”, în Miodrag Milin (coordonator), Timișoara în Arhivele…, p. 60-61.

[8] Ibidem, p. 151-152, Intro (Știri din România), p. 154-155, „White House Condemns Romanian Use of Force”.

[9] Ibidem, p. 151-152.

[10] „Flamen in Temeschburg”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 19 decembrie 1989. Vezi și articolul lui George Paul Hefty, „Unruhe in einem drangsalierten Land – Das Ceausescu-Regime hat den Rumänen viele Opfer auferlegt”, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, 19 decembrie 1989.

[11] Unii intelectuali locali – cazul Vasile Popovici mai sus citat nu e singular – susțin că „miza nu era neapărat Tőkés și apărarea casei lui… Protestul, în fond, putea izbucni oriunde”. Cf. Milin Miodrag, Timișoara în revoluție și după, p, 51. Necunoașterea moștenirilor plurale ale orașului, respectiv neînțelegerea civismului local – intercultural și interconfesional – arată cât de puternic a fost impactul etnonaționalismului și segregaționismului interbelic pe care regimul Ceaușescu l-a reluat și l-a cultivat în toate ocaziile în care era vorba de nemulțumirile minorității maghiare din România ori de articolele și cărțile publicate în Ungaria. În cazul citat, există o posibilă explicație a necunoașterii fenomenelor invocate: înainte de 1989, Universitatea din Timișoara (înființată după al doilea război) și unde se pregătise generația din care face parte Popovici nu avusese catedre sau facultăți în care să se fi învățat istoriile Timișoarei și Banatului. Cât despre istoria României, aceasta era predată în scop ideologic. În fine, Universitatea din Timișoara nu se remarcase înainte de 1989 nici prin cercetări și nici prin cursuri fundamentale în disciplinele istorie, filozofie, sociologie, politologie.

[12] Ioan Lorin Fortuna, lider de tranziție, președinte al Forumului Democrat Român care a luat naștere în ziua de 20 decembrie 1989.  Cf. Miodrag Milin, Timișoara în revoluție și după, Editura Marineasa, Timișoara, 1997, p.115; 110.

[13] Ibidem, p. 106; 109.

[14] Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timișoara, 1990, p. 216. Pentru contextul politic vezi și Silviu Brucan, De la capitalism la socialism

[15] Andrei Pleșu, Prefață la Wolf Lepenies, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa (titlul original: Ascesa e declino degli intellettuali in Europa, Gius. Laterza&Figli, Roma/Bari, 1992), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.

[16] Ivan Evseev, „Revoluția din Timișoara ca depășire a sinelui”, în volumul Timișoara. 16-22 decembrie 1989…, p. 26-44. Pentru citat, p. 27.

[17] Aceasta este una dintre posibilele explicații ale faptului că rolul de diriguitori și de administratori ai statului post-ceaușist a revenit eșalonului secund al clasei politice național-comuniste. În tranziția confuză ori «încîlcită» (cum a numit-o Nestor Rateș) de la București ce a urmat revoltei spontane și autentice de la Timișoara, comuniștii reformiști păreau să fie singurii capabili să guverneze statul. Pentru contextul politic al timpului și pentru interpretarea dată schimbărilor politice din 1989, vezi Silviu Brucan, De la capitalism la socialism și retur. O biografie între două revoluții, Editura Nemira, București, 1998. Fost redactor șef la Scînteia, principalul cotidian comunist, fost ambasador al României socialiste în SUA, Silviu Brucan a fost profund implicat în schimbarea regimului lui Nicolae Ceaușescu și în preluarea puterii politice de către grupul ce avea să fie condus de Ion Iliescu. După 1990, Brucan a devenit unul dintre analiștii scenei politice și social–economice din România, având săptămânal o emisiune pe canalul de televiziune ProTV din București.

[18] Victor Neumann, „Die bürgerliche Kultur in Siebenbürgen und im Banat: Die Rolle Temeswars in den politischen Umgestaltungsprozessen vom Dezember 1989”, în Halb­jahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik, nr. 1, 1999, p. 38-51.

[19] Cf. Miodrag Milin, Timișoara în revoluție și după, Editura Marineasa, Timișoara, 1997, p. 52-53 și 56-57.

[20] George Șerban, „Despre alianța națională pentru Proclamația de la Timișoara” în Miodrag Milin, Timișoara în Revoluție și după…, p. 187-191, cf. p.190-191. Vezi și nota 20, p. 210-213, unde sunt incluse referințele documentare. Astfel de mărturii vin în întâmpinarea reconstituirii evenimentelor din anii 1989-1990, iar credibilitatea lor e sporită de documentele cercetate și puse în valoare prin notele și comentariile profesorului Miodrag Milin.

[21] Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa est-centrală, Editura Polirom, Iași, 2001, cf. capitolului „Schimbările politice din România anului 1989. Aspirații contradictorii pe fondul interferenței valorilor central, sud-est și est europene”, p. 175-197.

[22] E cazul limbajelor unui segment al intelectualității publice. Cazul celui folosit de Vasile Popovici reflectă amintita tendință prin calomnie, atac la persoană și incitare publică la ură. Între altele, acesta l-a apostrofat pe Mitropolitul Banatului, Ioan Sălăjean; l-a batjocorit pe fostul primar al Timișoarei, Nicolae Robu; l-a jignit și a cerut destituirea fostului ministru de externe al României, Teodor Meleșcanu. Între anii 2018 și 2021 a activat neobosit spre a distruge cel mai important proiect al orașului Timișoara din ultimul secol, proiectul Timișoara Capitală Europeană a Culturii câștigat în urma unei jurizări internaționale și în urma unei ample competiții cu alte 13 orașe ale României. A proferat amenințări impardonabile la adresa directorului executiv al Asociației Timișoara Capitală Europeană a Culturii, Simona Neumann, cerându-i nu doar demisia, ci și „eliminarea” Asociației care a câștigat titlul. Acesta e un mod de a recupera ideile fasciste în favoarea mișcărilor radicale de dreapta. Vezi despre Timișoara interbelică și în anii celui de-al Doilea Război, Victor Neumann, „Etnonaționalism și segregaționism în România interbelică. Pogromul de la Iași și presa Timișoarei”, în revista Timpul, 5 iulie, 2021).

[23] Vezi și Victor Neumann, „Timișoara în memoria colectivă contemporană. Perspective fragmentare”, publicat în volumul Revoluția Română din Decembrie 1989. Istorie și Memorie, coordonator Bogdan Murgescu, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 21-44.

[24] Vezi Carolina Brossat, „Kulturpolitischer kompetenzkonfl ikt Europarat und Europäische Union”, în revista Dokumente, Zeitschrift für den deutsch-französischen Dialog, nr. 4/1995, p. 306-313.

[25] Vezi Virgil Nemoianu, „Cazul etosului central-european”, în Europa centrală. Nevroze. Dileme. Utopii, Antologie de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, Editura Polirom, Iași, 1997, p. 168-194; Victor Neumann, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi-și interculturalității Europei Central-Orientale, Editura Atlas, București, 1999, p. 97-131.

