Selectează o Pagină

Portrete neretușate. Galeria diplomaților-istorici. O istorie universală

Autor:



30,00 lei



Cod Produs640
ISBN978-606-537-308-2
Nr. pagini264
Nr. planșe
Format13x20cm

Email
Categorie: Etichetă:

Descriere

„Cu noua sa carte „Portrete neretuşate. Galeria diplomaţilor-istorici”, Al. Popescu îşi propune să fie un căutător de diplomaţi în lumea istoricilor şi de istorici în lumea diplomaţilor. El însuşi a fost şi diplomat şi istoric şi are bucuria regăsirii sale în cele două ipostaze, alături de numeroşi alţi confraţi. Bucuria de a scrie e nepotolită la Al. Popescu. Mereu şi mereu el ne aduce în paginile sale noi şi noi personaje”.
Cartea, noua carte a lui Al. Popescu ne mai spune ceva. Ne spune că la pregătirea de istorie a diplomatului și de diplomație a istoricului trebuie să adăugăm hotărârea de a rezolva problemele, un stil comunicativ, clar și eficace, capacitatea de exprimare și în alte limbi, obișnuința exercițiului de analiză critică și, firește, mult bun simț.

Prof. univ. dr. Ion Bulei

Cuvânt înainte de Ion Bulei

Cu noua sa carte, „Portrete neretușate. Galeria diplomaților-istorici”, Al. Popescu își propune să fie un căutător de diplomați în lumea istoricilor și de istorici în lumea diplomaților. El însuși a fost și diplomat și istoric și are bucuria regăsirii sale în cele două ipostaze, alături de numeroși alți confrați.
Bucuria de a scrie e nepotolită la Al. Popescu. Mereu și mereu el ne aduce în paginile sale noi și noi personaje. Sunt aceste noi personaje mai complexe decât acelea din cărțile anterioare? Poate că sunt, dar el nu-și propune să înlocuiască personajele sale, ci să le completeze cu altele, să le îmbogățească alura și o cât mai vizibilă prezență.
Istoricul lui Al. Popescu, atunci când, iată, este personaj de carte, este acela care își asumă istoria ca obiect și fundament de studiu al unei realități date, care interpretează această realitate pe bază de documente și de probe atestând istoricitatea ei în cadrul unei perspective.
Istoricul lui Al. Popescu înțelege necontenita schimbare a împrejurărilor vieții, înțelege relativitatea lucrurilor, influența
patimilor și rolul imponderabilelor și se convinge de nevoia adaptabilității în tot ce face. „Que c’est triste l’etude de l’histoire”, exclama un om politic român, unul dintre cei mari pe care i-am avut, IIC Brătianu. Al. Popescu nu e de aceeași părere. Studiul istoriei nu e trist, ci instructiv.
Sunt mulți istoricii la care se oprește autorul nostru, atât de drag nouă prin râvna cu care ne cheamă mereu la lectura noilor sale producții. De data aceasta se oprește doar la aceia care au fost și diplomați, care au fost funcționari ai statului și au reprezentat propriul guvern într-o țară străină. Pe acești diplomați îi prezintă Al. Popescu ,care, istorici fiind, și-au pus pregătirea în joc pentru a fi și constructori de realități nu doar descriitori ai celor trecute și prezente, devenind autori care fac și nu numai scriu istorie.
