REFORMĂ ȘI EXPROPRIERE ÎN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA (1945-1949)

Autor:



32,00 lei

Cod ProdusCS00423
ISBN978-606-537-510-9
Nr. pagini256
Nr. planșe27
Format145x205 mm
Categorie: Etichetă:

Descriere

Atras inițial de preocupările sale mai vechi de istorie locală, autorul și-a extins preocupările respective și a abordat problemele legate de reforma agrară din 1945, cu exproprierile și împroprietăririle operate până în 1949, la aria întregului județ Dâmbovița, în cadrul tezei de doctorat ce vede astăzi lumina tiparului.

Scopul lucrării, în esență, este realizarea unui veritabil studiu de caz la nivelul unei mari unități administrativ-teritoriale a României, pe marginea împrejurărilor în care, în anii venirii comuniștilor la putere (1945-1949), s-a înfăptuit ceea ce părea să fie ultima mare schimbare în regimul proprietății agrare din România. Autorul urmărește să realizeze, așa cum o indică cu claritate în Introducere, o analiză bazată pe surse inedite, în special, într-un deceniu de istorie încă nestudiat cu obiectivitatea istorică ce o merita, o analiză care să evidențieze trăsăturile specifice ale evenimentelor legate de amintita reformă.

Ion Stanciu

DISTRIBUIE !

Cuprins

REFORMĂ ȘI Cuprins_EXPROPRIERE ÎN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA (1945-1949)
DISTRIBUIE !

Cuvânt înainte

Atras inițial de preocupările sale mai vechi de istorie locală, autorul și-a extins preocupările respective și a abordat problemele legate de reforma agrară din 1945, cu exproprierile și împroprietăririle operate până în 1949, la aria întregului județ Dâmbovița, în cadrul tezei de doctorat ce vede astăzi lumina tiparului.

Scopul lucrării, în esență, este realizarea unui veritabil studiu de caz la nivelul unei mari unități administrativ-teritoriale a României, pe marginea împrejurărilor în care, în anii venirii comuniștilor la putere (1945-1949), s-a înfăptuit ceea ce părea să fie ultima mare schimbare în regimul proprietății agrare din România. Autorul urmărește să realizeze, așa cum o indică cu claritate în Introducere, o analiză bazată pe surse inedite, în special, într-un deceniu de istorie încă nestudiat cu obiectivitatea istorică ce o merita, o analiză care să evidențieze trăsăturile specifice ale evenimentelor legate de amintita reformă. Această specificitate – vrea să ne convingă autorul – trebuie stabilit cu necesitate, în măsura în care ea reevaluează concretul istoric, cu noutatea informațiilor ce dorește să le introducă în circuitul istoriografic, pentru a contribui din această direcție la înțelegerea mai exactă a istoriei naționale.

Privind importanța subiectului și utilitatea tratării sale pentru cunoașterea istorică și chiar pentru interesul public, se pot invoca multe argumente, îndeobște cunoscute, și ne rezumăm a sublinia doar că problema reformelor agrare în România modernă și contemporană străbate, ca un fir roșu, întreaga istorie a acestor epoci istorice, ele fiind considerate deopotrivă o promisiune politică, o soluție-panaceu a economiei agrare și o metodă de redresare a dezechilibrelor sociale majore existente într-o societate în care, până de curând, peste 50% din populație a fost legată de ocupațiile agricole și veniturile realizate din această activitate.

În lucrarea sa, autorul își dezvoltă demersul construind o structură bazată, în fond, pe o paralelă între ultima reformă agrară importantă, din 1921, dintre situația agriculturii și proprietății din județul Dâmbovița ca urmare a acestei reforme și a evoluției condițiilor economice din 1921 până în 1944 și împrejurările în care s-a operat reforma din anii 1945, cu exproprierile și împroprietăririle ce s-au făcut, cu efecte detectabile până la începuturile politicii de colectivizare. O asemenea abordare era necesară, pentru a avea o justă imagine istorică, dar e și îndreptățită, ca metodă, pentru a degaja diferența profundă dintre o situație și alta, înainte și după 1944, dintre ceea ce continuă și ceea ce se schimbă, fără posibilitatea unei asemănări între cele două epoci istorice.