[26] Victor Neumann (editor coordonator), Istoria Banatului. Studii privind particularitățile uunei regiuni transfrontaliere, ediția I, Editura Academiei Române, București, 2005, ediția a II-a, București, 2016.  Vezi și ediția în limba engleză, Victor Neumann (Editor) The Banat of Timișoara. A European Melting Pot, Scala Arts and Heritage Publishers, Londra, 2019.

DISTRIBUIE !

I. Timișoara 15 – 21 Decembrie ‘89 - fragment

Argument

Reporterul Mircea Munteanu: Pentru a evoca zilele Revoluției de la Timișoara este invitat la microfonul emisiunii „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!” istoricul Miodrag Milin. Dânsul a început o cronologie a evenimentelor revoluției în revista „Orizont”. Despre aceasta, dorim să ne dea câteva relații.

– Încă în perioada „fierbinte”, când evenimentele abia se stinseseră și nu ne-am revenit de pe urma lor, m-am gândit să fac o asemenea consemnare, pentru a reține în memoria timpului nostru acest eveniment de importanță excepțională; eram conștient încă din acele momente de importanța sa pentru întreaga națiune.

De la cine ați cules informațiile?

– Informațiile le-am cules, în parte, de la protagoniștii evenimentelor, dar nu am neglijat nici ochiul atent al receptorului de pe margine, poate mai obiectiv, mai puțin angajat în trăirea subiectivă și afectivă.

– Noi trebuie să observăm că Timișoara a fost un teatru de lupte. Nimeni nu s-a așteptat să se întâmple ce s-a întâmplat. Ca oamenii cu mâinile și piepturile goale să fie întâmpinați cu gloanțe la acea oră în România. Indiferent că era vorba de un regim pe care nimeni nu-l mai putea suporta, totuși nu puteam să credem că se va ajunge până la a se trage. Ați „prins” acele evenimente alături de noi toți aici, în Timișoara?

– Interesant este faptul că în acea perioadă eu făceam un fel de turneu în țară, călătoream în interes de serviciu. Evenimentele fierbinți ale momentului le-am trăit la București, la Zalău și la Cluj.

– Ați trăit totuși alături de Timișoara?

– Da, am vibrat alături de timișoreni. Am vrut în mai multe rânduri să mă urc în tren și să pornesc acasă, dar era o incertitudine totală; și în Cluj începuse să se tragă, străzile erau blocate. Am ajuns acasă abia în ziua de vineri, în 22 decembrie.

– Când, de fapt revoluția s-a terminat, zicem noi, istoricii. Când a început o altă fază, despre care am convenit să discutăm mai târziu, când lucrurile se vor limpezi, după ce se vor pronunța cei ce fac cercetările în momentul de față, organele de procuratură… Să ne referim la un articol din publicația „Timișoara”, din 6 februarie 1990: Timișoara la ora adevărului, în fața națiunii române. Când ați scris acest articol?

– Articolul l-am scris în momentele încă fierbinți, la finele lunii decembrie, prin 25-26. De aceea se simte, poate, exaltarea omului care trăia pe viu și sufletește alături de concitadinii săi.

– M-am gândit să vă invit la emisiunea postului de radio „Timișoara liberă”, sub genericul „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!” pentru că dorim să permanentizăm flacăra revoluției izbucnită la Timișoara, ideea de revoluție și tot ceea ce s-a întâmplat ulterior în România. De aceea, v-aș ruga să comentați acest articol, poate că sunt unele lucruri pe care le socotiți de-acum depășite în momentul de față?

– Totuși, multe din gândurile care m-au însoțit scriind textul amintit sunt de actualitate și acum; adică, stau în spatele lor și în momentul de față. De exemplu, constatarea pe care am făcut-o în momentul respectiv, că revoluția au făcut-o tinerii; și că este opera lor. Este o formă de exprimare a protestului, a refuzului de a mai accepta o realitate, a refuzului de a se mai identifica cu aceasta, o rupere, o desprindere de această realitate – pe care am încercat să o sugerez și în scrisul meu.

– Este și în acest articol o cronologie. Vă referiți la ziua de 15 decembrie, la punctul „Maria”.

– Am vrut să sugerez aici că „în Timișoara s-a întâmplat” acest lucru și nu în altă parte, această solidaritate extraordinară a oamenilor de diferite naționalități ori confesiuni; erau con­știenți, cu toții, că așa nu se mai putea continua. Ajunseseră la capătul răbdării. A fost îndurată multă, prea multă umilință…

– Aș vrea să citez din articol: „Vineri, 15 decembrie, s-a manifestat în Maria. S-a fraternizat, pentru că toți sufereau. Minciuna și nebunia puterii ne-au umilit, deopotrivă. Nu mai trebuia să ne căutăm, eram de-acum frați cu toții împotriva odioasei tiranii.” Urmează ziua de sâmbătă…

– În noaptea de sâmbătă spre duminică s-a realizat, din punctul de vedere al dictaturii, un succes: pastorul Tőkés a fost evacuat. Dar, important – și măreț – este faptul că acest element nu a fost nici pe departe unul care să contribuie la apla­narea revoltei. Dimpotrivă, atmosfera a devenit și mai in­cen­diară; ea a răbufnit în stradă, în cartierele orașului. Se scanda în cursul zilei de sâmbătă: „Libertate!”, „Libertate!” Oamenii de acolo trăiau, se nutreau din acest sentiment. Era liber­tate pentru pastor, dar și libertate pentru poporul român oropsit.

– Apropo de cuvântul libertate. De la mai multă lume am primit confirmări: primul cuvânt care s-a strigat la Maria în fața casei Tőkés a fost „Li-ber-ta-te!” După aceea au venit și celelalte sloganuri. Și citez în continuare din articolul dvs. „Sâmbătă, 16 decembrie, s-a ieșit în stradă. S-a demonstrat, cu și mai multă înverșunare, în Maria, în Complexul studențesc, la Catedrală, în Circumvalațiunii, în Calea Girocului, în Fabric… Ceva mai trebuia să se întâmple: razele pure ale libertății încălzeau sufletele bănățenilor. Timișoara se arăta, cu adevărat, demnă: își scutura mocirla umilei stări de prosternare în fața dictaturii levantine. Tot sâmbătă însă s-a spart, s-a devastat, după plan, metodic…” Acest lucru se mai poate comenta și acum.

– Da! Această spargere sistematică, metodică, a continuat și în ziua următoare, de duminică. Poate nu am argumente suficiente pentru a trage niște concluzii definitive. Dar intuiția îmi spune ceva, corelând faptele cu discursul puterii de miercuri seara, 20 decembrie, când timișorenii au fost făcuți „huligani”, elemente care s-ar fi dedat la acte distructive, au fost calificați drept „fasciști”, iar cei care au ațâțat lumea, strada – agenturi de spionaj din străinătate. Concluzia vine de la sine: erau argumente „confecționate”, pentru justificarea represiunii în fața lumii civilizate. Era parte din scenariul puterii pentru un final tragic, destinat orașului nostru.

– Forțele represive erau pregătite. Vă citez mai departe: „Securiștii au contat pe metodele lor, temeinic verificate: acțiunea dură asupra inerției imensei mase și provocarea inhibiției protectoare (de atâtea ori!), în fața fiarelor agresive ale dictaturii. Orașul nostru s-a dovedit însă demn, eroic. S-a tras, s-a tras, s-a tras!” – Unde?