Diplomatul la care se referă Al. Popescu, prin pregătirea sa de istoric, a reușit și reușește și acum să contribuie a individualiza interesele țării sale, fie politice, economice, culturale sau sociale și prin structurile de care a dispus și dispune să fie deopotrivă promotor și executor. Diplomații adună informații care au relevanță pentru țările lor, le trimit guvernelor lor, furnizându-le astfel indispensabile instrumente de analiză pentru înțelegerea realităților din țările de reședință. Uneori chiar prospectează linii de acțiune pentru promovarea unor relații de prietenie.
Exemplele pe care ni le dă Al. Popescu sunt multe și sunt revelatorii. Ne îngăduim să dăm și noi unul, care răspunde la mai multe din întrebările pe care ni le punem astăzi. Exemplul nostru este un istoric și diplomat italian: Sergio Romano. Se naște la Vicenza în 1929 într-o familie burgheză, plină de inițiative. Studii de jurisprudență la Milano și Genova. Intră la Farnezina în 1954, după o prelungită ședere în principalele capitale europene. După patru ani de serviciu este trimis la Londra în post diplomatic, unde rămâne până în 1964. E luat în cabinetul ministerial al lui Giuseppe Saragat și odată cu numirea acestuia la Președenția republicii italiene ajunge secretar general la Președenție. Între 1968- 1977 este în post la Paris, apoi director general al relațiilor culturale, ambasador la NATO între 1983-1985. Ultimul său post diplomatic e la Moscova, după 1985.
Sergio Romano rămâne în tot acest timp și un istoric care nu-și abandonează scrisul. Autor al unor excelente lucrări: Crispi. Progetto per una dittatura, 1973, 1985, Histoire de l’ Italie du Risorgimento a nos jours, 1977, La quarta sponda. La guerra di Libia, 1911-1912, Giovanni Gentile. La filosofia al potere, 1989, Giolitti. Lo stile del potere, 1989, La politica estera italiana (860-1985), 1991, Disegno della storia d’Europa. Dal 1789 al 1989, 1991, Guida alla politica estera italiana, 1993, Attraverso il secolo. Promemoria per la fine del ‘900, 1999, I confini della storia, 2003, Europa. Storia di un’ideea, 2004, In lode della guerra freda…, 2015 ș.a (28 de cărți). În același timp este comentator al publicațiilor La Stampa, Il Corriere della Sera, Limes și Il Mulino, curator al colanei istorice a Editurii Corbaccio, ține cursuri la universitățile din California, Harvard, Pavia, Sassari, Bocconi din Milano.Un remarcabil istoric și jurnalist. Și totodată un excelent diplomat. Din activitatea sa de diplomat, iese în evidență ceea ce a făcut în ultimul său post. Era în 1989, când cădea zidul la Berlin. De la Farnezina Sergio Romano e chestionat asupra stării Uniunii Sovietice unde tocmai se aplica programul Perestroica al lui Gorbaciov. Sergio Romano răspunde că Uniunea Sovietică nu va mai rezista în structura ei de stat, că e foarte posibil ca în scurtă vreme să dispară ca stat. Informația transmisă de Sergio