Selectează o Pagină
razboiul-civil-din-grecia-indoita

Războiul civil din Grecia (1946 – 1949) și emigranții politici greci în România (1948 – 1982)

Autor:



50,00 lei

Cod Produs640
ISBN978-606-537-367-9
Nr. pagini383
Nr. planșe
Format17x24 cm
Email
Categorie: Etichetă:

Descriere produs

„Războiul Civil (1946 – 1949) a fost una dintre paginile cele mai dramatice ale istoriei grecești din secolul al XX-lea. În timp ce în 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea covârșitoare a țărilor aliate priveau cu optimism spre viitor, Grecia intra într-un catastrofic război fratricid. Rănile deschise de acel război au fost adânci și continuă să chinuie societatea greacă. Pe durata acelui război forțele politice tradițional burgheze au avut ciocniri violente cu partidul comunist pentru controlul politic al Greciei. Rezultatele acelor conflicte au fost catastrofale. Zeci de mii de morți, pagube importante în structura urbană dar mai ales în cea rurală și, mai întâi de toate, o dihonie națională au desăvârșit distrugerea unei țări, distrugere începută în fapt în timpul ocupației italiene, germane și bulgare.
…Cele aproximativ patru decenii trăite de refugiații comuniști greci în fostele țări comuniste au fost departe de a fi ușoare. Vindecarea rănilor Războiului Civil, amintirea patriei, adaptarea la o țară nouă, oricât ar fi fost aceasta de primitoare, cereau timp, răbdare și puternice resurse sufletești. Printre țările care au primit și au adăpostit mii de refugiați politici greci a fost și România, țară cu care Grecia a avut dintotdeauna relații prietenești.”
Iakovos Mihailidis
Profesor de istorie modernă și contemporană
Facultatea de Filozofie, Departamentul Istorie și Arheologie
Universitatea „Aristotel” din Salonic

„Așadar, Apostolos Patelakis, punând la lucru arhivele, memoria colectivă, dar și propria experiență ne prezintă pagini din istoria zbuciumată a Greciei începând cu rezistența din anii celui de-al doilea război mondial, războiul civil, dictatura militară. Acestea sunt completate cu prea puțin cunoscuta istorie a emigranților greci din România. Credem că tocmai aici este marele merit al cărții: curajul de a scrie fără ură și părtinire despre o pagină de istorie ce cuprinde o rană care cu greu s-a vindecat (încă anumite aspecte rămân și azi controversate). Este o carte scrisă nu doar cu mintea, ci și cu sufletul, un efort pentru care profesorul Apostolos Patelakis, ale cărui preocupări îmi sunt cunoscute de ani buni și de care mă leagă o frumoasă prietenie, merită toată aprecierea noastră. Apostolos Patelakis deschide, suntem convinși, o direcție de cercetare care ne va oferi multe surprize în anii care vor veni.”

Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Cuprins

Download (PDF, 412KB)