Prof. univ. Dr. Ion Stanciu

DISTRIBUIE !

Introducere

Subiectul prezentei teze s-a născut când, plecând de la ideea realizări unei monografii a comunei mele natale, Văcărești, am constatat cu surprindere că informațiile bibliografice despre înfăptuirea reformei agrare din anul 1945 în județul Dâmbovița sunt foarte lacunare. Singurul material publicat dedicat acestui subiect l-am regăsit în paginile periodicului Muzeului Județean Dâmbovița, fiind semnat, în 1974, de Pârvan Dobrin[1], fiind vorba despre un articol ce tratează doar la modul general problema reformei la nivelul județului.

Demersul nostru își propune, prin urmare, să aducă un plus substanțial de informații asupra problemei agrare din România, din perspectiva particularităților locale, accentul fiind pus pe înfăptuirea reformei agrare din 1945 în județul Dâmbovița.

Ideea adoptării unei reforme agrare care să rezolve problemele țărănimii române își are originea, cum se știe, în ideologia iluministă, ea găsindu-și însă, într-o mică măsură, remedii în adoptarea reformei din 1864. A urmat, ulterior, o altă suită de măsuri în 1921, pe fondul noilor realități politico-economice existente în România întregită la sfârșitul Primului Război Mondial. Pe acest fundal, însăși definirea categoriilor de mare și de mică proprietate au servit frecvent ca argumente pentru sau împotriva exproprierii și împroprietăririi, generând controverse la fel de des întâlnite[2], mari proprietăți fiind considerate acele exploatații agricole cuprinse între 100-500 ha sau mai mult, iar cea mică, de 50 ha sau mai puțin.

Necesitatea unei exproprieri sau împroprietăriri a început să fie apoi, din nou, și mai insistent invocată din anul 1936, când rezultatele recensământului din 1930 au devenit accesibile specialiștilor. Raportul Uniunii Camerelor de Agricultură din România din toamna anului 1935, de fapt, a scos în evidență bazele șubrede pe care se întemeia proprietatea rurală din România[3]. Cu toate acestea, remarcăm faptul că până în decembrie 1943 nu s-a sesizat totuși la vreun partid politic sau om politic un proiect detaliat și cu caracter de urgență privind o reformă agrară, ci numai formulări cu caracter general[4].

În conjunctura economică și politică din preajma și din perioada desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, agricultura românească a cunoscut noi dificultăți. Ea avea să resimtă din ce în ce mai acut, de pildă, lipsa forței de muncă. Pe acest plan, aveau să se ia în discuție și mai frecvent problema constituirii proprietății pe bazele asocierii, în cooperative de producție, ca un mijloc de redresare a agriculturi și de cultivare a întregului teren arabil al țării[5].

În vara anului 1940, de exemplu, în timpul dezbaterilor efectuate pe această temă, liberalul Andrei Corteanu solicita crearea de asociații agricole cu scopul de a pune pământul la dispoziția țăranilor care să fie constituiți în mod obligatoriu în obști de arendare a pământurilor, comasate într-una sau mai multe localități. Acestea urmau să se inspire după modelul fermelor din SUA sau a colhozurilor din URSS, exploatând mai întâi propriul pământ și abia după aceea pe cel al moșierilor, sub formă de arendă, utilizându-se mijloace tehnice moderne[6]. Împotriva acestei idei se va ridica Constantin Garoflid, președintele Uniunii Centrale a Sindicatelor Agricole, care într-un memoriu adresat lui Ion Antonescu propunea, în schimb, un ansamblu de alte măsuri, cea mai importantă dintre ele fiind comasarea terenurilor, deoarece asemenea „asociații nici nu se puteau înființa din cauza spiritului individualist al țăranului, spirit care ne-a apărat de contagiunea bolșevismului[7].