Romano intră în contradicție cu ceea ce se știa în acel moment în Centrală, la Ministerul de Externe italian. Intenția guvernului Craxi era de a ieși de sub absolutul atlantism care caracterizase politica externă a Italiei de până atunci, între altele îmbunătățind radical relația cu URSS. În acest sens Gorbaciov urma să facă o vizită în Italia și legăturile italo-sovietice urmau să cunoască mare amploare. Sergio Romano este chemat la Farnezina. El susține argumentat punctul său de vedere. Guvernul italian îi retrage încrederea și ambasadorul italian părăsește postul său de la Moscova. Evenimentele imediat ulterioare vor dovedi însă că el avusese dreptate. În 1991 URSS se destramă. În cărțile sale La Russia in bilicoșiIl declino dell’URSS come potenza mondiale e le sue conseguenze și în presa italiană Sergio Romano își povestește istoria sa diplomatică și face un portret cu adevărat interesant al birocrației și diplomației italiene.
Exemplul Sergio Romano – și pot fi date și altele, desigur – pune în evidență și un alt aspect al muncii diplomatice în vremea noastră. Aduce un răspuns la întrebarea: Ce trebuie să facă un diplomat în țara de reședință unde activează?. Răspunsul nu poate fi decât unul: el trebuie să caute să se apropie cât mai mult cu putință de centrul puterii din țara respectivă, pentru a cunoaște cu adevărat situațiile și intențiile statului respectiv și a informa corect factorii de decizie ai propriei țări. Mai înainte, în secolele XVII, XVIII, XIX, aceasta se putea realiza mult mai ușor. Era vremea regimurilor monarhice când centrul puterii era mult mai ușor de aflat pentru că el se afla la Palat. Era în mâinile regelui sau al soției sale sau al amantei sale etc., dar era acolo. Între timp puterea s-a disipat. Centrul ei nu mai e într-un loc anume. Poate fi deținut de un grup sau altul, de un ziar influent, de un partid, de un sindicat… Sarcina diplomatului e cu atât mai dificilă, deopotrivă în a găsi acest centru și cu atât mai mult în a se apropia de el. Diplomatul de azi trebuie mai mult decât predecesorul său de mai înainte să înțeleagă lumea care îl înconjoară, în continuă și rapidă evoluție, și să prindă sensul evenimentelor. Trebuie să știe să dezlege cu egală îndemânare teme de politică și de economie, fenomenele social-culturale, prioritățile strategice într-un continuu exercițiu de reflecție, de observare atentă. Trebuie să fie un excelent negociator, dar și un promotor de înțelegere. Orice pregătire intelectuală îi poate fi de folos. Pregătirea de istoric cu atât mai mult. Înțelegerea lumii îi este parcă mai aproape.
Cartea, noua carte a lui Al. Popescu ne mai spune ceva. Ne spune că la pregătirea de istorie a diplomatului și de diplomație a istoricului trebuie să adăugăm hotărârea de a rezolva problemele, un stil comunicativ, clar și eficace, capacitatea de exprimare și în alte limbi, obișnuința exercițiului de analiză critică și, firește, mult bun simț.