– De fapt, peste tot. Se pare, din evocările pe care le-am ascultat, că începutul ar fi fost în zona Piața Libertății, în jurul orelor 17, dacă nu chiar înainte de orele 17.

– 16:30 – 16:40, cum am mai precizat și altă dată.

– S-a tras de asemenea la podul Decebal (în zona băilor Neptun), apoi în Calea Girocului, în Piața Operei, la Catedrală, în Maria, la podul Mihai Viteazu, în Complexul studențesc, Piața 700, în Calea Lipovei; practic, aș putea spune, în tot orașul s-a dezlănțuit un uragan demențial de foc.

– Permiteți-mi să mai citez din articolul dvs.: „Oamenii noștri, tinerii, au fost sublimi dincolo de sacrificiu; s-a urlat de neputință, dar nu de teamă!, s-a disperat, dar nu s-a deznădăjduit! O fermitate poate unică în lumea noastră nouă: mai bine moarte, pentru orașul întreg, decât reîntoarcerea în lanțurile minciunii și ale degradării.” Mai departe, puteți veni dumneavoastră cu completări, la zi, chiar.

– Într-adevăr, impresionantă este această solidaritate a orășenilor noștri, această hotărâre de a o rupe cu un trecut detestat; hotărârea lor chiar de a merge în moarte! Asta m-a impresionat cel mai mult. Poate în momentul respectiv eram departe de casă, dar vibram alături de cei dragi mie, care erau în Timișoara asediată de forțele acestea represive. Sunt convins, această trăire este o stare care mergea dincolo de moarte. Ceva din ea am resimțit și când am revenit acasă – adică, ne-am expus cu riscul propriei existențe. Eu, de exemplu, am semnat, imediat, cu numele propriu tot ce am scris, deși noaptea se mai trăgea, deși se întâmplau evenimente scăpate controlului (și nu puține!) în zilele de sfârșit ale lui decembrie. Deci, era un moment deosebit: oamenii nu mai erau oameni „normali”; practic, le-a dispărut acel instinct de auto­conservare, autoprotecție, cum spuneam, care a și alimentat viața dictaturii și a făcut-o să țină peste 40 de ani. Firul s-a rupt în momentul acela de decembrie.

– În cele câteva zile după data de 17, până în 20, când întreaga Timișoară a ieșit în stradă, în acele zile de, ușoară sau mare, derută, s-au decantat multe lucruri. În acele zile credem că și armata română s-a trezit[2], s-a lepădat, scârbită, de această plagă a securității, care-i otrăvea ființa, deo­potrivă cu a națiunii întregi. A refuzat (la timp pentru cei vii!) să fie părtașă la genocidul împotriva propriului popor.

– Consider că această hotărâre de împotrivire, de lepădare a dictaturii, a tiraniei, a răbufnit în sufletele timișorenilor încă de sâmbătă, de duminică (16, 17 decembrie)[3]. Deci, nicidecum nu este o acumulare doar a zilelor de luni, de marți (18, 19 de­cem­brie), când a fost o aparentă acalmie, deși n-a fost liniște; și atunci s-a tras și s-a murit. Era o stare de spirit, ceva cu totul aparte în subconștientul oamenilor. Ei se reculegeau, își oblo­geau rănile după măcelul de duminică. De aceea poate luni a fost oarecum liniște. Dar să nu uităm că era stare de asediu în oraș; nici nu se putea merge în grup. Erau patrule, militari pe stradă.

– Morții erau prezenți în conștiința tuturor. Era durerea fiecărui timișorean care pierduse pe cineva din familie…

– Morții le-au răpit tuturor liniștea. Și oamenilor de rând, dar și organelor represive, sunt sigur!

– Citez din articol încă un pasaj, pe care vă rog să-l comentați. „Celor care mai au îndoieli le spunem răspicat: Doamnelor și domnilor! Aceasta nu a fost o revoluție în general, națională! A fost și trebuie să rămână o revoluție tânără, pentru salvarea onoarei naționale, pentru regene­rarea valorilor ființei naționale românești.”

– Afirmațiile acestea îmi stăteau în gând când vedeam la Televiziunea română liberă perindându-se diferiți cetățeni, reprezentanți etc., care se erijau în mari revoluționari în fața micului ecran. Spun, sunt încă zilele lui decembrie. Și atunci trăiam un sentiment de dezamăgire, văzând cum se schimbă opinia brusc și cum decade totul în superficialitate, oarecum se degradează acest mesaj pur și viguros, puternic, al revoluției autentice. Atunci am simțit nevoia să scriu acest lucru, să pre­cizez că nu este o revoluție așa, în general, națională, ceva ce ne-a căzut din cer și care trebuie doar cules și profitat de pe urma sa.

– De fapt, e vorba doar de câteva orașe în care s-a vărsat sânge, s-au făcut jertfe umane.

– Categoric! Este vorba de prioritatea absolută a orașului nostru și deoarece am început să evoc acest serial în revista „Orizont”, eu sper ca din acesta să iasă un studiu mai amplu, poate chiar o monografie, pe care o gândesc Timișoara 15-21 Decembrie 1989; ca să fie pentru toți clar faptul că orașul nostru are o prioritate absolută în cadrul acestui proces revoluționar românesc.

– Nimeni nu contestă faptul că Revoluția trebuia generalizată, că trebuia și Bucureștiul să intre în acțiune, fiind capitala țării; evenimentele s-au precipitat, au dus la răsturnarea clanului Ceaușescu și a dictaturii și au creat FSN-ul, o realitate istorică pentru noi toți. Este important faptul că la Timișoara s-a declanșat totul. Și aceasta dorim noi, timișorenii în special, să nu se uite niciodată![4]

 

Așa a început totul: să-l apărăm pe pastor!

Mergând vineri dimineața (15 decembrie) la școală, cu tramvaiul 8, prin Piața Sfânta Maria (îi vom spune, în continuare, ca și toți timișorenii, simplu Maria), o fetiță de 11 ani, Iulia, a văzut o aglomerație neobișnuită în străduța Timotei Cipariu, în dreptul locuinței pastorului Tőkés László (incinta Bisericii reformate). Călătorii din tramvai comentau: ba că s-ar fi mutat talciocul „Ocsko”, ba că lumea-l păzește pe preot, care urma să fie arestat.

Întorcându-se de la școală (după orele 12), fetița a remarcat creșterea aglomerației în acel loc, grupuri împânzind trotuarul arterei principale din Maria (Bulevardul 6 Martie), fapt care impresionase deosebit pe cei din tramvai, acum deja mai informați de rosturile mulțimii. De asemenea, a observat atitudinea agresivă și provocatoare a unor persoane în civil asupra grupurilor pașnice. Lumea din tramvai vorbea că „securiștii îi provoacă pe oameni”.

Bunica Iuliei, sosind de la țară, la orele 9-10 dimineața, a traversat aceeași zonă. Ea a remarcat mulțimea de țigani care au urcat din stația de la gară și din stația de la Casa studenților; i-a bănuit de intenția furtișagului. Dar aceștia au acționat neașteptat, blocând ușile vehiculului în stațiile Küttl (Piața Ștefan Furtună, Sinaia) și Maria, cu scopul vădit de a împiedica lumea să coboare.