Studiu introductiv de Gheorghe Onișoru

Pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial România și Grecia s-au aflat în ipostaze diferite. Poporul elen a trebuit să facă față agresiunii Italiei lui Mussolini și apoi Germaniei hitleriste. Deși țara a fost ocupată, grecii nu au acceptat cu ușurință faptul și astfel s-a dezvoltat o puternică mișcare de rezistență. România, pe de altă parte – într-un context istoric complex – a fost nevoită să părăsească alianțele tradiționale și să se alăture Germaniei la 22 iunie 1941. Abia în urma actului de la 23 august 1944, România a părăsit Axa și a revenit alături de Națiunile Unite.
Lovitura de la 23 august a contribuit nu doar la schimbarea statutului Bucureștiului, ci a condus și la prăbușirea frontului din Balcani, germanii fiind nevoiți să părăsească Grecia. Pentru ambele popoare, elen și român, se deschideau perspectivele unei dezvoltări democratice, în acord cu promisiunile făcute de Cei Trei Mari Aliați. Din păcate, interesele Marilor Puteri au condus spre alte evoluții: România a fost practic ocupată de Armata Roșie, sub pavăza căreia a fost impus un regim comunist între 1948 și 1989, în timp ce în Grecia va izbucni un lung și dureros război civil, urmat pentru mulți din cei înfrânți de un exil și mai lung.
La baza acestor evoluții, dincolo de condițiile geopolitice de la finele anului 1944, a stat celebrul acord procentual încheiat cu ocazia vizitei premierului britanic Winston Churchill la Moscova. Conform memoriilor acestuia, la 9 octombrie, în timpul întâlnirii cu Stalin lucrurile s-au desfășurat astfel:
„Momentul era favorabil pentru a acţiona, de aceea am declarat:
Să ordonăm afacerile noastre din Balcani. Armatele voastre se găsesc în România şi Bulgaria. Noi avem interese, misiuni şi agenţi în aceste ţări. Să evităm să ne ciocnim pentru probleme care nu merită osteneala. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce spuneţi despre o predominanţă de 90% în România pentru voi, de o predominanţă de 90% în Grecia pentru noi, şi de egalitate 50 – 50% în Iugoslavia?
În timp ce au fost traduse cuvintele mele, am scris pe o jumătate de foaie:
România – Rusia 90%, Alţii 10%
Grecia – Marea Britanie (în acord cu Statele Unite) 90%, Rusia 10%
Iugoslavia – 50 – 50%
Ungaria – 50 – 50%
Bulgaria – Rusia 75%, Alţii 25%
Am împins foaia în faţa lui Stalin… Totul a fost reglat în mai puţin timp decât
ne-a trebuit pentru a scrie.”
Înțelegerea dinte Stalin și Churchill a fost pusă în practică imediat. La nici două luni evenimentele din Grecia arătau că Marea Britanie este decisă să sprijine direct forțele de dreapta, în confruntarea acestora cu stânga grupată în Frontul Eliberării Naționale (E.A.M.). Despre evenimentele de la Atena marile agenții internaționale de presă anunțau încă de la 1 decembrie 1944 despre o criză de guvern datorată refuzului celor din E.A.M. de a semna un acord privind demobilizarea gărzilor înarmate. În consecință, la 5 decembrie, premierul britanic declara în Camera Comunelor:
„Organizația grecească E.A.M. și-a anunțat intenția de a ține o demonstrație la 3 decembrie. La început, guvernul grec a autorizat-o, dar și-a retras aprobarea atunci când E.A.M.-ul a cerut ca greva generală să înceapă la 2 decembrie. De fapt, greva a început în zorii zilei de 3 decembrie. Mai târziu, în cursul dimineții s-a format o demonstrație a E.A.M.-ului care s-a îndreptat spre piața principală a Atenei, în ciuda ordinului dat de guvern. După dovezile ce am la îndemână până acum, nu pot să spun cine a început focul. Poliția a avut un mort și trei răniți. Ultimele știri autentice afirmă că demonstranții au avut 11 morți și 60 de răniți.
Demonstrația a continuat în timpul după amiezii, dar nu s-au mai tras focuri și pe la orele 16,30 mulțimea s-a împrăștiat, ordinea fiind restabilită…
Poziția noastră, după cum am mai spus, este extrem de clară. Chestiunea dacă poporul grec va avea monarhie sau guvern de dreapta ori de stânga, sunt probleme care depind numai de hotărârea poporului. Până ce poporul va putea decide, noi nu vom ezita a folosi considerabila armată britanică ce se află acum în Grecia și care va fi întărită pentru a observa ca legea și ordinea să fie menținute…”
Declarația lui Churchill a fost transpusă în practică, trupele britanice implicându-se în conflictul de la Atena. Foarte interesant este faptul că în acest timp Stalin nu a intervenit, nici măcar la nivel de declarații, interzicând presei moscovite să ia poziție față de situația din Grecia, acolo unde comuniștii erau puși sub o puternică presiune.
La sfârșitul lunii februarie 1945 avea să izbucnească criza guvernamentală din România, soldată cu instaurarea cabinetului pro-comunist condus de Petru Groza la 6 martie. Desigur, regele Mihai și forțele democratice așteptau sprijin din partea Statelor Unite și a Marii Britanii. Însă Churchill era legat de acordul semnat la 9 octombrie 1944, astfel că la 4 martie 1945 el îi transmitea președintelui american Franklin D. Roosevelt că nu se poate implica în evenimentele de la București:
„Mi-e foarte frică să mergem atât de departe având în vedere aranjamentul informal privind Grecia şi maniera strictă în care U.J. (Uncle Joseph, adică Stalin – n.n.G.O.) a respectat-o. La urma urmelor, românii şi bulgarii ne-au fost duşmani şi nu ne putem asuma acelaşi risc pentru cei, ca pentru Grecia şi Polonia…”
Ideea este reluată de Churchill și în Memorii:
„Între timp, ne simțeam jenaţi să protestăm pentru că Eden şi cu mine, în cursul vizitei la Moscova din octombrie, am recunoscut preponderenţa Rusiei în România şi Bulgaria, în timp ce noi ne-am asumat conducerea operaţiunilor în Grecia. Stalin a respectat foarte atent acest acord în cursul celor 6 săptămâni de lupte contra comuniştilor E.L.A.S. la Atena.”
Ce a urmat se știe, iar lucrarea de față prezintă pe larg evoluțiile din Grecia, precum și destinul celor care au fost forțați să aleagă exilul. După încheierea războiului civil în 1949, mulți comuniști greci, dar nu numai, au găsit adăpost în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej era mandatat de Stalin să se ocupe de problemele Partidului Comunist Grec.
La 11 ianuarie 1951, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român lua decizia de a acorda un buget de peste 45 de milioane de lei pentru Partidul Comunist Grec, la această sumă fiind adăugate 5,1 milioane lei necesare conducerii formațiunii aflate în România. În plus, 44,4 milioane lei erau destinate Editurii P.C.G., bani suficienți pentru o creștere de personal de la 110 la 145 de oameni. În aceeași zi, Biroul Politic decidea primirea comuniștilor greci în P.M.R.
Am prezentat aici doar câteva elemente care să contribuie la înțelegerea efortului depus de Apostolos Patelakis din care a rezultat această carte. Profesorul Patelakis – așa cum arată el însuși în cuvântul său introductiv – este nu doar un istoric al evenimentelor, ci un participant și martor.
Trebuie spus că Apostolos Patelakis, fiind născut în România din părinți greci, este bilingv, astfel că această lucrare a fost redactată direct în limba română. Autorul s-a format ca istoric la Craiova, iar problemele ridicate de istoria poporului grec, a războiului civil și a emigrației l-a preocupat înainte de 1989. Sigur că pe parcursul regimului comunist din România era mai greu ca întrebările și frământările sale să capete un răspuns satisfăcător. De aceea, de-a lungul anilor a discutat cu români și greci dornici să vorbească despre problemele pe care le cerceta, încercând să afle cât mai multe răspunsuri mai ales de la membrii emigrației elene. În ultimii ani, profitând și deschiderea unor surse arhivistice valoroase din România, mai ales, dar și din Grecia, parcurgând și o impresionantă bibliografie a reușit să finalizeze această carte.
Lucrarea de față ne permite un contact cu bibliografia din Grecia, inaccesibilă pentru cei care nu cunosc această limbă, oferindu-ne o sinteză a perioadei 1940 – 1949, neabordată în istoriografia din România. Cititorii vor descoperi multe elemente privind colaborarea partidelor comuniste în perioada 1945 – 1949, precum și prețioase informații privind istoria Balcanilor.
Sigur că acest volum oferă cititorilor informații inedite privind relațiile dintre comuniștii români și cei greci, dintre cele două țări. Atragem atenția asupra paginilor dedicate emigranților care au trăit și lucrat demn și civilizat fără a crea probleme statului român. Cei interesați vor găsi foarte multe date de istorie locală cum ar fi, spre exemplu, prezența grecilor pe moșia Brătianu (1949 – 1954), în complexul hotelier de la Sinaia, din actualul parc D. Ghica (1948 – 1954), în Casa Henri Coandă – sediul Agenției Ellas – Press și apoi al Asociației Grecilor (1948 – 1962), în colonia de la Tulgheș (1948 – 1957) – actualul Sanatoriu de Psihiatrie etc.
Trebuie spus că pe parcursul anilor în care grecii s-au aflat ca oaspeți pe teritoriul României, majoritatea acestora s-au dovedit a fi cetățeni loiali. Ei s-au încadrat în ordinea existentă în România, au muncit, copii lor au învățat alături de români și s-au legat prietenii durabile. După cum se poate vedea și din lucrarea de față, au existat momente dificile generate de raportarea la situația internațională, evenimente precum ruptura dintre Tito și Stalin sau moartea celui din urmă fiind elocvente.
Așadar, Apostolos Patelakis, punând la lucru arhivele, memoria colectivă, dar și propria experiență ne prezintă pagini din istoria zbuciumată a Greciei începând cu rezistența din anii celui de-al doilea război mondial, războiul civil, dictatura militară. Acestea sunt completate cu prea puțin cunoscuta istorie a emigranților greci din România. Credem că tocmai aici este marele merit al cărții: curajul de a scrie fără ură și părtinire despre o pagină de istorie ce cuprinde o rană care cu greu s-a vindecat (încă anumite aspecte rămân și azi controversate).
Este o carte scrisă nu doar cu mintea, ci și cu sufletul, un efort pentru care profesorul Apostolos Patelakis, ale cărui preocupări îmi sunt cunoscute de ani buni și de care mă leagă o frumoasă prietenie, merită toată aprecierea noastră. Apostolos Patelakis deschide, suntem convinși, o direcție de cercetare care ne va oferi multe surprize în anii care vor veni.