Schimbarea raportului de forțe pe frontul de est produsă în anul 1943 avea să-i determine însă pe liderii liberali să se alăture ideii lansate de Corteanu. În același timp, național-țărăniștii urmau să dezbată și ei problema, Anton Alexandrescu prezentând în acest sens un amplu proiect de reformă prin care preconiza exproprierea, pe motive de utilitate națională, socială și politică, a tuturor proprietăților rurale de peste 50 de ha, odată cu tot inventarul viu și ne-viu al exploatărilor[8]. Ideea a fost totuși respinsă de către Iuliu Maniu, pe motiv că nu era oportună discutarea ei în mod public[9].

În contextul politic profund schimbat de după 23 august 1944, comuniștii români, instruiți la Moscova, au propus, la rândul lor, o altă reformă agrară, activiștii de partid spunându-le acum, cu un limbaj nou, țăranilor că vor deveni pe vecie „adevărații” stăpâni ai tuturor pământurilor[10].

Veniți la putere cu sprijinul fățiș al Armatei Roșii sovietice, din 1944 comuniștii români au folosit, cum se știe, cu o intensitate neobișnuită, toate pârghiile propagandei pentru a se face cunoscuți. Cu toate că mesajul marxist se adresa muncitorilor, activiștii P.C.R. și-au adaptat, de fapt, propaganda la realitățile României, „preocupându-se” și de situația țărănimii. Ei au „omis” să amintească însă adevărul că în URSS funcționa, încă din anii ’30, o agricultură colectivizată, susținând, în schimb, că în România era necesară rezolvarea „problemei țărănești” pe calea cunoscută a exproprierii „moșierilor”. Tactica amintită, impusă de la Moscova, nu era lipsită de un precedent, fiind sursa inițială de credibilitate și pentru bolșevicii ruși, în anii instalării puterii lor, când și-au început guvernarea cu „Decretul asupra păcii” și „Decretul asupra pământului”, la inspirația lui Lenin. După Primul Război Mondial, în Rusia sovietică se realizase cea mai amplă reformă agrară din Europa, după criteriul cuantumului exproprierii și al împroprietăririlor. Însă, cum bine se cunoaște, numai după câțiva ani țăranii aveau să fie deposedați de terenurile abia obținute de la bolșevici, urmând a fi transformați în „proletari agricoli”, organizați în colhozuri. Scenariul sovietic se pregătea acum și pentru România[11], însă cu unele nuanțe locale.

Presiunea exercitată de puterea „populară” avea să conducă în România la adoptarea Legii pentru Reforma Agrară, din 23 martie 1945, prin care se statua exproprierea suprafețelor agricole mai mari de
50 ha, o atenție specială fiind acordată proprietăților date în arendă de către proprietari[12].

Evident, această lege nu făcea decât să termine acțiunea de lichidare a marilor proprietăți funciare, pregătind, de fapt, posibilitatea ca și mica proprietate țărănească să aibă aceeași soartă, chiar dacă, pe moment, aceștia păreau „fericiții împroprietăriți” ai unei noi și aparent ultime reforme agrare în România. De exemplu, în plan local, în județul Dâmbovița, într-o asemenea situație se afla și proprietatea familiei Văcărescu, reprezentată de Elena Văcărescu și sora sa, Zoe Colonel Caribol, din comuna Văcărești, sau a familiei Algiu din comuna Conțești[13].

Concentrându-ne deci pe studierea acestui subiect, ne propunem să cercetăm unele documente mai cu seamă inedite, dar și edite care, deși utilizate în studiile și lucrările publicate, pot fi considerate ca un util punct de plecare în demersul nostru, mai extins. Vom ține cont, așadar, de tot ceea ce pare indispensabil, după opinia noastră, în realizarea lucrării pe care o prezentăm. Am insistat, în acest sens, mai ales asupra acelor surse istoriografice și arhivistice dedicate strict subiectului abordat. Din aceste considerente, am folosit, în primul rând, ca instrumente de lucru Bibliografia istorică a României (vol. I-XI – pentru perioada 1944-2006), bibliografiile economice și, pentru materialele inedite, unele inventare ce conțin fonduri de documente aflate la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Serviciului Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” (București) și Biblioteca Academiei Române.