Prof. univ. dr.Ion Bulei

Prefață

Destine la confluență

„Munca fiecărui om este portretul său”
Samuel Butler
(1613 -1680),
scriitor englez

Titlul acestui volum, „Galeria diplomaților-istorici”, indică
faptul că este consacrat unui anumit segment al acestui curs, dar unuia care se constituie ca un important „filon”, unul din cele mai substanțiale ale sale. Într-adevăr, poate fi demonstrat statistic că istoricii sunt reprezentanții unuia din cele mai ample domenii care s-au intersectat cu acela al diplomației, dacă nu chiar cel majoritar.
Sub semnul lui Ianus
Există mai multe asemănări între activitățile și preocupările istoricilor și cele ale diplomaților. În primul rând, este vorba de scopul activității lor, acela de a se informa, de a culege cât mai multe date care să le permită să ajungă la unele concluzii de importanță politică, pentru diplomați, și științifică, pentru istorici. Sursa acestor informații este deosebită: pentru istorici-arhivele, iar, pentru diplomați-contactele,datele dobândite în cursul activității lor. Dar și cercetătorii recurg uneori la „istoria orală”, așa cum diplomații resimt nevoia să se documenteze în arhive.
Desigur, finalitatea activităților acestora este deosebită. Pentru diplomați-stabilirea de către factorii politici a unor soluții, deși în istorie există numeroase exemple, situații în care aceștia au ignorat informațiile și propunerile unor diplomați, ceea ce a avut adesea urmări nefericite.
Pentru istorici, finalitatea este publicarea de lucrări științifice, care, la rândul lor, sunt menite să conducă eventual la concluzii de natură politică, deși, așa cum arată filozoful german Hegel, singurul lucru care îl putem învăța din istorie este că…nu am învățat mai nimic din ea…
În tot cazul, îmbinarea între preocupările istorice și cele diplomatice poate contribui la afirmarea unor personalități de excepție în cele două domenii, la conturarea unui „portret ideal” pentru unii reprezentanți ai lor.
Dar au existat asemenea personalități care să îmbine calitățile și preocupările istoricilor și cele ale diplomaților ? Istoria universală poate da un răspuns afirmativ la această întrebare, iar noi vom încerca să documentăm această idee prin exemple aparținând celor mai vechi perioade până în zilele noastre.
În același timp, se poate considera că biografia și activitatea acestor istorici/diplomați se află la confluența unor destine în care uneori este greu de stabilit care este domeniul în care contribuția lor s-a afirmat preponderent, lăsând specialiștilor și cititorilor acestei cărți să-și formeze o opinie.
Metamorfoze
Dar cum poate deveni un istoric diplomat uneori până la cele mai înalte niveluri ale politicii externe a unei țări ?
Ca să sintetizăm, există mai multe ipostaze ale acestei „treceri”, metamorfoze:
– Încredințarea unor sarcini diplomatice unor persoane datorată afirmării lor în domeniul de origine, mai ales în cel istoric, dar și unor calități personale, devenind astfel din profesioniști reprezentativi ai cercetării „diplomați de carieră”.
– În perioada desfășurării misiunii, unii diplomați și-au descoperit interesul, chiar vocația de istorici, publicând o serie de lucrări de interes.
– După încheierea misiunii lor diplomatice, o serie de persoane s-au reîntors la domeniul inițial, al cercetării istorice, „îmbogățiți” cu informațiile, experiența dobândită.
Pot fi menționate numeroase exemple de diplomații care și-au valorificat propria experiență, prin publicarea de memorii sau chiar a unor lucrări de sinteză, devenind istorici cu contribuție reale.
Există preocupări legate de contribuția unor scriitori români la domeniul diplomatic (Corneliu Lupeș, „Scriitori diplomați – Diplomați scriitori”, 2014).
Ceea ce însă vom încerca noi este să extindem asemenea inițiative la reprezentanții istoriografiei și să lărgim perspectiva românească, cu referire la toate perioadele istorice.
De asemenea, vom considera profesia de istorici largo sensu, deci nu vom avea în vedere doar pe istoricii care s-au ocupat de domeniul politic, ci și pe aceia care le-au avut în vedere și pe cele sociale, artistice, religioase.
O altă extindere a ariei constă în faptul că nu ne vom referi doar la diplomați, ci și la persoane care au îndeplinit funcții în domeniul politicii externe.
Una din cele mai potrivite modalități de a ilustra aceste idei este aceea de ne apropia de împrejurările în care diferite personalități au traversat această „răspântie” de trecere de la activitatea de istorici la cea de diplomați sau invers, prin referirea la biografiile lor care uneori au cunoscut nu numai succese, ci și împrejurări dramatice.
Se poate considera că, prin dubla perspectivă în care este avută în vedere activitatea diplomaților-istorici, ea se află „sub semnul lui Ianus”, zeitate a „riturilor de trecere” și a „fenomenelor de tranziție”, cu observația că, în acest caz, nu este vorba de doar de priviri spre trecut și viitor, ci de un panoramic, o galerie cuprinzătoare.

