AFGANISTAN. Învinsul neînvins

Autor:



Categorie: Etichetă:

Descriere

Ce înseamnă întoarcerea talibanilor pentru poporul afgan și pentru noi restul?

Autoarea de bestseller-uri Natalie Amiri călătorește într-un stat abandonat de vest- un stat care, în ciuda faptului că nu a fost invadat, și-a pierdut oamenii. Amiri vorbește femeilor ce și-au pus în pericol viața pentru a avea un rol în societate, pune în lumină discriminările grupurilor etnice precum Shia Hazara, ce se tem de opresiune și de persecutare, și explică cum putem învăța din acest eșec fatal și să ajutăm Afganistanul.

Natalie Amiri, născută în Munich în 1978, fiică a unei mame germane și al unui tată iranian, a învățat studii orientale și islamice, lucrând drept reporter de televizor de succes pentru numeroase formate politice încă din 2014. Din 2015, a lucrat la oficiul ARD din Tehran. În mai 2020, Natalie Amiri a fost avertizată de Oficiul Federal Străin să nu intre în Iran din motive de securitate și a fost astfel forțată să demisioneze din postul de la Tehran. Amiri poate vorbii farsă, dară și arabă, călătorind de multe ori în Afganistan, cel mai recent fiind în noiembrie 2021. În primăvara din 2021, ea și-a publicat prima carte, Between Two Worlds. Power and Powerless, având mare succes.
Cartea a devenit instant un bestseller.

DISTRIBUIE !

Cuprins

  1. Introducere
  2. Lista
  3. Statul multinațional
  4. Perdanți neînvinși
  5. Nine Eleven – Puterea imaginilor
  6. Construcția
  7. Abordarea
  8. Întoarcerea lui Sahar
  9. Banii trebuie să dispară
  10. Casa din cărți de joc
  11. N-au plecat niciodată
  12. Retragerea
  13. Fuga lui Sahar
  14. Talibanii 2.0?
  15. Cea mai nesigură șosea din Afganistan
  16. Lupta femeilor
  17. Droguri în loc de trandafiri
  18. Partenerii noilor deținători ai puterii
  19. Catastrofa umanitară
  20. Scuzele
  21. Mulțumiri
  22. Bibliografie
DISTRIBUIE !

Introducere

„Dacă te simți vreodată fără rost, amintește-ți că a fost nevoie de bilioane de dolari și de patru președinți ai Statelor Unite ale Americii, pentru a-i înlocui pe talibani prin talibani”. Îmi vine adesea în minte această propoziție, care a circulat în mediile sociale după retragerea rușinoasă și dezastruoasă a forțelor vestice din Afganistan în august 2021. Recunosc că e cinică, însă în simplitatea ei, foarte corectă. Chiar dacă încep cu acest citat, această carte nu a devenit una cinică. Este în mai mare măsură o încercare de a înțelege Afganistanul, de a creiona un portret al societății, de a arată ce a mers greșit în politica Vestului în ultimele decenii și care este situația în privința drepturilor afganilor, după preluarea puterii.

Afganistanul este o țară care nu a putut niciodată să se dezvolte în unitatea de care are nevoie un stat multietnic, pentru ca pacea să domnească în el. Acest lucru se datorează structurii foarte complexe a populației, unei economii dezolante, unei societăți patriarhale, unei lumi islamice trăite cotidian și politicienilor corupți. „Nation Building” era unul dintre sloganurile pentru construcția Afganistanului, după ce talibanii fuseseră înlăturați prin victoria din 2001. Au dispărut, însă doar la suprafață. Dacă Afganistanul ar fi fost privit în ansamblu, s-ar fi putut ști că „Nation Building” nu putea fi un proces simplu și, așa cum a fost pus în aplicare în Afganistan, un proces nereușit. Politica dusă în Afganistan de Washington și de aliații săi a fost aceea care din nou, în toamna anului 2021, a lăsat în urmă țara ca perdantă. A acționat tocmai de aceea distructiv, pentru că niciodată nu a fost clar, ce obiective au urmărit americanii și cu ei comunitatea internațională. Au fost salvatori? Dușmani? Prieteni?