Dintre cele mai interesante lucrări care pot fi utilizate pentru valoarea lor ca surse edite, amintim îndeosebi câteva, care oferă date și informații foarte utile: Agricultura României. 1944-1964. (Comitetul de redacție: Nicolae Giosan, Bucur Șchiopu, David Davidescu, Editura Agrosilvică, București, 1964), Nichita Adăniloaie, Dan Berindei, Reforma agrară din 1864 (Ed. Academiei R. S. România, București, 1967) și mai ales lucrările lui Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1921 în România, (Ed. Academiei, București, 1975) și Reforma agrară din 1945 în România, (Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000). Pentru o privire de ansamblu, dar și pentru unele studii speciale, de caz, am consultat, de asemenea, o serie de autori și titluri mai vechi sau mai recente, foarte importante prin informații sau opiniile formulate asupra problemei agrare din perioada 1945-1949[14].

Bogatul material arhivistic aflat mai cu seamă la dispoziție în Arhivele Naționale Istorice Centrale ale Statului București [15], precum și la Serviciul Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale [16], deși, așa cum se înfățișează nu cuprinde serii complete de date pentru situațiile anuale sau pe ocoale agricole, de exemplu, cum ar fi fost de dorit în mod ideal, mi-a permis să reconstitui, cât s-a putut mai exact acei ani tulburi de la începutul comunismului. El mi-a înlesnit, astfel, să constat că reforma agrară din 1945 a fost aplicată, în general, peste tot la fel, dar cu particularități care merită atenție, mai ales din perspectiva istoriei locale, fiind vorba și despre evenimente privite încă drept recente.

Aceste particularități au fost date de oamenii care s-au implicat direct în aplicarea reformei, de specificul agricol al județelor, de modul în care au reacționat proprietarii de pământ și, nu în ultimul rând, de beneficiarii direcți ai reformei, care s-au văzut subit în fața unui nou „stil de viață”, copiindu-i, nu de puține ori, pe cei de la care au luat pământul.

În ceea ce privește bibliografia problemei agrare din județul Dâmbovița în perioada comunistă, aceasta este una destul de săracă, istoricii fiind destul de puțin interesați de detaliile și specificul local al reformei agrare din 1945, tocmai din cauza complexității fenomenului, în antiteză cu reforma din 1921.

În lucrările, mult mai numeroase, apărute la nivel național, se are în vedere stabilirea poziției partidului față de proprietarii mari și mijlocii, ecourile exproprierilor în articolele de presă ale vremi, neglijându-se însă dramele, adevărurile legate de modul de aplicare a reformei sau distrugerea proprietății și a asociațiilor de producători, toți acești factori determinând o scădere, ulterior, a performanțelor agricole ale României. Acestea, în condițiile în care, pe baza legii din 23 martie 1945, au fost expropriate nu mai puțin de 1.468.946 ha de teren ce treceau în proprietatea țăranilor care nu dispuneau însă de mijloacele tehnice necesare obținerii unei productivități ridicate.

De asemenea, articolele și cărțile mai vechi nu au pus accentul pe materialul bogat aflat în arhivele naționale, material care se referă strict la exproprierea și aplicarea reformei din 1945, ele fiind scrise mai ales după intensificarea propagandei pe tema colectivizării. Materialele arhivistice au fost, de asemenea, folosite spre a se demonstra implicit că reforma agrară din 1921 a fost impusă de frământările țărănești de la sfârșitul Primului Război Mondial, care ar fi fost influențate de preluarea puterii de către comuniști în Rusia în octombrie 1917 și că, de pe urma aplicării ei, masele rurale au tras doar foloase minime.

În plus, literatura istorică scrisă în perioada comunistă tindea nu numai la discreditarea formațiunilor politice participante la legiferarea reformei din 1921, ci și la compromiterea ideii de proprietate individuală, atât de adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al țăranilor, realitate care stânjenea în mod vizibil programul comuniștilor de colectivizare a agriculturii: „procesul de ruinare a gospodăriei țărănești era în plină desfășurare, iar pentru salvarea acestor gospodării nu se luau decât măsuri paleative, clasele conducătoare ale României capitaliste ascun­zându-se după reforma agrară înfăptuită în 1921[17].