5 februarie 2017
Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru
Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Argument

patelakis
M-am născut la Craiova, în anul 1951, într-o familie de emigranți politici greci, refugiați pe meleagurile Olteniei în urma războiului civil din Grecia (1946-1949). Primele mele amintiri din afara casei sunt cele legate de anii petrecuți într-un cămin săptămânal, alături de alți copii de aceeași vârstă. Deși eram mic, deși primeam unele explicații, eram frământat de două probleme. De ce trebuia să lipsim atâtea zile de acasă, departe de părinții noștri dragi și de ce nouă, un mic grup de copii, ni se spunea că suntem greci, că educatoarea era grecoaică și că se ocupa în mod special de noi. De ce eram greci și nu români asemenea celorlalți copii? Eram diferiți? Acestea au fost primele întrebări la care se vor adăuga multe altele pe parcursul celor 28 de ani petrecuți în România. Răspunsul la multe dintre ele a venit după mulți ani, după o muncă stăruitoare de informare și documentare.

Acasă, cu bunicii din partea mamei vorbeam limba greacă pentru că ei nu știau limba română, așa că practic de mic am fost bilingv. Bunicii au trăit intens nostalgia locurilor natale și cu fiecare ocazie, mai ales iarna, în jurul sobei, ne povesteau despre satul lor, despre cei doi copii rămași în Grecia, despre casa, animalele, pământurile pe care le-au părăsit în grabă în toiul războiului civil (1948) pentru a se salva.
Ambii mei părinți au fost partizani și au luptat de partea forțelor comuniste și, pe măsură ce creșteam, de la ei am aflat despre „un război dus de comuniștii greci” împotriva „fasciștilor”, „a imperialiștilor americani”, care doreau să cucerească Grecia. Ei au luptat eroic, dar „forțele monarho-fasciste” fiind mai puternice și mai numeroase, i-au învins în anul 1949, iar ei au fost trimiși în diferite țări socialiste. Aceste povestiri și relatări constituiau zestrea socială a familiei, care ne-a permis să înțelegem într-o oarecare măsură ce s-a întâmplat în acea perioadă tulbure din istoria Greciei.
Părinții mei s-au cunoscut în colonia de greci de la Florica (Ștefănești – Pitești) și au fost primii care s-au căsătorit acolo, fiind trimiși apoi, în 1950, alături de alți greci, să lucreze în cadrul diferitelor întreprinderi din Craiova. Noi, elevii greci, de-a lungul celor 12 ani de școală, aveam în plus patru ore de limba greacă pe săptămână, în cadrul cărora ni se ţineau și lecții de istorie și geografie. La istorie se insista mai mult pe trecutul glorios al Greciei antice, pe revoluția din 1821 și pe rezistența eroică a grecilor în timpul ocupației germane (1941-1944). Nimic despre războiul civil. Fiecare copil știa doar ceea ce îi spuneau părinții acasă, adică mai nimic.
În anul 1963 a avut loc un eveniment neplăcut în familia noastră, ca și în a altor greci, pe care eu, având doar 12 ani, nu l-am înțeles, dar mi-a rămas întipărit în memorie. Tata, fiind comunist grec, iar în acea perioadă membru al PMR, ca, de altfel, toți comuniștii greci, a fost scos din funcția de președinte al CAP-ului din comuna Podari, întrucât grecilor li s-a retras cetățenia română. De ce această măsură? Făcuseră ceva grav? Încălcaseră Constituția țării? Nicio explicație. Așa s-a hotărât sus. Li s-a spus că este spre binele grecilor. Dar dacă era spre binele lor, atunci de ce nu le-au retras cetățenia mai devreme? Comuniștii greci, disciplinați, s-au supus, neavând oricum o altă soluție, și au luat-o iar de la capăt. Pentru a putea supraviețui au fost nevoiți să învețe o altă meserie. Tata, după câteva luni de școală, a devenit sudor. Ce s-a întâmplat cu adevărat atunci aveam să aflu mult mai târziu.
Comunitatea greacă din Craiova, care număra în jur de 650 de membri, era bine organizată în cadrul unei Asociații şi era sprijinită de autorităţile locale şi de Crucea Roşie. Sediul Asociației era în centrul orașului, pe strada Lipscani, aici desfășurându-se diferitele activități culturale, precum și desele ședințe de partid. Vara, de obicei, grecii se adunau seara în Englisparc, unde bărbații discutau de multe ori cu înflăcărare despre războiul civil. Eu, pe atunci elev la liceu, ascultam cu interes aceste discuții, de multe ori contradictorii, cu gândul de a afla mai multe despre acest eveniment major din viața părinților mei. Cu timpul, mi-am dat seama că nici ei nu erau bine informați și că fiecare spunea ce credea, unii chiar își imaginau că dețineau secrete pe care nu puteau să le divulge. Auzeam expresii de tipul: „Nu trebuia să predăm armele după Acordul de la Varkiza”, „Zahariadis a greșit neparticipând la alegerile din 1946”, „Tito ne-a trădat”, „Stalin ne-a ajutat sau nu?” „Stalin ne-a trădat” și multe altele. Era evident că toți doreau să afle cât mai multe despre acest război la care participaseră, dar nimeni nu-i informa în mod oficial. Războiul civil a rămas un subiect tabu, liderii comuniști greci nedorind să tulbure din nou spiritele.
La ședințele de partid mai importante sau la alegerile pentru desemnarea liderilor comuniști locali participau și cadre superioare din conducerea Partidului Comunist Grec (PCG). Toți îi întâmpinau cu bucurie și așteptau să audă noutăți, mai ales cele care se refereau la repatrierea emigranților. Dar, de-a lungul anilor, nu auzeam decât că situația în Grecia este critică, că trebuie să continuăm lupta, și mai ales că toți trebuiau să plătească cotizațiile și să participe la colectele care se organizau destul de des.
La un moment dat, l-am întrebat pe tatăl meu, care era membru al PCG, de unde veneau aceste cadre superioare cărora li se acorda un respect deosebit. Întrebarea l-a surprins, așa cum l-a surprins și atunci când, mic fiind, l-am întrebat de unde vine Moș Gerilă. Cu Moș Gerilă a fost mai ușor. Era roșu, deci din Uniunea Sovietică. Cu membrii CC al PCG a fost mai greu. Mi-a spus că o să întrebe și o să-mi răspundă. După vreo lună mi-a spus că nimeni nu știe exact, dar că, probabil, vin de la Moscova, București sau Budapesta. Era clar că membrii de partid nu știau unde se afla sediul PCG, deși acest sediu se afla la București din 1950.