Am călătorit de mai multe ori în Afganistan, în perioada când încă mai existau speranța și entuziasmul. Pentru a mă documenta pentru această carte, am solicitat în mai 2021 din nou o viză turistică. M-a gândit că dacă voi merge fără cameră, ar fi mai ușor să cutreier țara. Fără să atrag atenția. Mi-am cumpărat o hartă mare, am însemnat rutele cu ajutorul cărora voiam să cunosc țara. Planul meu era să aterizez în Kabul la 11 septembrie 2021. În această zi, așa cum anunțase președintele Statelor Unite ale Americii Joe Bidem, trebuia să se încheie retragerea trupelor americane din Afganistan. Nu aveam idee ce repede vor cucerii talibanii țară, cu mult înainte de 11 septembrie.

Mai întâi am ascultat cum în aprilie Annegret Kramp-Karrenbauer a vorbit la știri. Germania se va îngriji ca toți colaboratorii de la fața locului, inclusiv familiile acestora, să fie aduși în Germania, conform celor spuse de doamna ministru al apărării. Și mai departe: „Vorbim despre oameni care au fost de partea noastră de-a lungul anilor, chiar punându-se în pericol, au luptat alături de noi și și-au adus propria contribuție. Consider că este o datorie profundă a Republicii Federale Germania să nu-i lase în urmă, fără apărare, pe acești oameni, acum când noi părăsim zona definitiv”. M-au cuprins îndoielile și m-am gândit că nu se va întâmpla așa. NATO decisese cu puțin timp înainte să inițieze retragerea din Afganistan până la 1 mai. Trupele au părăsit țara în iunie, armata federală de asemenea a evacuat bazele, totul părea făcut în grabă. Ca și cum nu s-ar fi putut aștepta la aceasta. Războiul era încheiat pentru Occident. Din mai, talibanii au recucerit țara. District după district. La mijlocul lui august au preluat și capitala Kabul.

Sahar, o femeie independentă și emancipată, care a vrut să deschidă în vara anului 2021 un restaurant în Kabul și căreia îi dedic în această carte două capitole, mi-a povestit despre aceată perioadă: „Prietenii mei m-au avertizat cu mulți ani înainte: dacă americanii vor pleca, se va termina și libertatea noastră. Nu am crezut, mă gândeam că aveam propriile forțe de securitate; acestea i-ar putea opri pe talibani. Când talibanii se apropiau de Kabul, aveam convingerea că vor fi opriți de cineva. Am investit 60 000 de dolari în restaurantul meu, care trebuia să se deschidă pe 15 august. Dacă aș fi pornit de la ideea că talibanii ne vor prelua cu adevărat țara, nu aș fi făcut această investiție. Nu puteam înțelege acest lucru, nu văzusem niciodată talibanii de aproape. Ne întâlneam zilnic cu prieteni, talibanii se apropiau, iar noi stăteam împreună și pângeam, dorind să credem că inevitabilul nu se va întâmpla. Pe 15 august trebuie să aibă loc marea inaugurare a restaurantului meu. Cu o seară înainte încă aranjam toate mesele”.

Afganistanul trebuia să fie democratizat după modelul vestic. Occidentul a eșuat în aceast demers în mod catastrofal. O democratizare trebuie construită pe instituții funcționale, însă acestea nu au existat niciodată în Afganistan. Deși au fost organizate alegeri, acestea au fost marcate de nepotism și corupție. Se spera într-o recalibrare a societății, fără s-o fi înțeles, fără să se fi preocupat măcar de situația acesteia. Iar această populație afgană a primit și ea semnalul fatal că rezultatele alegerilor vor fi schimbate, dacă acest lucru este în interesul americanilor. Și acest lucru nu s-a întâmplat doar o singură dată.

În primul rând, guvernul american nu a fost preocupat de „construirea unei națiuni”, ci de interese geopolitice și de represalii pentru 11 septembrie 2001 – ziua în care SUA a suferit cel mai grav atac terorist din istoria sa, care a catapultat lumea într-o nouă eră. A venit cu un obiectiv. Nu avea niciun plan pentru altceva.

Constuirea unei națiuni are nevoie de „identitate culturală” într-un spațiu geografic, conform definiției. Dar oare există o identitate culturală comună în Afganistan? Țara este alcătuită dintr-o duzină de etnii diferite – sunt grupuri de oameni, cărora le este atribuită o identitate colectivă, putând folosi drept criterii legende legate de origine, strămoși, origine, limbă, religie, legătura cu o teritoriu anumit, precum sentimentul de solidaritate. Datele referitoare la numărul etniilor variază. Sunt înregistrate mai mult de 30 de limbi diferite. Primele două mai importante și mai des utilizate sunt dari, o varintă a limbii farsi, și paștuna, limba paștunilor. Amândouuă sunt limbi oficiale. Singurul element care unește societatea este islamul, dar și aici există o separare între suniți și șiiți. Un prieten din Kabul mi-a spus că de aici va rezulta cel mai mare conflict din Afganistan. Societatea afgană nu este caracterizată de o identitate culturală comună. În mai mare măsură este o societate condusă și compusă din mai multe centre de putere diferite.