Politica partidului comunist, de încurajare a ocupării de către țărani a moșiilor, decretul-lege de reformă agrară din 23 martie 1945, colectivizarea agriculturii, crearea sectorului agricol de stat, toate acestea sunt prezentate deci ca acțiuni logice și absolut necesare în vederea asigurării progresului agricol și a creșterii bunăstării materiale a țărănimii în comunism.

De fapt, Frontul Plugarilor, frecvent invocat în miezul problemei, este privit drept organizația ce va canaliza lupta maselor țărănești și va reuși să contribuie activ „la realizarea visului de veacuri ale acestora, sub îndrumarea organizațiilor de partid, muncitorii, membrii și activiștii de partid, organizați în echipe merg la sate pentru a sprijini țărănimea în lupta ei dreaptă[18]. Nimic în această literă istorică despre abuzurile de tot felul care au însoțit procesul aplicării reformei din 1945, accentul punându-se pe modul „revoluționar” în care urma să se pună în practică reforma agrară[19].

Din unele articole se desprinde prezentarea modalității prin care se considera că era normal și necesar ca țăranul să acționeze încă înainte de aplicarea legală a reformei agrare, tocmai pentru a se crea premisele favorabile aplicări ulterioare a acesteia[20], cu toate beneficiile efectelor politice scontate de către P.C.R.

Desigur că nu erau omise nici „acțiunile” întreprinse de către marii proprietari de pământ, acțiuni menite „a împiedica” înfăptuirea reformei agrare. În acest sens, se aprecia că „moșierii și burghezia reacționară au încercat prin diverse mijloace, mergând de la amenințări, arestarea unor membri ai comitetelor țărănești și până la crime, să împiedice operațiile de expropriere și împroprietărire. În ciuda acestor încercări ale reacțiunii, țărănimea a continuat lupta, alături și sub conducerea clasei muncitoare”.[21]

Un rol important în propaganda comunistă privind „înfăptuirea reformei agrare” avea să îl joace presa, fie ea centrală, prin oficiosul „Scânteia”, fie prin organele de presă locale.

Sesizând, de pildă, ceea ce avea să se întâmple, mulți proprietari din întreaga țară au început să treacă moșiile pe numele rudelor sau chiar să-și vândă loturile de pământ, acțiune ce va fi zgomotos demascată și înfierată în ziarul „Scânteia” din 17 octombrie 1944 care, sub titlul „Se scot moșiile la vânzare”, atrăgea atenția asupra subterfugiilor la care recurgeau moșierii și cerea trecerea imediată la înfăptuirea reformei agrare pe cale revoluționară.[22]

În același sens, pe 10 februarie 1945, Frontul Plugarilor adresează întregii țărănimi o vibrantă chemare (popularizată prin intermediul ziarului „Scânteia” din 11 februarie 1945 – n.n.), în care se spunea, printre altele: „Reforma agrară trebuie imediat înfăptuită (…) țărani și sărace! De la guvernul care este acum la putere voi nu aveți nimic bun de așteptat, căci în acest guvern cei mai mulți miniștri trimiși acolo de conducerile partidelor național-țărănesc și liberal nu vor ca voi să fiți împroprietăriți. Se aproprie timpul însămânțărilor de primăvară. Voi vreți să faceți însămânțările pe pământul vostru. Nu avem timp de pierdut. Treceți imediat la lucru”.[23]

Nici presa locală nu neglijează deloc problema agrară, mai ales când este cazul unor întâlniri la nivel înalt, ale căror hotărâri trebuia popularizate prin orice mijloace[24], problemă ce va fi dezbătută și în numărul inaugural al săptămânalului „Chemarea” din 19 noiembrie 1944 (care va apărea în județul Dâmbovița), unde se arăta: „Cea mai urgentă cerință a țărănimii române este reforma agrară. Țăranii vor pământ. O strigă mii de țărani flămânzi, o spun negrăit femeile, tinerii și copiii satelor noastre, desculți și zdrențăroși, înfometați și năpăstuiți”.