În 1969 am terminat liceul Nicolae Bălcescu, azi Carol I, cu rezultate bune şi, plin de încredere, am dat examen de admitere la Facultatea de Istorie-Geografie din Craiova, unde am reuşit cu o notă destul de mare. Aici am întâmpinat primul obstacol. Până atunci mă consideram român, nu acceptasem ideea că, de fapt, făceam parte dintr-o minoritate etnoculturală. În toți acești ani nu simțisem nicio discriminare. Dar iată, eram emigrant politic grec şi doream să studiez istoria şi ştiinţele politice. Era nevoie de aprobarea PCR. După o lună de așteptare m-au informat că am obținut aprobarea, deci eram „curat” și astfel mi-am putut începe studiile, care au decurs normal și fără probleme.
Am terminat facultatea în 1973 şi am fost repartizat în Maramureş, la Şcoala din Comuna Botiza. La început a fost greu, eu fiind de la oraş și, prin urmare, lumea satelor îmi era necunoscută. Schimbarea mi s-a părut bruscă şi nedreaptă, eu sperând să obţin un post mai bun datorită mediei mari cu care absolvisem facultatea. În paralel, mi-am continuat studiile la Cluj-Napoca, la Facultatea de Istorie-Filozofie, obţinând diploma în 1975. Pentru lucrarea de diplomă cu tema: „Războiul de independenţă al Greciei şi opinia publică europeană (1821-1829)”, bibliografia în limba română era aproape inexistentă, așa că m-am gândit să merg la Asociația Grecilor din București, unde auzisem că exista o bibliotecă bogată, cu foarte multe cărți de istorie. După ce i-am explicat responsabilului bibliotecii, filolog și activist de bază, cine sunt, ce doresc și că am venit din Maramureș, mi-a spus că aceste cărți sunt doar pentru cadrele de partid. Am fost, desigur, decepționat de modul în care am fost tratat, mai ales că cei din partid se lăudau de ani de zile că se străduiesc ca tinerii greci să studieze și să fie bine pregătiți pentru a construi Grecia socialistă. Cărțile din bibliotecă aveau deasupra un strat gros de praf, iar celor din conducerea partidului numai de Revoluția din 1821 nu le păsa în acea perioadă. Nu doreau să ne sprijine și nici să ne promoveze. Pentru mine era evident că vechea generație se temea de tinerii cu studii serioase, întrucât ei nu aveau studiile și pregătirea necesară. Era clar că le era frică să nu-și piardă posturile și privilegiile. Pentru aceste cadre, noi eram deja niște posibili rivali care trebuiau ținuți la distanță.
În 1977 am început demersurile pentru repatriere (la Ambasada Greciei de la București). A fost o perioadă dificilă, pentru că, pe de o parte trebuia să părăsesc țara în care mă născusem, în care crescusem și în care mă formasem profesional și de care mă simțeam foarte legat, iar, pe de alta, trebuia să merg într-o țară cu un alt sistem, unde nimic nu era sigur și trebuia, practic, să o luăm de la capăt.
În anul 1979, la vârsta de 28 de ani, m-am repatriat cu soția și fiica și ne-am stabilit în orașul Salonic, deoarece acolo existau mai multe posibilități de a găsi un loc de muncă. Trecerea dintr-o ţară în alta, chiar dacă se face în mod oficial, constituie o ruptură bruscă, care poate avea urmări nebănuite. E ca şi cum ai smulge un pom cu rădăcină cu tot şi ai vrea să-l replantezi în alt loc. Alt regim politic, altă cultură, limbă, tradiţii, căutarea unui loc de muncă, pierderea prietenilor dragi şi multe altele. Într-un fel, istoria se repeta. Părinţii mei veniseră în România, iar acum eu mă întorceam în Grecia fără ei, deoarece rămăseseră la Craiova. Deosebirea era că noi eram mai maturi, pregătiţi profesional, aşa că am găsit repede de lucru. Soţia mea s-a angajat imediat la un mare spital ca asistentă medicală, iar eu, din 1980 am început să predau limba română la Şcoala de Limbi Balcanice din cadrul Institutului de Studii Balcanice (ΙΜΧΑ), precum şi la unele şcoli private care pregăteau tineri absolvenți de liceu care doreau să studieze la diferite facultăți din România. La Școala de Limbi Balcanice m-au primit imediat deoarece nu aveau profesor, dar directorul școlii m-a rugat prietenește „să mă feresc să fac propagandă comunistă, pentru a nu avea probleme”.
Biblioteca Institutului de Studii Balcanice deține un fond impresionant de cărți, așa că am început să citesc lucrări de istorie contemporană a Greciei care îmi era necunoscută. M-a preocupat în mod deosebit războiul civil, despre care știam foarte puține lucruri. Cunoșteam, desigur, unele amănunte legate de viața și activitatea partizanilor greci, despre care îmi povestiseră părinții mei. Aflasem despre condițiile grele în care au luptat, unde și când au fost răniți, cum au trecut prin Bulgaria, cum au ajuns în România, cum au fost primiți de statul român.
Dacă despre războiul civil existau numeroase cărți și studii, scrise în special de istorici de dreapta, despre emigranții politici greci din țările socialiste studiile se puteau număra pe degete. În fiecare zi constatam că grecii nu știau nimic despre viața emigranților din cele șapte țări socialiste. Aveau o imagine deformată, ca urmare a propagandei de denigrare dusă de guvernele de dreapta care se perindaseră în Grecia până în 1981. Pentru aceștia, emigranții constituiau o lume necunoscută, îndepărtată, ascunsă în spatele cortinei de fier. Aveau impresia că trăiam ca în China, că eram îmbrăcați în uniforme, că mâncam la cantine etc. Când le explicam care era realitatea, rămâneau surprinși, ba unii chiar credeau că făceam propagandă comunistă.
Între timp, numărul celor care se repatriau în Grecia din țările socialiste devenea tot mai mare. Unii dintre ei au început să-și publice memoriile, printre ei și câțiva lideri comuniști (Dimitris Vlandas, Mitsos Partsalidis, Giorgios Vontitsos-Gousias, Markos Vafiadis, Grigoris Farakos, Panos Dimitriou, Ioannis Ioannidis, Stavros Kasimatis), și s-au scris câteva cărți despre Nikos Zahariadis, secretarul general al PCG. Toate aceste cărți prezentau un mare interes pentru cititorii greci, care aflau lucruri total necunoscute și, în același timp, incitau istoricii la noi cercetări și studii.
Prăbușirea sistemului comunist și schimbările radicale din fostele țări socialiste au permis, printre altele, și studierea arhivelor din aceste țări. Au fost descoperite sute de documente care au dovedit ceea ce PCG negase, ani de-a rândul: implicarea statelor socialiste în războiul civil din Grecia. Multe din aceste documente, în special din Bulgaria, Serbia, Cehia și Rusia, au fost publicate în Grecia, permițând istoricilor să rescrie practic istoria războiului civil și, în parte, istoria emigranților politici greci.