Lumini și umbre
Dar, în mod firesc, poate fi formulată întrebarea dacă domeniul diplomatic a fost un mediu propice pentru istorici de a-și afirma personalitatea, de a contribui la evoluția sa și a propriilor preocupări ?
Un răspuns la această întrebare poate reieși din examinarea principalelor scopuri care stau în fața diplomației și a trăsăturilor care trebuie să caracterizeze această profesie.
Un prim „portret ideal” al diplomatului este zugrăvit de François de Callières (1645 -1717), scriitor și diplomat francez, care descrie astfel calitățile sale: „Un bun diplomat trebuie să aibă spirit de observație, darul sârguinței, să nu se lase tentat de plăceri și distracții frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare și să meargă drept la țintă pe calea cea mai scurtă și mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente și subtilități inutile. Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să‑i dezvăluie gândurile oamenilor și, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă. Un diplomat trebuie să fie prompt, să știe să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos și amabil. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust”. („On the Manner of Negotiating with Princes”)
Scopurile și calitățile reprezentanților acestui domeniu sunt sintetizate de Charles de Martens: „Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale state lor sau, într‑un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”. („Causes célèbres du droit des gens”, 1858)
Ernest Satow (1843 – 1929), autor al unui ghid de diplomație, consideră că aceasta „reprezintă modul de aplicare a inteligenței și tactului în conducerea relațiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându‑se uneori și asupra relațiilor cu statele vecine”. („A Guide to Diplomatic Practice”, 1917).
Dintre multe alte definiții ale diplomației ne vom opri la aceea formulată de Nicolae Titulescu, pentru care „sinceritatea” este una definitorie: „Experiența m-a învățat că numai sinceritatea și cunoașterea celorlalți permit în diplomație culesul unor succese nu efemere, ci permanente”. Așadar, în ultimă instanță, cheia succesului unui diplomat este îmbinarea dintre activitățile de reprezentare, informare și negociere.
O definire modernă a termenului de „diplomat” este conținută într-o serie de dicționare, între care „Webster” menționează între calitățile sale și pe acelea de „subtilitate; dibăcie; viclenie”.
Asemenea calități „specifice” sunt menționate și în „Dicționarul Explicativ al Limbii Române” după care diplomatul este și un personaj „Care este abil, subtil și întreține relații sociale; care arată, trădează abilitate, subtilitate, șiretenie; diplomație”.
Pe de altă parte, pot fi menționate o serie de opinii după care unor diplomaților le-au fost caracteristice și unele „calități” care se îndepărtează de la cele specifice profesiei, chiar de la normele morale.
Istoricul, politicianul, diplomatul Niccolò Machiavelli (1469-1527) scria, în lucrarea sa „Principele”că, pentru a fi un bun diplomat, o persoană trebuie să aibă „puțin respect pentru buna-credință și să fie capabilă ca, prin viclenie, să creeze confuzie în mintea oamenilor și în cele din urmă să-i stăpânească pe cei care au făcut din loialitate piatra lor de temelie”.
Dintre alte opinii exprimate de-a lungul vremii de personalități politice și culturale, le vom mai aminti pe următoarele: „Diplomatul minte în contul altuia, bancherul minte în contul lui” (Honoré de Balzac (1799-1850); „Am descoperit arta de a-i înșela pe diplomați. Spun adevărul și ei nu mă cred niciodată” (politicianul italian Camillo Benso di Cavour); „Pentru diplomați, ca și pentru femei, tăcerea este adeseori cea mai clară explicație” (antropologul și psihologul Gustave Le Bon, 1841-1931); „Arta diplomației constă în a nu spune nimic, mai ales atunci când vorbim mult” (scriitorul și istoricul american William James Durant (1885 –1981); „Arta diplomației constă în a-l ține pe adversar în expectativă” (scriitorul brazilian Paulo Coelho); „Diplomații sunt utili doar pe vreme bună. Cum începe să plouă se îneacă în fiecare picătură” (Charles de Gaulle).