Am întrebat o cunoscută din Afganistan dacă o problemă esențială a instabilității țării sale constă în aceea că în Afganistan nu există elemente de legătură, necesare pentru formarea unei națiuni. Și am adăugat că de aceea mă gândeam ca „țara fără națiune” să fie titlul potrivit pentru cartea mea. Mi-a răspuns politicos, însă clar: „Poate scrieți mai bine: țara triburilor și a clanurilor. Deoarece acestea determină structura țării. Fiecare trib este altfel și toate sunt diferite între ele. Dacă scrieți „fără națiune”, acest lucru ar putea trezi unele sensibilități. Vă spun acest lucru, pentru a nu fi criticată. Scrieți mai bine că este o țară a triburilor”. Apoi am mai primit un mesaj de la ea: „De fapt, aveți dreptate: We did not become a nation”[1].

„Vedeți? De cuiul de acolo atârna portretul președintelui Ashraf Ghani”, mi-a povestit la Berlin ambasadorul afgan în octombrie 2021. Tocmai solicit din nou o viză, de data aceasta o viză business. Nu vreau să mai călătoresc neoficial sub stăpânirea talibanilor, de data aceasta îmi iau și permisiunea biroului de presă din Kabul. Aceasta se află în prezent sub conducerea talibanilor.

„Știți care a fost primul lucru pe care l-am făcut, când am văzut că președintele nostru pur și simplu a fugit cu lașitate din Afganistan?”, mă întreabă un angajat de rang înalt al ministerului de externe al guvernului înlăturat. „I-am picat fața cu un marker negru, gros. Eram extrem de furios, apoi am luat toate tablourile de pe perete. Am primit și o medalie de onoare de la președinte, se afla aici pe raft, am aruncat-o și pe aceea”. Se uită trist în depărtare, mi se pare că-i văd ochii în lacrimi. În urmă cu 20 de ani se decisese să studieze ingineria și nu muzica, pentru care avea o pasiune. „Am vrut să devin inginer, pentru a-mi construi țara”. Și-a sacrificat viața degeaba. „E de ajuns”, spune el astăzi, „ajunge, am plătit atât de mult, am suferit atât”. A fost ministru al transporturilor în Afganistan, avea o viziune. În 2019 și-a dat seama că nu vor reuși. La scurtă vreme după aceea, americanii au început în Doha tratativele de pace cu talibanii. „Trei greșeli au fost făcute de la bun început: în primul rând, talibanii nu au fost incluși la guvernare în 2001, cei care conduceau războiul nu au fost privați de putere și și-au construit mai departe imperiile și sferele lor de control. Cea de-a treia greșeală a fost concentrarea asupra misiunii americane în Irak, în 2003, și concomitent retragerea trupelor din Afganistan.

Paznicul de la intrarea în ambasada afgană îmi spune cu mândrie: „Vedeți, steagul nostru mai este încă arborat”. Ultima oară când talibanii au preluat puterea în Afganistan, diplomații de la ambasadele afgane din toată lumea au rezistat, nu au fost niciodată înlocuiți de reprezentanți ai talibanilor. Până când și-au reluat lucrul în 2001, după căderea talibanilor. Oare ambadorul crede că regimul taliban va dura o scurtă perioadă? Sau paznicul de la poartă? Dacă speră așa ceva? Nu vor să răspundă la această întrebare. Însă chiar în această zi, americanii reiau discuțiile oficiale cu talibanii. Nu pare că membrii ambasadei își vor păstra posturile.