Proiectul de față va valorifica, prin urmare, cu mare atenție, și lucrările apărute după anul 1989, atât publicate sub forma unor articole de mai mică sau mai mare întindere, cât și într-o serie de lucrări cu caracter general sau special, care aduc îndreptățite reconsiderări, în raport cu istoriografia anterioară.

Toate aceste contribuții, deși sunt de mică întindere, cu excepția celor câteva lucrări cu caracter monografic, sunt importante și pentru notele lor de subsol, care fac trimiteri la fonduri de arhive și la surse inedite, semnalări utile pentru întocmirea lucrării noastre.

În raport cu aceste observații bibliografice, se poate afirma că o parte importantă a informației contextuale, utilă abordării temei noastre, este în momentul de față introdusă în circuitul istoriografic. Rămân totuși numeroase aspecte și detalii ce va trebui atent reconsti­tuite, pentru întregirea unei documentări adecvate, prin cercetarea extensivă a altor surse, în special a celor inedite.

Pe această bază, a revenirii la concretul surselor, ne putem apropria, din nou, mai obiectiv credem noi, și de concretul realităților istorice, din ale cărui particularități s-a desprins, de fapt, generalul, și nu invers.

[1] Pârvan Dobrin, Aspecte privind agricultura județului Dâmbovița în perioada anilor 1944-1949, în Documenta Valachica, nr. VI, Târgoviște, 1974, p. 41-53.

[2] Dumitru Șandru, Reforma agrară din 1945 în România, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000, p. 14. Pe același subiect mai pot fi consultate și lucrările lui Ernest Ene, Rolul economic și social al marei proprietăți rurale, în Analele Economice și Statistice, București, 1927, ianuarie-februarie, an X, nr. 1-2, p. 55-60 sau Constantin Garoflid, Rolul social al proprietății mijloci, în Arhiva pentru Știința și Reforma socială, București, 1926, an VI, nr. 1-2, p. 36-54.

[3] Dumitru Șandru, op.cit. p. 16.

[4] Idem, Colectivizarea agriculturii și problema agrară: repere social-politice, în Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturi în România (1949-1962), Editura Polirom, Iași, 2005,
p. 45-47.

[5] Idem, Reforma agrară din 1945 în România, p. 45.

[6] Ibidem, p. 46.

[7] Ibidem, p. 21; Idem, Colectivizarea agriculturii…, p.46.

[8] Ibidem, p. 21-22.

[9] Ibidem, p. 22.

[10] Natalia Tampa, Starea de spirit din România la începutul anului 1945, în
6 martie 1945. Începuturile comunizării României, coordonator Șerban Papacostea, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 314-315.

[11] Dumitru Șandru, Proprietatea funciară rurală din România de la reforma agrară din 1945 până la colectivizarea agriculturi (II), în Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, XXVIII, 1991, p. 143-162. Idem, Impactul reformei agrare din 1945 asupra țărănimii, în Xenopoliana, VII, 1999, 1-2, p. 17-36.

[12] Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, art. 3, alin. e, Monitorul Oficial, nr. 68 bis / 23 martie 1945.

[13] Serviciului Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale, Exproprierea moșiei Văcărești, fostă proprietate Elena Văcărescu și Zoe Colonel Caribol, fond Camera Agricolă, dosar 242/1945-1949 (sursă citată în continuare S.J.D.A.N.), vezi și Ionuț Iurea, Exproprierea moșiei Văcărești în contextul anilor 1945-1949. Studiu de caz, în România în relațiile internaționale. Diplomație, minorități, istorie. In honorem Ion Calafeteanu, Târgoviște, 2010, p. 443-449, dar și Arhivele Naționale Istorice Centrale ale Statului București, fond Reforma agrară 1945, județul Dâmbovița, dosar 5/1945-1946 (sursă citată în continuare A.N.I.C.S.B.).