Fetița s-a înapoiat la școală, înainte de orele 15, pentru curățenia clasei. Și la dus și la întors a remarcat prezența unor grupuri tot mai numeroase în întreaga zonă Maria. Oameni în civil îmbrânceau lumea.

În zilele de joi și vineri (14 și 15 decembrie) prezența lumii în fața Bisericii reformate din Maria a fost evenimentul cel mai comentat în oraș.[5]

Ce se petrecea oare? Pentru dezlegarea evenimentelor, să încercăm să ne întoarcem puțin în urmă. Iată ce ne spun martorii lor.

Unul dintre ei[6] ne relatează că în ziua de duminică,
10 decembrie, de la orele 10, a participat la oficierea cultului la Biserica reformată din oraș. După ce slujba a luat sfârșit, pastorul i-a informat ca de obicei asupra întâmplărilor mai importante din cursul săptămânii. I-a îndemnat pe enoriași, dacă-l puteau ajuta: cu lapte, alimente, cărbuni, lemne și altele necesare traiului. I-a înștiințat și pe preoții ortodocși (poate și pe cei din alte confesiuni) ca să-l ajute, să nu fie dat afară din locuință. Termenul de evacuare fusese fixat pentru 15 decem­brie. I-a rugat, dacă puteau, să revină și în după-amiaza aceleiași zile.

Când a sosit cu mașina acasă, Németh Carol a observat pe fotoliul din partea volanului un bilețel: „Veniți în Bulevardul 6 Martie nr. 7, ap. 7.” Nu s-a dus. (A aflat apoi că era adresa unui român, Luchiță Tănăsie, care-i ajuta pe reformați în lupta lor, urmărind mișcările securității). După-masă a plecat din nou la biserică. A depus în subsolul clădirii niște cărbuni și lemne. Vizavi, de la etaj, cineva striga: „Veniți repede, că apare miliția!”; „Feriți de mașina galbenă, fiindcă ăștia zi și noapte pândesc ce se întâmplă la colț!”. Era numitul Tănăsie. Németh a urcat în biserică. În hol, la parter, erau câțiva milițieni. I-a salutat, iar aceștia i-au răspuns, respectuoși. Pastorul a slujit și după-amiaza. Toți l-au ajutat apoi, cum s-au priceput.

Popescu Simion[7] a plecat (joi, 14 decembrie, orele 21) la un vecin, cu niște probleme personale. La ieșirea din bloc, pe la orele 22, întorcându-se spre casă, pe mijlocul străzii Negoiu a observat trei cetățeni; veneau dinspre tramvai, cântând românește și ungurește. Unul cânta „O, ce veste minunată!”. Ajungând în dreptul lor, i-au zis răspicat: „- Domnule, d-ta nu colinzi cu noi?” Le-a răspuns: „- Încă nu e timpul de colindat.” S-au oprit din drum și au venit către el, spre trotuar. L-au mai întrebat: „- D-ta când o să colinzi?” Le-a răspuns: „- La noi se colindă de Crăciun.” Unul l-a întrebat, din nou: „- Unde la voi?” I-a zis (fiind clujean): „- La noi, la Cluj!” Atunci un altul l-a mai întrebat: „- Tud magyarul?” I-a zis: „- Știu, dar nu prea bine!” Cineva dintre ei a venit atunci cu remarca: „ – Lasă-l, măi, că ăsta-i de-al lui Ceaușescu!”. Omul nostru a râs, ca să calmeze spiritele. Intrând totuși în vorbă, i-a întrebat de unde sunt de baștină. Acela i-ar fi zis că-i din partea Șimleului Silvaniei. Apoi: „- De unde veniți așa de veseli, la această oră?” I-au răspuns: „ – De mâine și cât de repede, vom vedea un lucru mare, de ce sunt în stare ardelenii!(?). Dacă ești aici de atâta timp, chiar nu știi nimic?”. Răspunsul a fost: „- Știu foarte multe, dar nu știu ce știți voi!”. (Aveau și sticle în mână și erau cam amenințători.). Unul a rostit până la urmă: „- Hai măi, să mergem, nu vezi că ăsta-i străin, iar noi avem treburile noastre.” Faptul l-a făcut curios: „- Ce naiba o fi?” Le-a cerut:
„- Spuneți-mi totuși, despre ce este vorba?”. Au răspuns:
„- Du-te mâine seară în Maria și ai să vezi!”.

Vineri dimineața, la serviciu, Popescu s-a consultat cu băieții de bună credință, de origine maghiară: „- Știți ceva despre cele ce se întâmplă în Maria?” Colegul său Novák Iosif
i-a spus: „- Păi nu știi de pastorul care se află baricadat în Biserica reformată de câteva zile și face greva foamei?”

Întorcându-se după-amiază, pe la orele 15:00 cu tramvaiul spre casă, în jurul Bisericii reformate se aflau adunate câteva sute de oameni, cu lumânări în mână. A coborât din tramvai, să vadă, pe viu, ce se întâmplă. A pătruns în mulțimea adunată. Spre stupefacția sa, a realizat că era îmbrăcat într-o haină de piele, gri-petrol, o căciulă de iepure (îmbrăcat deci bine). A apărut suspect, se uitau la el cam ciudat, mai ales tinerii. A rămas așa câteva clipe, s-a uitat la geamurile sparte ale bisericii (unde se afla baricadat pastorul) și s-a simțit în plus, ca nefiind de-al lor (era credincios baptist n.n.). A întrebat apoi vreo doi tineri: „Despre ce este vorba?” Nu i-au răspuns. S-a dus atunci lângă zidul de vizavi (pe strada T. Cipariu), unde o bătrână aprindea lumânări pe marginea zidului. A salutat-o românește, cu „Sărut mâna!” și a întrebat-o dacă nu mai are o lumânare, pentru a intra, într-un fel, în discuție. Bătrâna a început să-i spună că „pe pastor îl mai lasă până duminică aici, după care îl vor scoate cu miliția, forțat”.

Erau adunați atunci 300-400 de oameni. Alții tot veneau. Se zvonea că pastorul va ieși la geam și va face o comunicare. El a plecat însă spre casă.

Trecând vineri, 15 decembrie, pe la orele 15, cu bicicleta prin Maria, spre Calea Șagului, Vrusie Florea[8] a fost nevoit să se oprească. Era adunată multă lume. Tramvaiele însă circulau, dar cu greutate. Nu era miliție. Se zvonea că pastorul Tőkés urma să fie arestat. Și-a continuat însă drumul, spre casă.

Și familia Vlad[9] s-a aflat vineri după-amiază în oraș, la cumpărături. Era lume în fața Bisericii reformate, la Maria. De fapt, nici nu prea știau ce se afla acolo (că e o biserică sau ce altceva putea fi), dar era lume.