Din 15 august 2021 primesc zilnic mesaje disperate de la femei, care de la preluarea puterii de către talibani se ascund de aceștia și nu doar de ei. Mesajul acesta vine de la o activistă pentru drepturile femeilor:

„Dragă Natalie, mă întrebi, cum îmi merge, de când talibanii mi-au cucerit țara. Doar un lucru îmi vine în minte: Afaganistanul a pierdut în acest moment totul. Afganistanul avea parte de ordine și de un sistem, avea relații cu alte țări, adică relații internaționale. Afganistanul se afla pe zi ce trecea pe drumul dezvoltării. În Afganistan nu mai există acum nimic: nu există libertatea de exprimare, drepturile omului, respect, viață. Economia este distrusă. Viața oamenilor a devenit foarte grea. Nimeni nu mai are speranță. Nu există nici măcare o știre care le-ar putea da speranță afganilor. Totul este în ceață, neclar. Viața s-a oprit, oamenii au încetat să râdă, nimeni nu știe ce va fi mâine. Nici măcare ce va fi în următoarele ore. Cu o asemenea situație se confruntă oamenii în Afganistan. În satele îndepărtate, au o viață și mai sumbră. Ascunsă de cei câțiva jurnaliști din Vest. În orașe, oamenii și-au pierdut locul de muncă și astfel veniturile. De patru luni, salariile nu mai sunt plătite, mulți nu mai au nici pâine pe masă. Înainte puteai să-i ajuți pe ceilalți, acum toți sunt în situația de a nu mai putea ajuta pe nimeni. Fiecare se gândește: „Dacă îi dau cuiva 50 de afgani[2] pe care îi am în buzunar, mâine vă trebui să flămânzesc”. Aceasta este viața noastră de zi cu zi.

O prietenă de-ale mele, care este singura fiică a familiei pe care o sprijină financiar, și-a vândut toate bijuteriile de aur, iar din suma primită a cumpărat făină și pâine. Ce va face în următoarele luni? Aproape toate femeile și-au pierdut locul de muncă, nu au voie să-și continue pregătirea. Și bărbații și-au pierdut multe libertăți. În general, oamenii nu mai au libertăți aici. Trebuie să trăim ascunși și nu avem voie să ne facem auzită vocea. Dacă ne facem vocea auzită, ne riscăm viața. Nimeni nu are curajul să vorbească despre această situație și să spună cu voce tare că toate aceastea sunt nedrepte. Cei care ocupă posturi în noul guvern nu sunt nici profesionști, nici experți. În toate funcțiile și organele de stat, răspunderea este lăsată unor oameni, care n-au habar de sarcinile pe care le au. Mulți spun că ar exista de câteva zile o mai mare siguranță pe străzile din Afganistan. Ce fel de siguranță este aceasta, când oamenilor nu le este permis să vorbească liber, să se deplaseze liber? Poate că nu se mai aud împușcături, însă libertate și pace înseamnă că fiecare om poate trăi după cum dorește și conform drepturilor omului, că poate merge prin oraș să-și spună părerea. Dacă într-un stat de drept cineva face sau spune ceva ilegal, există instanțe și justiție. Aici instanțele de judecată funcționează astfel încât, dacă cineva fură, fața sa este înnegrită. Așa ceva se făcea acum câteva sute de ani. Poate fi o soluție să vopsești în negru fața hoțului? Sau este corect ca în Kandahar, ca hoțului să-i fie agățată de gât rodia pe care a furat-o și apoi să fie lovit cu sandalele peste gură? Sunt acestea drepturi ale omului? Nu! Dar aceasta este viața noastră, Natalie.

Afganistanul a cunoscut în cel mai scurt timp un regres. Femeile erau libere. Acum, noi femeile trebuie să purtăm burka, să ne acoperim complet. Totuși femeile ar trebui să aibă drepturi egale. În comparație cu alte țări, chiar islamice, oamenii din Afganistan nu au aceleași drepturi. Suntem un popor care a fost catapultat în trecut și care are o viață grea în față. Femeile vor rămâne închise în casele lor. Școlile pentru fete au fost închise. Drepturile femeilor, care reprezintă jumătate din populația Afganistanului, precum și dreptul tinerilor la viitor s-au pierdut. Majoritatea populației afgane o reprezintă femeile. Ce avem? Nu mai avem nimic.

Deși este adevărat că în ultimul guvern a existat corupție, poate și injustiție, există totuși ordine. Existau instanțe judecătorești și drepturi. Acum nu mai avem nimic. Când o țară își pierde steagul, ordinea și armata, ce fel de țară este aceasta? Este aceasta o țară în care se poate supraviețui, când tineretul, elitele, cei bine pregătiți nu mai trăiesc în propria țară, nu mai pot contribui la dezvoltarea țării și nu pot respira nicio clipă în pace? Aceasta nu este o țară”.