În 1999 s-au împlinit 50 de ani de la sfârșitul războiului civil, prilej cu care au fost publicate câteva cărți și studii valoroase despre acest tragic eveniment din istoria contemporană a Greciei și s-au organizat trei congrese pe această temă. În anul 2000, din inițiativa unor profesori și cercetători, s-a înființat la Salonic „Rețeaua pentru studierea războaielor civile” și, în special, a războiului civil din Grecia. Această Rețea a organizat până acum peste zece simpozioane, toate comunicările prezentate contribuind la o mai bună cunoaștere a războiului civil și a istoriei emigranților politici. La unul din aceste simpozioane (2003), Grigoris Farakos, fost secretar al PCG (1989 – 1991) și fost emigrant politic în România, la finalul comunicării sale despre emigranții greci, a menționat următoarele: „Consider că persoana care se va ocupa de studiul emigranților politici greci trebuie să îndeplinească trei condiții: să fie istoric, să fie emigrant politic și să aibă o mare pasiune pentru această temă”. Am trăit cu impresia că mie mi se adresează acest îndemn și de atunci am început să studiez și să cercetez cu mare atenție tot ceea ce era legat de istoria emigranților politici în țările socialiste.
În afară de cercetările întreprinse în ultimii ani în arhivele din Grecia și România, și pe lângă consultarea bibliografiei de specialitate care, în ultimii 10-15 ani, este din ce în ce mai bogată, am avut ocazia să discut cu foarte mulți emigranți politici care s-au repatriat în Grecia din diferite țări, dar în special cu cei din România. Din aceste discuții-interviuri cu acești prieteni mai mari (vârsta lor este între 65-100 de ani) au reieșit următoarele concluzii: a) fiecare se referă la evenimentele trăite de el, în special cele din războiul civil, fără a avea o imagine de ansamblu; b) au uitat multe dintre evenimente sau nu pot să explice unele fenomene din acea perioadă;
c) unii dintre aceștia, supărați sau dezamăgiți, n-au vrut să discute, spunând că sunt evenimente trecute, de care nu vor să-și mai amintească; d) foarte puțini m-au întrebat dacă sunt de partea PCG sau împotrivă (numai dacă știau ce am de gând să scriu poate m-ar fi ajutat); e) din diferite motive (teama de a nu fi altfel judecați de foștii tovarăși), foarte puțini au acceptat să le menționez numele pentru informațiile furnizate în lucrarea mea.
Conform planului inițial, corpusul de bază al cărții trebuia să cuprindă două mari capitole, unul despre războiul civil și altul despre emigranții greci. Pe parcurs, mi-am dat seama că multe aspecte din cele prezentate nu puteau fi bine înțelese dacă cititorul nu avea în vedere și perioada 1940 – 1946. Prin urmare, a rezultat un nou capitol, care se referă la lupta eroică a poporului grec împotriva ocupanților străini, precum și la ascensiunea forțelor comuniste în Grecia. Capitolul al doilea urmărește prezentarea războiului civil la modul general, mai mult din punct de vedere politic și diplomatic. M-am referit, totuși, pe scurt, și la marile bătălii care s-au desfășurat în acești trei ani și jumătate, soldate cu mii de morți și răniți de ambele părți. Consider că este mai interesant pentru cititori să înfățișez implicarea statelor socialiste în acest război și, mai ales, implicarea României care este total necunoscută acestora. Capitolul al treilea, „Emigranții politici greci din România (1948-1982)”, constituie, practic, un capitol al istoriei comune a celor două popoare de care nu s-a ocupat, până acum, niciun istoric. Aici folosesc ca dată de sfârșit a emigrației anul 1982, deoarece în acest an guvernul socialist Andreas Papandreou a acordat printr-o lege amnistie generală tuturor grecilor care se declarau de naționalitate greacă. Desigur, eu voi continua să prezint situația grecilor din România până azi, deși nu mai putem vorbi despre emigranți politici după această dată, deoarece, oricine dorea putea să se repatrieze.
În toți anii în care am lucrat la redactarea acestei cărți, m-am bucurat de sprijinul și îndrumarea a trei prieteni din Salonic, profesori universitari, specialiști în domeniile abordate. Mă refer la profesorul Nikos Marantzidis de la Universitatea Macedonia și la profesorii Spiridon Sfetas și Iakovos Mihailidis de la Universitatea Aristotel. Profesorul Iakovos Mihailidis a avut chiar bunăvoința de a-mi scrie și un cuvânt înainte, pentru care îi mulțumesc în mod deosebit.
Dintre emigranți, doresc să-i amintesc, în mod special, pe Ioannis Symeonnidis (1921 – 2015), căpitan în Armata Democrată Greacă, emigrant politic în România, directorul Liceului grecesc din București în perioada 1958 – 1971, autorul autobiografiei Jurnalul unui luptător, și pe Vasilis Gkanatsios (Himaros) (n. 1915), general în Armata Democrată Greacă, emigrant politic în Uniunea Sovietică (Tașkent), autorul a două cărți referitoare la perioada 1940 – 1950, care m-au ajutat să înțeleg mai bine războiul civil și perioada emigrației.
În volum au fost incluse câteva documente și fotografii așezate în ordine cronologică, pentru a permite cititorilor un contact direct cu realitățile din perioada respectivă. În cercetările mele la arhivele din București (Arhivele Naționale ale României, Arhiva Ministerului de Externe și CNSAS) am fost ajutat și susținut de Adina Berciu-Drăghicescu, Silviu Moldovan, Oana Barbălată și Claudiu Turcitu, cărora le mulțumesc călduros.
Din România, foarte utilă mi-a fost bibliografia dedicată studiului comunismului, în special cea referitoare la perioada 1945 – 1965, care mi-a permis să pătrund în atmosfera în care au activat și trăit comuniștii greci la București. Foarte edificatoare s-au dovedit cărțile scrise de Vladimir Tismăneanu, în care face dese referiri la comuniștii greci, precum și cele scrise de Adrian Cioroianu și Lavinia Betea. În urma discuțiilor cu Ion Brad, fostul ambasador al României la Atena (1973 – 1982), și cu istoricul Georgeta Filitti, o foarte bună cunoscătoare a acestor relații, am putut clarifica multe dintre aspectele privind relațiile româno-elene. Deosebit de utilă atenta lectură redacțională a editoarei Elena Lazăr, căreia îi mulțumesc din suflet pentru ajutorul acordat.
Recunoștința mea se îndreaptă și către bunul meu prieten, prof. univ. dr Gheorghe Onișoru, care a avut bunăvoința și răbdarea de a revedea în întregime textul și de a ne oferi un amplu studiu introductiv.
Aduc mulțumiri speciale domnului Dan Iulian Mărgărit, directorul Editurii Cetatea de Scaun din Târgoviște, care a acceptat să publice această carte din primul moment al discuției noastre, fără a vedea nici măcar un rând.
Apostolos PATELAKIS
apostolospatelakis@gmail.com
Salonic – Grecia, 14 ianuarie 2017