Pe la orele 17:30 Vrusie Florea s-a reîntors spre Universitate, pe același traseu. Atmosfera era de-acum precipitată, lumânări aprinse sub ferestrele pastorului. Cei prezenți, înghesuindu-se, au blocat intrarea în locuință. Și-a rezolvat minimele obligații de serviciu (citirea unor aparate indicatoare) și s-a reîntors la fața locului, în jurul orelor 18:15. După vreo cinci minute, a avut norocul să-l și vadă pe acest pastor, apropiindu-se de o fereastră (a treia, singura necamuflată), pe care a deschis-o. A apărut și soția sa. Într-o clipă s-a deschis un dialog, în limba maghiară, foarte aprins. Nu l-a înțeles (nu cunoaște limba), dar imediat pastorul a început să vorbească, cu căldură și calm, în românește. A spus, printre altele: „Dragi creștini! Noi nu am făcut nimic rău. Noi am propovăduit credința și acum ei vor să ne evacueze. Probabil că astăzi nu vor acționa, dar mâine o vor face.” Mulțimea a început să strige: „Niciodată!”, „Niciodată!”, „Nu vă lăsăm!”, „Nu vă lăsăm!”, „Nu plecăm de aici!”. Pastorul, văzând că atmosfera se agită, a mai adăugat: „Nu vreau să țin un discurs, doar am ieșit să vă salut și să vă mulțumesc!”. Apoi a părut că soția îl trage de mână, iar pastorul a închis fereastra, retrăgându-se în cameră. Foarte multă lume se strânsese între timp. Erau cu lumânări aprinse sub cele trei ferestre ale locuinței. Satisfăcut parcă de cele văzute (că s-a împlinit zvonul, că pastorul iese din când în când și vorbește mulțimii), Vrusie Florea a pornit spre casă.

Vineri, 15 decembrie, orele 18. Sceptic din fire, Kovács Tiberiu[10] nu credea că se va întâmpla ceva deosebit din toată agitația care se producea în Maria. Credincios, dar catolic, cunoștea situația lui Tőkés László din informații radio („Europa liberă”) și din discuții cu prietenii reformați. Din auzite, era informat că se pregătea ridicarea pastorului Tőkés și a familiei sale. Ajuns la fața locului privea mirat la cele ce se petreceau. În străduță era aglomerat; un grup compact proteja accesul în biserică. Se zvonea că în biserică erau securiști.

Se înserase. Unii s-au speriat și se retrăgeau spre case; alții, dimpotrivă, prindeau curaj sub protecția întunericului și aprindeau lumânări, îndemnându-i și pe trecători să li se alăture. Marea majoritate erau credincioși ai Bisericii reformate. Pe la orele 18 Popescu Simion a revenit în Maria cu soția, fetița și o vecină. De acolo au continuat spre Biserica baptistă cea nouă, din apropiere, de lângă Bega, unde au ascultat slujba.

Socrii lui Ștefan Iordănescu,[11] locuind în Kűttl, i-au anunțat pe tineri (vineri, 15 decembrie, orele 19) că se adună lumea la casa pastorului reformat Tőkés László. S-au dus și ei, mai mult la insistențele soției, Ildikó. Ea a intrat în mulțime, a aflat prieteni, căutând să se informeze asupra evenimentelor. Au întâlnit niște cunoscuți români, lucru care i-a pus pe gânduri. Unul din ei, Mircea Chinezoni, le-a povestit că de două zile deja vine pe acolo și că lumea aștepta să se întâmple ceva. Au stat vreo 20 de minute, lumea punea lumânări în firidele casei preotului. Se discuta despre cuvintele pe care le adresase pastorul mulțimii înainte de a veni ei. La un moment dat s-au auzit niște strigăte: „Ajutor, oameni buni, nu-i lăsați să mă aresteze!”. Au văzut, spre Piața Maria (lângă unitatea Progresul) trei indivizi. Doi târau spre o mașină Dacia-breck, crem, cu număr provizoriu, un om mai în vârstă, de brațe; acesta striga. În mașina, cu toate ușile deschise, se mai afla un individ. Cineva, din spatele lui Iordănescu, a strigat: „Să nu-l lăsăm să fie arestat!”

A ezitat, dar întâmplarea a făcut să fie pus față în față cu unul din cei trei indivizi. Era un tip solid, îmbrăcat cu un fâș albastru, cu o căciulă caracul, neagră. Ceilalți doi îl târau pe arestat. S-a văzut singur, lumea nu intervenea. Și totuși l-a tras pe tipul solid deoparte, cerându-i actele, mandatul de arest. Acesta l-a împins, spunându-i să-și vadă de treabă: „Ce te amesteci, puștiule!”.

Erau 6-7 metri între ei. Iordănescu și-a luat avânt și i-a sărit în spate, izbindu-l cu capul în grilajul de fier al magazinului Progresul. Fulgerător, cu mâna dreaptă, l-a lovit și pe unul din ceilalți doi, un individ mic, cu părul creț, într-un palton gri. Cel lovit de grilaj s-a prelins, căzând pe trotuar. Cel de-al treilea, îmbrăcat într-un fâș crem, cu o căciulă de iepure, l-a lăsat pentru o clipă pe arestat și s-a îndreptat spre curajosul tânăr.
Mulțimea-i înconjurase, oarecum, la distanță. Tipul cu căciula de iepure (Șt. Iordănescu o păstrează, ca trofeu) s-a apropiat; avea o țigară Kent pe jumătate fumată. A încercat să lovească. Iordănescu a parat lovitura și în clipa următoare l-a izbit, cu putere, în falcă. Omul a fost câteva clipe descumpănit, a încercat să se apropie, dar era amețit și s-a prăbușit pe linia de tramvai. L-a mai lovit de câteva ori, cu picioarele. Mulțimea, ca la semnal, a început să-i lovească pe securiști: i-au călcat în picioare! Cel din Dacie a demarat în trombă, cu ușile deschise. Ultimul lovit a fost strivit pur și simplu sub tălpile mulțimii dezlănțuite.

Tânărul s-a retras cu soția pe străzi lăturalnice, nu înainte de a-l vedea pe arestat strecurându-se printre lume. Au aflat apoi că era unul din cei de la Biserica reformată (cu oarecari atribuții).

Ieșind de la Biserica baptistă în jurul orelor 21, soții Popescu, cu fiica și vecina, s-au întors, din nou, pe jos, la Maria. La acea oră toți trecătorii de pe stradă s-au oprit în jurul bisericii, unde sute, poate mii de lumânări ardeau. Erau acum mai bine de 1.000 de oameni. Soția și vecina, mai curioase, au pornit să vadă unde se află baricadat pastorul. În aglomerația mare nu se mai putea înțelege nimic. Unii țipau: „Să iasă afară, să plece la ungurii lui!”. Se pare că era vorba de provocatori, răspândiți în diferite puncte ale zonei, căci tramvaiul nu mai putea circula.

După câteva minute, la colțul clădirii s-a produs o busculadă. Un tânăr de 16-17 ani se lupta cu alți doi, mai în vârstă. Unul din „civili”, mai mic, în jur de 25 de ani, într-o giacă gri, îmblănită, tuns scurt și îngrijit, încerca să-i pună cătușele adolescentului, pe care l-a smuls dintre lume, trăgându-l de cap și de păr. Brutalizându-l, a încercat să-l tragă spre linia de tramvai din intersecție. În curbă, dinspre Piața Bălcescu (Lahovary) și dinspre Gara de Nord, veneau, să se intersecteze, două tramvaie. Atunci, cineva din mulțime a strigat: „Acum, pe câinii ăștia!”, „Nu-i lăsați! Zdrobiți-i!”. Mulțimea a năvălit pe agresor, scoțând puștiul din mâinile lui. L-au călcat pur și simplu, umplându-l de sânge. Câțiva l-au târât apoi până-n fața roților tramvaiului care staționa, cu direcția spre gară. Alții au sărit în vagon, la cabina vatmanului și au vrut să-l pornească, să-l calce pe cel pus jos de lume. Îl țineau pe linie, de cap și de picioare. Spre norocul lui, un individ masiv, voinic, tot cu o căciulă de iepure, a reușit să-l tragă de picioare afară, căutând să scape prin fața tramvaiului de lume, sărind gardul din stație amândoi; s-au postat peste drum, în fața alimentarei. Deși în stare de șoc, cel mic ștergându-și sângele ce-i umpluse fața, păreau amenințători, ținând ceva sub haine. Plecarea în acel moment a tramvaiului spre gară, interpunându-se între ei și lumea dezlănțuită, le-a înlesnit scăparea.

Concomitent, și în alte puncte ale pieței erau busculade asemănătoare. Lumea era provocată și ațâțată împotriva maghiarilor și a celor „care n-au de lucru și stau să vadă un popă prost”.

Martorii noștri au urcat în tramvai pe la orele 21:20. Și pe drum, Popescu Simion a continuat să se descarce, nervos după cele văzute: felul în care procedaseră acei indivizi ai legii, cu cătușele în mână, sugera clar că totul nu se putea lesne termina; populația era atât de tare pornită, încât nu se mai temea de nimic. Le-a zis alor săi: „Nu va dura mult și lucrurile vor lua o întorsătură cu totul neașteptată!”.

De la orele 21:20 Vrusie Florea s-a aflat iarăși la fața locului în Maria. Erau foarte multe lumânări sub ferestrele pastorului, cât și pe toată lungimea clădirii de vizavi. Cei strânși păreau foarte hotărâți să-și păzească acel loc. A întrebat-o pe o fată: „- L-ați văzut pe pastor? – A vorbit cumva?”. Aceasta i-a răspuns: „- Nu știu! Nu l-am văzut! Nu l-am auzit!”.

Concluzia: în acel interval de câteva ceasuri se adunase foarte multă lume nouă. Practic, nu se mai circula pe Bulevardul 6 Martie. La colțul străzilor T. Laurian – T. Cipariu erau doi milițieni de pază, pe care Florea îi văzuse și anterior, când vorbise pastorul. Trecând din nou pe acolo (orele 21:30) a mai zărit și doi „civili”, cu care milițienii discutau amical. A pornit apoi și el spre casă.

Înainte de serviciu, sâmbătă, 16 decembrie, pe la orele 7 dimineața, Németh Carol a trecut să vadă ce se petrece în Maria. Ardeau lumânări și toată noaptea locul a fost supravegheat de lume. Pe lângă grup a apărut un civil, care le-a spus: „Să nu ne creați greutăți, nici nouă, dar nici dvs.!”. A cerut ca lumea să se împrăștie. A dispărut apoi, într-o mașină galbenă.

La serviciu, Németh vine și pe șoptite le spuse colegilor: „E mare necaz cu pastorul reformat! Comunitatea reformată a cerut ajutor românilor ortodocși pentru apărarea sa, să nu fie scos din locuință.”

Laz Liviu Aurel[12] împreună cu Haneș Marțian se retrag și discută, cu ușa închisă, evenimentele „calde”. Curiozitatea îi împinge pe amândoi să plece în Maria, să vadă cu ochii lor. Vizavi de biserică, la farmacie 50-60 de oameni priveau spre locuința pastorului. Cei doi au urcat de pe splaiul Tudor Vladimirescu spre biserică. Pe colțul dinspre intrare era o mașină Dacia-combi albastră, cu număr oficial (galben). Au trecut de străduță spre Sinaia (Kűttl) și s-au oprit, să urmărească ceea ce se petrecea.

Un individ, mai scund, în haină de piele, s-a repezit la mulțimea din stația Maria, strigând: „Ce vreți bă? Nu vă e bine? Circulați! Ce stați aici?”. Erau multe femei. Una-i răspunse: „Stăm la tramvai!”. Atunci zise: „Uite tramvaiul! Urcă-te! Urcați-vă! Nu mai stați!”.

Mulțimea se înfurie la tonul obraznic, agresiv. Începu să-l huiduie. Colegul Haneș l-a recunoscut pe primarul Moț Petru, care-l strigă pe respectivul individ să urce în mașina albastră. Au plecat.

Cei doi au revenit, spre farmacie. Lumea a pătruns pe străduța Cipariu, unde locuia pastorul. O tânără, însoțită de mai mulți, a intrat. Peste un minut, toți au fost împinși înapoi, în stradă. Lumea s-a repezit; a ieșit însă pastorul la fereastră, să-i liniștească. Laz și Haneș s-au întors la locul de muncă.

Sâmbătă fiind „zi scurtă”, Németh Carol a pornit, după orele 13, spre Maria. Era arhiplin. O fereastră de la locuința pastorului era deschisă. În încăpere se aflau pastorul Tőkés și (se pare) primarul Moț. Când respectivul a încercat să vorbească mulțimii din fereastră, a fost huiduit, puternic. Pastorul a intervenit la lume să-l asculte, să vadă, ce dorește să le spună. Primarul a înștiințat că a fost anulat mandatul de evacuare a pastorului, care poate să rămână în loc și în continuare. Populația a aplaudat, fericită.

[1] 1990;  revizuit 2021.

[2] Cam naivi în acele zile și eu [M. Miln] și Mircea Munteanu.  De trezit
s-a trezit de tot armata, dar după 22 decembrie; primul lucru a fost ridicarea la Simeria (din trenul Arad-București) a generalilor de Miliție Nuță și Mihalea și descărcarea responsabilității  crimelor de la Timișoara în seama celor doi. Aceștia au fost încătușați, legați și depuși astfel la Deva într-un helicopter dirijat spre gurile de foc care i-au neantizat, în zona viilor de lângă Alba Iulia… (Vezi detalii în Gheorghe Firczak, Hunedoara. O cronică a Revoluției române din decembrie 1989, Ed.
a II-a, Deva, 2007, Anexa 4, Incidentul aerian în care și-au pierdut viața generalii Nuță Constantin și Mihalea Velicu, p. 78-116)

[3]  O excelentă evocare a acestei dramatice stări conflictuale dintre tânăra elită gazetărească timișoreană și regim, vezi la Gheorghe Secheșan,
17 după 16, Timișoara, 2006, 120 pag.

[4] Emisiunea „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!”, Radio Timișoara Liberă, 7 februarie 1990; reluare Radio București, 8 februarie 1990.

[5] Vlad Dan, strungar, neîncadrat în muncă,  34 de ani.

[6] Németh Carol, strungar, Colectivul de Fizică, Universitatea din Timișoara, 56 de ani.

[7] Popescu Simion, muncitor-instalator, IJTL Timișoara, 40 de ani.

[8] Vrusie Florea, electrician, Universitatea din Timișoara, 37 de ani.

[9] Vlad Adriana, desenator tehnic, CCSITEH Timișoara, 34 de ani; Vlad Traian, inspector circulație, ITA  Timișoara, 36 de ani.

[10] Kovács Tiberiu, muncitor, Întreprinderea 6 Martie Timișoara, 22 de ani.