Am dedicat această carte femeilor afgane. Înainte de a fi fost tipărită, am întrebat o prietenă afgană dacă și în Afganistan există ca în Iran expresia „Shir Zan”, adică „leoaică”, pentru femeile puternice. Mi-a răspuns că nu, din păcate, femeile curajoase și puternice sunt împodobite cu atribute masculine: „A fost curajoasă ca un bărbat”. Dacă însă un bărbat săvârșește ceva penibil, i se spune: „Îmbrăcă-te în chador[3]”. Sau „Pune-ți o brățară de aur”. Li se atribuie caracteristici tipice pentru femei.

Capitolul din această carte, dedicat luptei femeilor, este de departe cel mai lung. Ar fi putut constitui o carte întreagă. Afganistanul a pierdut mult, însă femeile din Afganistan au pierdut totul. Am cunoscut însă câteva care nu vor renunța. Au calitățile necesare unui președinte. Poate într-o zi…

Pentru această țară, care în ochii cunoscuților mei din Kabul nu mai este o țară, s-au cheltuit mai multe fonduri pentru infrastructură și reconstrucție decât în Planul Marschall pentru Europa, după cel de-al Doilea Război Mondial. Acestea nu au adus nici pace, nici o reconstrucție rezilientă. În Afganistan a fost purtat cel mai lung război din istoria americană. Pentru afgani și afgane a fost doar unul din multe războaie.

 

Viza mea a sosit astăzi. Nu știu încă ce drum voi alege, pentru a intra în Afganistan. Țările învecinate, precum Uzbekistan, Tadjikistan, Iran și Pakistan, modifică permanent condițiile de intrare în țară.

Nu doresc ca părinții mei să-și facă griji din cauza mea. De aceea le spun că voi călători în Tirolul de Sud pentru un spa de detoxifiere digitală, pentru a mă relaxa. Îmi pun în bagaj baticuri și mantii. Pe străzile din Afganistan, mi se spune, nu îmi este permis să mă deplasez ca jurnalist internațional nici neacoperită, nici singură. Cunosc regula vălului foarte bine din Iran. Însă îmi va fi greu să nu pot călători de una singură prin țară.

Între timp, am găsit un intermediar. Intermediarii, producătorii sau liber-profesionștii sunt băștinași, care ne ajută pe noi, corespondenții, să stabilim întâlniri, să primim permisiunea de a filma, să aranjăm interviuri și să le și realizăm, în cazul în care limba țării nu este cunoscută, să cumpărăm bilete, să facem rost de șoferi. Ei pot, prin cunoștințele lor, să contribuie enorm la munca noastră. Al meu pare să reunească toate calitățile, e un caz fericit, îmi spune un coleg de la dpa[4], care mi l-a recomandat. Cazul fericit îmi scrie că ar lucra cu plăcere cu mine, însă dacă se va ivi o posibilitate de evacuare pentru el și familia sa, va fi nevoit să renunțe la colaborare, deoarece va fugi. De înțeles, mă gândesc, în același timp mi-e clar că această ocazie se poate ivi și cu o zi înainte de sosirea mea, iar atunci nu voi avea niciun ajutor la fața locului. Atunci, din cauza noilor restricții pentru femei, care obligă la un însoțitor bărbat, cazul meu fericit devine o problemă.

Afganistanul reprezintă o temă complexă. Această carte nu va fi nici un studiu științific, nici unul istoric. Nu va fi nici o analiză pur politică. Dacă aș vrea să țin seama de complexitatea țării, de istoria și poziția sa geostrategică, de geografia și de structura sa demografică, ar trebui ca fiecare capitol să devină o carte în sine. Această carte este o înregistrare de moment din Afganistan, la o sută de zile după preluarea puterii de către talibani. O carte despre impresiile mele și cu scopul de a da o voce cât mai multor afgani și afgane, propriilor lor păreri. Acest lucru a fost pentru mine important. Ei trebuie să-și facă țara cunoscută și nu eu, care vin din Vest.

 

[1] Noi nu am devenit o națiune (traducere din original engleză).

[2] Monedă în Afganistan.

[3] Chador-ul este o mantie care acoperă femeia din cap până în picioare. Acest tip de mantie, fără un sistem de prindere și menținută închisă de mâinile femeilor, se regăsește în mai multe zone din Iran și Irak.

[4] Die Deutsche Presse-Agentur/ Agenția de Presă Germană.

DISTRIBUIE !