[14] Vezi, de pildă, Ion Bulborea, Problema agrară în documente ale P.C.R. în perioada interbelică, în Forum Șt. Soc., 1973, 5, nr. 5, p. 68-73; Ion Călin, Luchian Deaconu, Din lupta maselor populare din județul Dolj pentru înfăptuirea reformei agrare, în Historica, 1971, 2, p. 213-222; Alexandru Cebuc, Aspecte ale luptei maselor din București și județul Ilfov pentru înfăptuirea reformei agrare din anul 1945, în București Mat. Ist. Muz., 1971, 8, p. 225-240; Steluța Chefani-Pătrașcu, Exproprierea moșierilor în urma aplicării Reformei Agrare din 23 martie 1945, în Argesis, 14, 2005, p. 669-680; Nicolae Chipurici, Date privitoare la ocuparea și împărțirea pământului moșieresc în județul Mehedinți la începutul anului 1945, în Lupta maselor populare din Oltenia pentru democratizarea aparatului de stat și înfăptuirea pe cale revoluționară a reformei agrare din 1944-1947, Craiova, 1975,
p. 113-129; Marian Cojoc, Dobrogea de la reforma agrară la colectivizarea forțată (1945-1957), Editura Muntenia & Leda, Constanța, 2001; Gheorghe Dragomir, Reforma agrară din 1945 în județul Prahova, în Prahova. Trepte în istorie, Ploiești, 1971, p. 204-224; Mihai Fătu, Douăzeci de ani de la înfăptuirea reformei agrare din 1945, în Rev. Arhiv., 1965, 8, nr. 1, p. 91-110; Petru Ignat, Lupta de idei în presa din România privind înfăptuirea reformei agrare din 1945, în RI, 1979, 32, nr. 4, p. 631-644; Ionuț Iurea, Dorel Drăgan, Procesul colectivizării în România – Studiu de caz, în Graiul Dâmboviței, nr. 100, mai 2007, p. 15-16; David Kideckel, Colectivism și singurătate în satele românești, Editura Polirom, Iași, 2006; Lucian Valeriu Lefter, Atitudinea țăranilor față de legea agrară din anul 1945. Studiu de caz – sate din județul Vaslui, în Chronos, II, nr.1, Iași, 2004, p. 29-34; Costin Murgescu, Reforma agrară din 1945, Editura Academiei R.P.R., București, 1956; Paraschiva Nichita, 6 martie 1945 – înfăptuire a maselor populare sub conducerea comuniștilor, în Anale de istorie, an XXVI, 1, 1980, p. 17-49; Remzi, Omer, Reforma agrară din 1945 în județul Galați, în Danubius, 1971, 5, p. 261-278; Dumitru Șandru, Legalitatea și abuzurile instanțelor reformei agrare din 1945, în CI, 1997, 16, p. 347-363; Dumitru Șandru, Marea proprietate funciară din România în preajma reformei agrare din 1945, în AMM, 1990-1992, 12-14, p. 255-270; Dumitru Șandru, Proprietatea funciară rurală din România de la reforma agrară din 1945 până la colectivizarea agriculturii (I), în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”, tom. XXVII, 1990, p. 121-136; Dumitru Șandru, Comuniștii, țăranii și marii proprietari funciari din România în lunile premergătoare legiferării reformei agrare din 1945, în AIIX, Iași, XXX, 1993, p. 363-386; Augustin Țărău, Reforma agrară din anul 1945 – preambulul procesului de colectivizare a agriculturii românești, în Crisia, 2002-2003, nr. 32-33, p.287-314.

[15] În aceste documente se face referire la modul în care s-au expropriat diverse moșii, ferme model, dar și cum au fost împroprietăriți sau au fost încălcate normele legale de împroprietărire. De asemenea, nu am omis nici documentele referitoare la nemulțumirile legate de abuzurile săvârșite de autoritățile locale chemate să aplice prevederile legii de reformă agrară, organele centrale fiind nevoite să pună în aplicare prevederile legii. Pentru detalii de acest gen au fost consultate următoarele fonduri și dosare: Fond „Comitetul Agrar, 1921, județul Dâmbovița”; Fond „Reforma agrară 1945. Centrala”; Fond „Reforma agrară 1945. Județul Dâmbovița”.

[16] Dacă în fondurile amintite la nota de mai sus, referirile sunt limitate, din cauze obiective (majoritatea documentelor sunt legate de corespondența și deciziile ce s-au luat de către autoritățile centrale), fondurile ce se regăsesc în arhiva dâmbovițeană (dosarele ce fac referire la această problemă trec de cifra 200) tratează problema punctual, în majoritatea cazurilor, în sensul că în filele lor regăsim o mulțime de plângeri ale proprietarilor de pământ, sesizări de abuzuri ale țăranilor, ale organelor de aplicare a prevederilor legii, fișe prin care se inventariază și se expropriază moșii, tabele cu îndreptățiți și împroprietăriți etc. O parte dintre aceste dosare a fost deci prelucrată și se regăsește în analizele acestei lucrări: Fond „Camera agricolă a județului Dâmbovița”; Fond „Camera de agricultură a județului Dâmbovița”; Fond „Camera de agricultură a județului Dâmbovița. Anexa 2”; Fond „Camera de agricultură a județului Dâmbovița. Reforma agrară 1945; Fond „Consilieratul agricol al județului Dâmbovița”; Fond „Judecătoria Găești”; Fond „Prefectura județului Dâmbovița; Fond „Primăria Văcărești”; Fond „Serviciul agricol al județului Dâmbovița”.

[17] Teodora Speranța Diaconescu, Aspecte ale participării maselor populare la înfăptuirea reformei agrare în 1945 în județul Ialomița, oglindite în presa locală, în Ialomița, Materiale de istorie agrară a României, Slobozia, 1983, p. 647.

[18] Ibidem, p. 648.

[19] Ibidem, p. 648-649. O mostră a propagandei de acest gen anunța că „… Au fost formate comitetele sătești și comunale ce trec la realizarea practică a reformei agrare. Lucrând cu o comisie de 4-5 oameni, membrii comitetelor se deplasau pe teren procedând la inventarierea moșiilor aflate în raza comunei respective. Se întocmeau apoi tabele de împroprietărire care includeau pe țăranii fără pământ, pe cei cu pământ puțin, ținându-se totodată seama de cei de pe front. Comitetele sătești trec la exproprieri în tot mai multe comune, ca urmare a intensificării presiunii maselor”.

[20] Vezi, de pildă Paraschiva Nechita, Marin Popescu, Transformări agrare în România în anii 1944-1944, în Anale de istorie, nr. 1, 1969, p. 20, unde se arăta că „… procesul de confiscare a pământului moșieresc a început, în unele locuri, în ultimele luni ale anului 1944. În această fază au fost preluate de către țărani, de regulă, moșierilor care erau fasciști cunoscuți și ale celor plecați cu hitleriștii. Înfruntând adesea gloanțele jandarmilor trimiși în apărarea moșierilor, masele țărănimii, cu sprijinul muncitorilor, au pus stăpânire pe moșii și au împărțit pământurile fără să mai aștepte legea agrară, pe care miniștrii burghezi din guvern o amânau la nesfârșit.”.

[21] Ibidem, p. 21.

[22] Ibidem, p. 182-183; Teodora Speranța Diaconescu, op. cit., p. 648.

[23] Apud Constantin Tudor, Aspecte ale înfăptuirii reformei agrare din 1945 în județul Ialomița, în Cultură și civilizație la Dunărea de Jos, vol. I, Călărași, 1985, p. 184.

[24] Ibidem, „Țăranii ialomițeni se întrunesc, pe 16 februarie 1945, la Călărași, în cadrul Congresului județean al Frontului Plugarilor („Ialomița liberă” din 19 februarie 1945 descrie pe larg această întrunire – n.n.). În cadrul dezbaterilor, delegații organizațiilor locale ale Frontului Plugarilor au prezentat informări asupra situației țăranilor pe care îi reprezenta, arătând că înfăptuirea reformei agrare era dorința tuturor. În încheierea Congresului se adoptă o telegramă care era adresată țăranilor ialomițeni aflați pe frontul antihitlerist prin care se dădeau cele mai ferme asigurări că: „(…) voi vreți fi primii cărora le vom da pământ. Totodată, în cazul când veți întârzia pe front ne luăm angajamentul că pământul ce vi se cuvine vouă vi-l arăm și semănăm noi, iar roadele le veți culege voi”.

DISTRIBUIE !