[11] Iordănescu Ștefan, regizor artistic, Teatrul de stat din Arad, 31 de ani.

[12] Laz Liviu Aurel, tehnician principal, 37 de ani Universitatea din Timișoara.

DISTRIBUIE !

Tipografia în slujba revoluției - fragment

Sergiu Știrbu (economist, fost director al Poligrafiei): În noaptea de 16 spre 17 decembrie, la ora 22, am fost convocați toți directorii la primarul orașului, Petru Moț. Au participat la ședință Moț, Matei, Rotărescu, Florea etc. A surprins lipsa lui Bălan. Se zvonea că acesta fusese destituit. Moț și Matei au vorbit făcând un fel de istoric al activității „antistatale” a lui Tőkés. A fost caracterizat ca un om lipsit de caracter, cu tri­miteri la imoralitate, că ar fi fost sancționat de conducerea cul­tului Reformat. S-a spus apoi că nu e exclus ca aceste „bande de der­bedei” să acționeze și în cadrul întreprinderilor (iscând dezor­dini etc.). Aceștia ar putea fi lesne puși pe fugă cu ciomege de gărzile patriotice și de muncitorii organizați (prin activul de par­tid din fabrici). Nimeni nu va avea de suferit dacă acești „agresori” vor fi vătămați. Moț a făcut chiar apel să fie confec­țio­nate ciomege pentru asemenea intervenții (la directorii pre­zenți). A ținut să precizeze că respectivii nu sunt înarmați („nu au arme, majoritatea sunt bișnițari, golani”). A cerut să li se expli­ce muncitorilor să nu se lase antrenați în consumul de alcool.

Luni, în 18, în jur de ora 10 dimineața, o a doua ședință: Bălan, Moț, Pacoste, Rotărescu… Unul dintre cei mai vehemenți s-a dovedit Pacoste. S-a arătat și informat: se semnalau pagube de peste o sută de milioane de lei. Dacă va întreba cineva de ce s-a tras, puteau fi oferite justificări: legea prevede că, dacă sunt pagube mari cauzate avutului obștesc, se justifică pedeapsa cu moartea. Iarăși – date despre Tőkés: a fost sancționat de Biserică, a instigat prin elemente din afară („deținem date că…”). Directorii, secretarii de partid, dacă constată nereguli, să sesizeze imediat la comandamentele constituite la Municipiu și la Județ (s-au dat și niște telefoane). Pacoste: „Dacă demonstranții intră în incinta fabricilor, să fie reprimați fără milă și armata va trage în plin”.

Se comenta: „Lucrurile sunt grave de tot”; pe de o parte – asigurări că situația e stăpânită, pe de altă parte – amenințări cu armata. Unii: „Și de la mine au plecat”; alții: „Și de la mine!” Rotărescu a citit o listă cu fabricile care trebuie să dea 100-200-400 de muncitori pentru organizarea de contrademonstrații, ce ar trebui să pornească de pe platforma de la Spumotim. S-a cerut de asemenea ca muncitorii ce ies din schimbul de noapte să nu meargă în grupuri, pentru a nu fi confundați cu demonstranții.

Pentru marți, Teodor Bulza gândea un număr al ziarului „Drapelul roșu” cu luări de poziție din partea personalităților (inclusiv Știrbu) împotriva manifestanților.

Miercuri, 20 decembrie, dimineața pe la ora 7, au venit șefii de secție din tipografie, aducându-mi la cunoștință faptul că oamenii din secții intenționau să se alăture demonstranților. Le-am răspuns că, într-o asemenea împrejurare, fiecare să procedeze conform conștiinței lui.

Miercuri după-amiază a sosit la tipografie un pluton de grăniceri comandați de maiorul Nicoleanu. Au intrat în tipografie. Nicoleanu a venit la mine anunțându-mă că Poligrafia a fost declarată obiectiv militar. Această intervenție a fost justificată prin faptul că la Operă s-a difuzat informația că se pregătea tipărirea de manifeste. Curând a venit un delegat (Adrian Misarăș) cerând să fie tipărite manifeste cu revendicările celor din piață. Prezența permanentă a militarilor m-a determinat la o atitudine „intens” diplomatică. Tratativele cu reprezentanții demonstranților se desfășurau în curte și la poartă. Ofițerul mi-a cerut să debranșez curentul în seara de 20, pentru a face imposibilă tipărirea manifestelor.

Pe 21 dimineața am avut un nou dialog cu Misarăș. Acesta a vorbit cu Moț (să-i ceară aprobarea pentru tipărirea manifestului), care avea însă o atitudine duplicitară: nu poate aviza tipărirea, dar nici nu se opune; nu se angaja însă în scris.

În seara de joi a început să se culeagă textul revendicărilor (manifestul „Jos tirania!”, poza dictatorului cu inscripția „Criminalul” și listele obținute de prin spitale, cu morții și răniții). Poligrafia era în acea vreme înconjurată de vreo opt sute de demonstranți; vreo 40-50 dintre ei au sărit gardul, sfidându-i pe soldați. Maiorul Nicoleanu i-a telefonat atunci generalului Coman: „Demonstranți au sărit gardul unității și sunt peste tot.”

Instantaneu, ușa a fost deschisă prin izbire și au pătruns doi ofițeri superiori și patru ostași (parașutiști). Erau cu mâna pe trăgaci (aveau pistoale rabatabile). Au întrebat: „Cine este directorul?” (deși respectivul stătea în birou). Priviri impasibile, față imobilă ce dădea fiori, căști cu plasă… Priveau prin tine, straniu. Apoi: „Ce tipăriți?” Le-am răspuns: „Ziarele de mâine.” „Câți lucrători sunt în fabrică?” „Aproximativ 20.” L-au amenințat pe Nicoleanu, că-l împușcă pentru că i-a lăsat pe demonstranți să intre. Nicoleanu a albit la față. Parașutiștii au preluat de la grăniceri controlul unității.

Afară demonstranții (au ajuns la peste trei mii) au declarat că, dacă nu se eliberează tipografia, îi vor chema pe ceilalți 80.000 de la Operă și vor înainta un metru pe minut, indiferent de opoziția armatei. Unul dintre ofițeri, un maior de parașutiști, a cerut la telefon ordinul să tragă. Răspunsul a fost însă de a elibera tipografia, după ce se verifică ceea ce se tipărește acolo. Mi-a cerut apoi să cobor cu ei în secția ziare (cu câteva ore înainte, primarul Moț a transmis ordinul lui Coman de-a fi distrusă mașina de tipărit rotativă a ziarelor, dacă nu se putea decupla curentul). Între timp, tipografii au reușit să distrugă forma culeasă a manifestului, portretul și listele cu morți. Vasile Banu (avea lista cu morții în ciorap) a fost întrebat de militari: „Ce tipăriți?”- „Nimic din ceea ce nu a aprobat tov. director: „Drapelul roșu”, „Neue Banater Zeitung”, „Szabad Szó”. Ofițerul a dat dispoziție să se verifice. Nu s-a găsit nici o hârtie. Atunci s-a ordonat: „Oamenii să părăsească în grup fabrica!”. Acest grup s-a constituit: am părăsit toți tipografia, cu directorul în frunte. În acest timp, manifestanții scandau: „Sergiu! Sergiu!”, știau că se tipăresc manifestele. Fabrica a fost apoi debranșată de la curentul electric.

Vineri dimineața, pe la ora 6:30, oamenii au revenit la muncă. Grănicerii au preluat fabrica de la parașutiști. Aceștia stătuseră până la patru dimineața. Pe la 7:30 i-am telefonat lui Moț, cerându-i să fie rebranșată întreprinderea la rețea. „- De ce?” „- Au fost chemați oamenii la lucru. Prefer ca oamenii mei să fie în fabrică decât în stradă”. Pe la ora opt a venit în birou un maior cu însemne albastre la uniformă (securitate): „Vin din partea comandamentului. Armata va apăra integritatea fabricii, iar dumneavoastră, tovarășe director, veți plăti cu capul dacă se va tipări ceva ilegal în Poligrafie!” „- Ce înțelegeți prin a plăti cu capul?” „- Împușcarea, fără nici o procedură!” (Când Știrbu a vorbit cu Moț, acesta din urmă discuta la alt receptor cu generalul Coman și se auzea; i-a relatat cererea de rebranșare a Poligrafiei la curentul electric. Moț a transmis cele dispuse de Coman: „Tovarășe director, să distrugeți imediat rotativa.” Directorul: „Mă îndoiesc că cineva din fabrică ar accepta distrugerea acestui unic mijloc de imprimare a presei.” Moț – din nou, cu Coman; Coman i-a transmis să se distrugă rotativa cu ranga. Ceruse ca directorul să-i dea imediat telefon lui Coman… Știrbu a zis că nu se pricepe să distrugă utilajul. Întrebare: „- Dar o rangă n-ai, mă?, ți-am spus s-o distrugi!”).

Între timp a apărut maiorul de securitate. Acesta l-a întrebat: „Câți oameni sunt în fabrică?”. Era doar conducerea. „Atunci de ce ați cerut rebranșarea la curentul electric?”. Explicație: Oamenii au fost chemați la lucru mai târziu, pe lumină, să nu fie expuși tirului. Sunt necesare 45 de minute până ce plumbul din linotip se topește pentru a putea fi utilizat. Întrebare: Poate pleca acasă? Cât o să lipsească? 45 de minute. Apoi maiorul a plecat.

Însă manifestul și portretul se tipăreau deja. S-a tipărit un tiraj de o sută douăzeci de mii de exemplare, cam cu un sfert de oră înainte de fuga dictatorului.

În cursul zilei de 22 decembrie, grănicerii au fost schimbați de un pluton de armată, comandați de locotenentul-major Andreoiu și de căpitanul Foșuș.

În seara aceleiași zile, pe la ora 21, s-a întreprins o diversiune apreciată ca urmărind ocuparea Poligrafiei. Concret, o mașină cu armament a fost interceptată în fața Poligrafiei de către gărzile revoluționare cu concursul soldaților postați la cabina portarului. În mașina Dacia se aflau trei persoane în civil. Asupra lor aveau sprayuri și butelii incendiare. În timp ce erau percheziționați de către soldați în curtea din față, de pe linia ferată s-a declanșat un tir violent, cu intenția de a împiedica reținerea celor trei. La riposta mitralierei instalate pe platforma de deasupra clădirii centrale a Poligrafiei, cei de pe linia ferată s-au refugiat spre grădina botanică. Semnificativ este că doar cu câteva minute înaintea deschiderii focului de pe linia ferată, un tren marfar a oprit pe linie în vecinătatea Poligrafiei. Tirul s-a declanșat printre roțile vagoanelor de tren, continuând și după ce marfarul s-a pus în mișcare.

Cu aproximativ 30-40 de minute înainte, de la poartă s-a anunțat că un cetățean ce declară că-i italian dorește să intre în Poligrafie. A intrat cu escortă. Într-o exprimare stâlcită, amestecând cuvinte italienești, relata că ar fi fost drogat și bătut de miliție. S-ar fi oprit la Timișoara pe drumul de întoarcere. Foarte confuz, n-a reușit să lămurească: Ce căuta la Poligrafie? I s-a făcut percheziție: deși nu avea nimic compromițător asupra sa (dar nici acte de identitate), a fost găsit suspect, legat și izolat într-o încăpere fără acces. Cei trei reținuți anterior au fost ridicați apoi de un TAB și duși la divizie, împreună cu intrusul. În momentul în care a fost amenințat de comandantul TAB-ului că va fi legat pe blindat și expus gloanțelor, țiganul a început să vorbească cursiv românește, declarând că a fost trimis de cei trei din mașină, pentru a observa amplasamentul soldaților.

În cursul aceleiași nopți au fost zăriți alți trei indivizi așezând la baza postamentului de beton al conductei de termoficare (paralelă cu viaductul) și la unul din pilonii viaductului trei cutii de formă paralelipipedică (de dimensiuni apreciabile, cu o lungime de circa 60 cm.), pe care au încercat să le fixeze prin cablu. În acel moment locotenentul-major Andreoiu a deschis foc automat asupra celor trei, de la etajul trei al clădirii Poligrafiei. Unul a fost vizibil rănit. Ceilalți doi, trăgându-l pe rănit, au abandonat cutiile, retrăgându-se protejați de viaduct. În aceeași noapte au repetat de două ori încercarea. Au fost însă alungați cu foc de armă. Apoi, în intersecția din preajma viaductului a fost amplasat un TAB, care a ținut zona sub observație. Cutiile au rămas la locul unde au fost abandonate până dimineața. Se făcuse ziuă. Printre trecători s-a zărit un grup greu de identificat: au ridicat, cu oarecare dificultate, încărcătura, purtând-o, mai mult târând-o, până ce au ieșit din raza vizuală…

În ziua de 23 decembrie s-a tipărit numărul unu al „Luptătorului bănățean”. Pe pagina întâi apărea portretul lui Radu Bălan ca șef al Forumului revoluționar de la Timișoara. Ideea se pare că îi aparținea lui Teodor Bulza, dar acesta n-a îndrăznit să intre în Poligrafie, așa că redactarea a fost coordonată de Ioan Dancea. A doua zi, în seara de 24 decembrie, s-a produs un contact între Dancea, redacție și un grup spontan, de tineri revoluționari, aceștia cerând cu fermitate retractarea informației privitoare la calitatea atribuită lui Radu Bălan. Aceasta a și apărut în numărul doi al „Luptătorului”.

În după-amiaza de 24 decembrie au venit Ivan, Iordache ș.a. Declarându-și calitatea oficială de conducători ai FDR-ului, aceștia au solicitat un spațiu în care să aibă, sub protecția armatei (care păzea obiectivul), o întrevedere cu Radu Bălan și cu cei din preajma sa, la Poligrafie. Au revenit după ce s-a întunecat. A venit și un grup reunit în jurul lui Radu Bălan.

În biroul directorului Poligrafiei a avut loc întâlnirea dintre cele două grupuri. Aceasta a durat câteva ore, fără martori din afară. La un moment dat, Ștefan Ivan s-a deplasat la Operă pentru a-l consulta pe Lorin Fortuna cu privire la unele aspecte ivite în discuție. Ivan a revenit apoi. După ce discuția s-a terminat, intensificându-se tirul de afară, toți au rămas pe loc; aici au și dormit până dimineața.

DISTRIBUIE !