ΠΡΟΛΟΓΙΚΌ ΣΗΜΕΊΩΜΑ

patelakis
Ο ελληνικός Εμφύλιος Πόλεμος (1946-1949) υπήρξε μία από τις πιο δραματικές σελίδες της ελληνικής ιστορίας του 20ου αιώνα. Ενώ στο τέλος του Δευτέρου Παγκοσμίου Πολέμου το 1945 η συντριπτική πλειοψηφία των συμμαχικών χωρών ατένιζαν με αισιοδοξία το μέλλον, η Ελλάδα εισήλθε σε έναν καταστροφικό αδελφοκτόνο πόλεμο. Οι πληγές που άνοιξε ο πόλεμος εκείνος ήταν πολύ βαθιές και εξακολουθούν να ταλαιπωρούν την ελληνική κοινωνία. Στη διάρκειά του οι παραδοσιακές ελληνικές αστικές πολιτικές δυνάμεις συγκρούσθηκαν σφοδρά με το Κομμουνιστικό Κόμμα για τον πολιτικό έλεγχο της Ελλάδας. Τα αποτελέσματα εκείνης της σύγκρουσης υπήρξαν ολέθρια. Δεκάδες χιλιάδες νεκροί, εκτεταμένες καταστροφές στον αστικό ιστό αλλά κυρίως στην ύπαιθρο, αλλά πρωτίστως ο εθνικός διχασμός ολοκλήρωσαν την καταστροφή μιας χώρας που είχε αρχίσει την περίοδο της ιταλικής, γερμανικής και βουλγαρικής κατοχής.
Το τέλος του Εμφυλίου Πολέμου βρήκε τους Έλληνες Κομμουνιστές αντάρτες ηττημένους και εξουθενωμένους. Η ήττα τους στα πεδία των μαχών οδήγησε περίπου εκατό χιλιάδες από αυτούς, ανάμεσά τους και περίπου 25 χιλιάδες παιδιά, να αποχωρήσουν από την Ελλάδα και να μεταβούν στις κομμουνιστικές χώρες του Ανατολικού Συνασπισμού. Εκεί παρέμειναν από τις αρχές της δεκαετίας του 1950 έως τις αρχές της δεκαετίας του 1980, όταν η τότε ελληνική κυβέρνηση απέδωσε πίσω την ελληνική ιθαγένεια, την οποία τους είχε αφαιρέσει λίγο μετά τη λήξη του Εμφυλίου Πολέμου επιτρέποντας έτσι τον επαναπατρισμό των περισσοτέρων από αυτούς.
Οι τέσσερις περίπου δεκαετίες που οι Έλληνες Κομμουνιστές πολιτικοί πρόσφυγες έζησαν στις πρώην κομμουνιστικές χώρες δεν ήταν εύκολες. Η επούλωση των τραυμάτων του Εμφυλίου Πολέμου, η ανάμνηση της πατρίδας, η προσαρμογή σε έναν νέο τόπο, όσο φιλόξενος κι αν ήταν αυτός, απαιτούσε χρόνο, υπομονή και ισχυρά ψυχικά αποθέματα. Ανάμεσα στους τόπους που υποδέχθηκαν και φιλοξένησαν χιλιάδες Έλληνες πολιτικούς πρόσφυγες υπήρξε και η Ρουμανία, χώρα με την οποία η Ελλάδα διατηρούσε ανέκαθεν φιλικούς δεσμούς.
Την ιστορία των Ελλήνων πολιτικών προσφύγων στη Ρουμανία πραγματεύεται η ανά χείρας μελέτη του Απόστολου Πατελάκη. Παιδί πολιτικών προσφύγων ο ίδιος γνωρίζει, περισσότερο από οποιονδήποτε άλλο την ιστορίας τους. Παρά την δικαιολογημένη συναισθηματική του φόρτιση, ο Πατελάκης χρησιμοποιεί με απόλυτα ικανοποιητικό τρόπο τη μεθοδολογία της ιστορικής επιστήμης. Πραγματοποίησε εκτεταμένη αρχειακή έρευνα, μίλησε με πολλούς πολιτικούς πρόσφυγες, αναζήτησε τις γραπτές μαρτυρίες τους, διασταύρωσε, επεξεργάσθηκε και συνέθεσε με μαεστρία την ιστορία της κοινότητας των Ελλήνων πολιτικών προσφύγων στη Ρουμανία. Η μελέτη του είναι πολύτιμη τόσο για τους Έλληνες όσο και τους Ρουμάνους. Οι πρώτοι θα πληροφορηθούν με έγκυρο τρόπο την ιστορία χιλιάδων συμπατριωτών τους που για δεκαετίες στερήθηκαν τη πατρίδα και τους γενέθλιους τόπους. Οι δεύτεροι θα συνειδητοποιήσουν τη οδύσσεια των γειτόνων τους, των ανθρώπων της διπλανής πόρτας που για δεκαετίες βάδισαν το δικό τους Γολγοθά σε μια φιλόξενη χώρα.
Η ιστορία είναι η γνώση του παρελθόντος και η συμφιλίωσή μας με αυτό. Η μελέτη του Απόστολου Πατελάκη αποτελεί μια ειλικρινή και έντιμη συνεισφορά σε ένα άγνωστο, έως σήμερα, κεφάλαιο της ελληνικής αλλά και της ρουμανικής ιστορίας. Αξίζει να διαβαστεί προσεκτικά από τους φιλίστορες και να τροφοδοτήσει έναν γόνιμο διάλογο για ένα ζήτημα που εξακολουθεί να δημιουργεί εντάσεις και να αναμοχλεύει πάθη μεταξύ των ανθρώπων.