De remarcat că asemenea definiții au fost exprimate chiar de diplomați în perioade mai apropiate: „În arheologie descoperi necunoscutul. În diplomație acoperi cunoscutul” (Thomas Pickering, ambasador al Statelor Unite la ONU); „Statutul înalt de care se bucură diplomația se datorează și impresiei de secret și mister pe care practicanții săi o promovează în mod semi-conștient” (W. Burton, „Systems, States, Diplomacy and Rules”, Cambridge University Press, 1968).
La capătul acestui excurs ne putem pune întrebarea: unde s-au situat diplomații români, în speță aceia care au provenit din mediul istoricilor, pe o asemenea „scală” ? Și-au respectat ei statutul de diplomat și prestigiul de istorici sau au recurs, cel puțin în anumite situații și contexte politice, la atitudini și metode care s-au îndepărtat de la acestea ?
Galerie de portrete neretușate
În ceea ce ne privește am optat pentru o soluție mai puțin uzitată, dar pe care am considerat-o mai elocventă: evidențierea contribuției lor individuale la acest domeniu sub forma unor „portrete”, medalioane ale acestor personalități, care au în vedere studiile, activitatea politică și diplomatică cu marcarea principalelor contribuții ale lor în aceste domenii, o bibliografie selectivă a operelor lor istorice sau în domenii conexe a acestor discipline.
Un asemenea demers nu a fost lipsit de dificultăți, dat fiind că, în afara unor personalități de marcă, informațiile referitoare la biografia, cariera unor diplomați/istorici existente în diferite categorii de izvoare și chiar în arhive, sunt adesea lacunare, incomplete. Suntem conștienți că viitoare investigații vor putea oferi noi detalii în această direcție.
În această perspectivă, am încercat creionarea unor „portrete” care să evite panegiricele, dar și evidențierea excesivă a unor trăsături negative ale personalității lor. O asemenea abordare echivalează cu „focalizarea” asupra rolului unor personalități, a activității lor în istoria diplomației și a istoriografiei, în general, cu evidențierea unor împrejurări, aspecte biografie care au influențat acest proces.
Ca întotdeauna atunci când se face apel la un asemenea demers, poate apare „capcana” unui anumit subiectivism, a unor interpretări divergente, chiar a unor „răstălmăciri” pe care vom încerca să o depășim prin o abordare pe cât posibilă echilibrată, obiectivă. Intenția noastră a fost aceea de a oferi o serie de „portrete neretușate”, cât mai apropiate de realitate a acestor personalități.
Ca în orice „portret”, pot fi prezente anumite „retușuri”, trăsături prea „apăsate”, dar și a unor zone obscure, dar considerăm că, în perspectiva timpului, ele pot fi clarificate.
Bibliografie istorică
Așa cum am arătat, această „galerie de portrete” a fost însoțită, pentru fiecare din persoanele abordate, de alcătuirea unei liste de lucrări, o bibliografie (desigur selectivă) a principalelor contribuții ale acestora în diferite domenii ale științelor istorice, care, după părerea noastră, lipsește până în momentul de față. Credem că în felul acesta, „portretul” acestora este îmbogățit, dar și nuanțat, apropiindu-se cât mai mult de imaginea sa reală.
În ultimă instanță, o asemenea bibliografie este de interes nu numai pentru istoria diplomației, ci și a istoriografiei, în general, între lucrările înscrise în cuprinsul înscriindu-se nu puține contribuții importante ale evoluției acestor domenii.
Și din acest punct de vedere, am întâmpinat o serie de dificultăți legate mai ales de lipsa sau caracterul lacunar al informației în aceste domenii, ceea ce face ca o asemenea bibliografie să rămână „deschisă”, fiind necesară o completare a sa în viitoarele cercetări.
O perspectivă universală
…este necesară, fără îndoială, în abordarea acestui subiect, de aceea, fără a intenționa de a oferi, „Istoria diplomației”, ne-am concentrat pe acel segment al ei, cum arătam, unul din cele mai substanțiale, ale evoluției domeniului.
În această perspectivă, am inserat în această „galerie”, în afară de personalitățile românești, și pe acelea din diferite spații culturale și perioade care au ilustrat evoluția diplomației de-a lungul vremii până în cea contemporană.
Nu am intenționat să oferim doar „o colecție de portrete”, ci o perspectivă evolutivă, o „panoramă” în timp, din care a rezultat, cel puțin în intenția noastră, „O istorie a diplomației” .

2013-2016
București, Runcu/Dâmbovița

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adauga o recenzie pentru “Portrete neretușate. Galeria diplomaților-istorici. O istorie universală”