Ιάκωβος Δ. Μιχαηλίδης
Αναπληρωτής Καθηγητής Νεότερης και Σύγχρονης Ιστορίας
Φιλοσοφική Σχολή, Τμήμα Ιστορίας και Αρχαιολογίας
Αριστοτέλειο Πανεπιστήμιο Θεσσαλονίκης

Cuvant înainte de Iakovos Mihailidis

Războiul Civil (1946 – 1949) a fost una dintre paginile cele mai dramatice ale istoriei grecești din secolul al XX-lea. În timp ce în 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea covârșitoare a țărilor aliate priveau cu optimism spre viitor, Grecia intra într-un catastrofic război fratricid. Rănile deschise de acel război au fost adânci și continuă să chinuie societatea greacă. Pe durata acelui război forțele politice tradițional burgheze au avut ciocniri violente cu partidul comunist pentru controlul politic al Greciei. Rezultatele acelor conflicte au fost catastrofale. Zeci de mii de morți, pagube importante în structura urbană dar mai ales în cea rurală și, mai întâi de toate, o dihonie națională au desăvârșit distrugerea unei țări, distrugere începută în fapt în timpul ocupației italiene, germane și bulgare.
Sfârșitul Războiului Civil i-a găsit pe luptătorii rezistenței comuniste grecești învinși și epuizați. Înfrângerea lor pe câmpul de luptă a făcut ca aproximativ o sută de mii dintre aceștia, dintre care douăzeci și cinci de mii de copii, să părăsească Grecia și să se stabilească în țările socialiste ale Coaliției Răsăritene. Acolo au rămas de la începuturile anilor ҆50 până la începutul deceniului al nouălea când guvernul grec de atunci le-a redat cetățenia greacă pe care le-o luase la scurt timp după terminarea Războiului Civil, ceea ce a permis ca cei mai mulți dintre aceștia să se întoarcă în patrie.
Cele aproximativ patru decenii trăite de refugiații comuniști greci în fostele țări comuniste au fost departe de a fi ușoare. Vindecarea rănilor Războiului Civil, amintirea patriei, adaptarea la o țară nouă, oricât ar fi fost aceasta de primitoare, cereau timp, răbdare și puternice resurse sufletești. Printre țările care au primit și au adăpostit mii de refugiați politici greci a fost și România, țară cu care Grecia a avut dintotdeauna relații prietenești.
Studiul de față a lui Apostolos Patelakis face istoria refugiaților politici greci din România. Fiu al unor refugiați politici, el le cunoaște mai bine decât oricine altcineva istoria. În ciuda unei justificate încărcături emoționale, Patelakis face uz într-un mod absolut satisfăcător de metodologia științei istorice. A întreprins însemnate cercetări în arhive, a vorbit cu mulți refugiați politici, le-a cerut mărturii scrise, a pus împreună, a prelucrat și a compus apoi cu măiestrie istoria comunității de refugiați politici greci din România. Studiul său este valoros atât pentru greci cât și pentru români. Cei dintâi vor afla dintr-o sursă bine documentată istoria miilor de compatrioți ai lor privați zeci de ani de patria și de pământul lor natal. Ceilalți vor înțelege odiseea vecinilor lor, trăitori ușă-n ușă, care decenii întregi și-au urcat Golgota într-o țară primitoare.
Istoria înseamnă cunoașterea trecutului și împăcarea noastră cu acesta. Monografia lui Apostolos Patelakis reprezintă o contribuție sinceră și onestă la un capitol până astăzi necunoscut al istoriei deopotrivă grecești și românești. Ea merită a fi citită cu atenție de cei care iubesc istoria pentru ca să dea substanță unui dialog rodnic într-o chestiune ce continuă să dea naștere la încordări și să stârnească pasiuni.

Iakovos Mihailidis
Profesor de istorie modernă și contemporană
Facultatea de Filozofie, Departamentul Istorie și Arheologie
Universitatea “Aristotel” din Salonic

(Traducere din limba greacă de Lia Brad – Chisacof)

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adauga o recenzie pentru “Războiul civil din Grecia (1946 – 1949) și emigranții politici greci în România (1948 – 1982)”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *