Selectează o Pagină
Frontierele-Bucovinei

Frontierele Bucovinei în perioada 1918-1947

Autor:



50,00 lei

Cod Produs640
ISBN978-606-537-372-3
Nr. pagini302
Nr. planșe26
Format17x24 cm
Email
Categorie: Etichetă:

Descriere produs

Acest volum prezintă, nu numai perioada de glorie a Unirii din 1918 sau eforturile din perioada interbelică pentru consolidarea frontierelor țării, ci și anii tragici ai celui de-al Doilea Război Mondial. Din perspectiva subiectului abordat domnul Cezar Ciorteanu are meritul de a prezentat cititorilor foarte multe aspecte inedite sau mai puțin cunoscute ori tratate de istoriografia noastră.
Prof. univ. dr. Gheorghe Onișoru

Volumul – scris cu pasiune și, totodată, cu profesionalism – este o frumoasă realizare a autorului și o contribuție consistentă la extinderea cunoașterii noastre privitoare la istoria contemporană a României și a problemei frontierelor.
Prof. univ. dr. Ştefan Purici

…o abordare istorică interesantă, problematica tratată fiind inedită, prin diversitatea aspectelor prezentate şi în unele cazuri analizate, asupra frontierelor unui teritoriu românesc care în anul 1775 a fost răpit Moldovei de către Imperiul Habsburgic, a făcut obiectul disputei între imperiile ale căror frontiere s-au extins şi asupra spaţiului românesc în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea.
Prof. univ. dr. Ion Giurcă

Cuprins

Download (PDF, 183KB)

Cuvânt înainte

La prima vedere, lucrarea de față pare a avea un caracter mai degrabă tehnic, abordând un subiect care privește istoria militară. De fapt însă, ne confruntăm cu o lectură extrem de atractivă, bazată pe o impresionantă muncă de cercetare în arhive, care aduce în prim plan numeroase elemente de noutate.
Autorul volumului pe care avem plăcerea să-l prefațăm, domnul Cezar Ciorteanu este militar de carieră, o pasiune moștenită de la tatăl domniei sale, desfășurându-și activitatea în domeniul pazei frontierelor de nord a țării. De aici a pornit, de altfel, și demersul său științific materializat într-o excelentă lucrare de doctorat, cu același titlu, susținută în noiembrie 2016 la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, sub conducerea subsemnatului.
După cum spuneam, autorul și-a construit discursul prin apelul la documentele de arhivă, majoritatea inedite. Domnul Ciorteanu a studiat în Arhivele Militare, în Arhivele Naționale Istorice Centrale, în cele ale Ministerului Afacerilor Externe, precum și la arhivele din Suceava, parcurgând numeroase fonduri. În plus, prin apelul la memorialistică, la documentele oficiale ale epocii, la reviste precum „Grănicerul” și „Monitorul Oastei”, dar și prin studierea bibliografiei problemei, domnia sa a fost în stare să ne oferă o adevărată monografie a problemei abordate.
Intervalul istoric avut în vedere de autor este unul logic, pornind de la evenimentele din 1918 care au dus la făurirea României Mari și mergând până la Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947, document ce stă la baza statutului internațional al frontierelor țării noastre și astăzi. Pe baza documentelor de arhivă, domnul Cezar Ciorteanu nu se rezumă la o prezentare rece a legislației, a tratatelor internaționale sau a faptelor și evenimentelor. El are în vedere sublinierea importanței unor momente mai puțin cunoscute, precum ar fi, pentru a ne limita la un singur exemplu, intrarea primelor trupe de grăniceri, din Compania 4, în ziua de 29 octombrie/11 noiembrie 1918, în Cernăuți.
Lucrarea de față mai are o caracteristică. Anume faptul că, sub prezentarea unor fapte și evenimente este inclus portretul unor militari, care și-au pus amprenta pe o epocă. Ne gândim aici la generalul Iacob Zadik, figură remarcabilă a armatei române.
Acest volum prezintă nu numai perioada de glorie a Unirii din 1918 sau eforturile din perioada interbelică pentru consolidarea frontierelor țării, ci și anii tragici ai celui de-al Doilea Război Mondial. Din perspectiva subiectului abordat domnul Cezar Ciorteanu are meritul de a prezentat cititorilor foarte multe aspecte inedite sau mai puțin cunoscute ori tratate de istoriografia noastră.
În fine, atragem atenția și asupra anexelor care au o valoare științifică incontestabilă. Autorul prezintă hărți aproape necunoscute, documente inedite, toate menite să contribuie la rotunjirea unei lucrări deosebite. Este o carte scrisă nu doar cu mintea, ci și cu inima, motiv pentru care-l felicităm pe domnul Cezar Ciorteanu pentru faptul că se prezintă azi în fața publicului cu o realizare științifică notabilă.

28 noiembrie 2016
Prof.univ.dr. Gheorghe Onișoru

***

FRONTIERELE BUCOVINEI ÎNTRE ACORDURILE INTERNAȚIONALE ȘI DICTATELE SECOLULUI XX

Problema frontierelor, constituirea, evoluția, permeabilizarea sau etanșeizarea acestora, spiritualizarea, transparentizarea, înlăturarea ori chiar dispariția granițelor sunt subiecte care provoacă interesul cercetătorilor din cele mai diverse ramuri ale științei: filosofi, sociologi, geografi, economiști, psihologi, politologi, specialiști în relații internaționale ș. a. Acest interes sporit, căruia i se asociază preocupările celor care investighează trecutul Bucovinei, așezat peste un strat extrem de subțire de studii în domeniu, face ca subiectul ales spre analiza autorului să fie unul de noutate și să deschidă multiple oportunități de abordare originală, cu valorificarea perspectivei personalizate a cercetătorului asupra aspectelor plasate în centrul demersului său științific. Actualitatea subiectului volumului de față nu poate provoca dubii, ținând cont de mutațiile semnificative pe care le-a suportat termenul „frontieră” în ultimele decenii, dar și metamorfozele prin care trec frontierele politic-administrative pe continentul european. Cezar Ciorteanu aduce numeroase și solide argumente în sprijinul importanței subiectului pentru cercetarea istorică, dar și pentru științele conexe, introducând cititorul în problematica analizată prin definirea clară a conceptelor folosite și facilitând, implicit, asimilarea mai facilă a informațiilor și interpretărilor.
Lucrările de specialitate, fondurile arhivistice, presa epocii, memoriile unor contemporani sunt valorificate în mod temeinic și cu multă luciditate, toate fiind puse în serviciul reflectării fenomenului și faptului numit „frontieră”. Plecând de la analiza evenimentelor dramatice din timpul Marii Conflagrații, cercetătorul se concentrează asupra principalelor schimbări care au intervenit în delimitările teritoriului Bucovinei în raport cu statele vecine. Prezentând hotarele Bucovinei austriece cu Regatul României și Imperiul Rus, autorul insistă asupra clarificării statutului trupelor de grăniceri în România modernă și rolului acestora în realizarea și asigurarea Unirii Bucovinei, introducând în circuitul științific diverse informații inedite, dar și în asigurarea ordinii în spațiul Pocuției ucrainene.
Pe bună dreptate subliniază Cezar Ciorteanu că, pentru trupele de grăniceri, o provocare deosebită, cu responsabilități pe măsură, a fost generată de declanșarea agresiunii naziste (și, ulterior, sovietice) împotriva Poloniei și de apariția unui flux masiv de refugiați polonezi pe teritoriul României în toamna anului 1939. Chiar dacă momentul tranzitării teritoriului românesc de către refugiații militari și civili polonezi este destul de larg reflectat în literatura de specialitate, autorul reușește să adune și să prezinte informații și date inedite, abordând evenimentele prin prisma rolului pe care l-au jucat în acele momente trupele de grăniceri români. Evident, cercetătorul a explorat în profunzime universul dramatic al anului 1940, când în urma acțiunilor de forță ale Moscovei teritoriul românesc a fost ciuntit de către trupele bolșevice. La fel de coerentă este analiza implicațiilor ocupației sovietice din perspectiva modificărilor teritoriale și a strămutărilor de frontiere, autorul insistând asupra felului în care au (re)acționat grănicerii români în lunile iunie-iulie 1940. Pe baza izvoarelor de arhivă sunt abordate aspectele legate de demarcația noii frontiere româno-sovietice, de numeroasele incidente pe noua graniță, dar și cele legate de revenirea administrației românești în nordul Bucovinei, în vara anului 1941, și reinstalarea trupelor de grăniceri români.
Se remarcă, de asemenea, prin densitatea informațiilor și interpretărilor, capitolele dedicate reflectării chestiunii frontierelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani postbelici. Aderarea României la coaliția antihitleristă a avut repercusiuni și asupra frontierelor Bucovinei, dar și asupra trupelor de grăniceri. Autorul analizează impactul negativ al Convenției de armistițiu (1944) și a hotărârilor Conferinței de Pace de la Paris (1946) asupra frontierelor răsăritene ale României, investigând acțiunile trupelor de grăniceri în faza finală a războiului și reorganizările dictate de noul regim politic.
Volumul – scris cu pasiune și, totodată, cu profesionalism – este o frumoasă realizare a autorului și o contribuție consistentă la extinderea cunoașterii noastre privitoare la istoria contemporană a României și a problemei frontierelor. Suntem convinși că lucrarea va fi pe cât de utilă specialiștilor, pe atât de interesantă și captivantă pentru cititorii interesați de trecutul Bucovinei sau de evoluția frontierelor țării în secolul XX.

Prof. univ. dr. Ştefan PURICI
Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

***

Volumul constituie o abordare istorică interesantă, problematica tratată fiind inedită prin diversitatea aspectelor prezentate şi în unele cazuri analizate, asupra frontierelor unui teritoriu românesc care în anul 1775 a fost răpit Moldovei de către Imperiul Habsburgic, a făcut obiectul disputei între imperiile ale căror frontiere s-au extins şi asupra spaţiului românesc în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea.
Autorul a adoptat o metoda cronologică de prezentare şi analiză a aspectelor referitoare la: cadrul juridic intern şi internaţional privind stabilirea frontierei în spaţiul geografic analizat; executarea pazei şi apărării frontierei cu Austro-Ungaria de către grănicerii români până în anul 1918, apoi cu Polonia şi URSS; structurile grănicerilor destinate să execute paza frontierei în acest spaţiu, realizând o adevărată istorie a Regimentului 3 grăniceri şi parţial a Regimentului 8 grăniceri, cu informaţii, în limite bine proporţionate, care ţin de diferite domenii ştiinţifice – dreptul tratatelor, geopolitică şi geostrategie, geografie şi istorie militară.
De altfel, concentrarea atenţiei asupra perioadei Războiului de întregire a României şi celui de al Doilea Război Mondial, a perioadelor post conflict, cât şi cea mai mare parte a izvoarelor istorice provenite din fondurile arhivistice militare, scot în evidenţă tratarea unor aspecte cu metodele de lucru şi analiză ale istoriei militare.
Practic se pun la dispoziţie o mare cantitate de informaţii inedite referitoare la frontiera Bucovinei, la contextul geopolitic şi geostrategic în care aceasta a fost modificată, la acţiunile trupelor de grăniceri care au acţionat în Bucovina şi Pocuţia, au evacuat nordul Bucovinei şi Basarabiei în anul 1940 şi 1944, au revenit pe vechea frontieră în anul 1941.
Ca unul care cunosc bine ceea ce s-a scris în legătură cu frontiera de stat şi istoria trupelor române de grăniceri, apreciez că lucrarea este cea mai documentată şi originală în privinţa aspectelor tratate, iar prin conţinutul său se califică printre cele mai bune prezentări privind istoria frontierei şi a trupelor române de grăniceri elaborate până în prezent.

Prof. univ. dr. Ion Giurcă

Introducere

Lumea contemporană este caracterizată în ultimele decenii de încetarea, cel puțin declarativ, a războiului rece și ca urmare a prăbușirii regimurilor comuniste din statele europene, fapt ce a generat și impus o regândire, o revalorizare, a unor concepte, cum ar fi cele de graniță, frontieră, hotar, regiune transfrontalieră și euroregiuni. După unele aprecieri mai recente, „Delimitarea spațiului politic prin frontiere recunoscute și legiferate la nivel internațional reprezintă o condiție esențială în definirea unui stat, indiferent de forma sa de organizare. Dacă la nivelul debutului secolului trecut mai existau la nivel mondial delimitări între state prin frontiere de tip areal, în prezent contactul între state a devenit unul direct, prin frontiere liniare, respectiv prin granițe cu un traseu exact și bine delimitat pe baza unor principii adoptate, însușite și aplicate de cea mai mare parte a statelor lumii.”
Majoritatea specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale, geopolitică și geostrategie, acreditează ideea că frontierele, zonele de frontieră, pot și trebuie să contribuie la promovarea cooperării, păcii și stabilității regionale, reprezentând un factor de dezvoltare și stabilitate pe continent și în lume. Pentru asigurarea unor relații bi și multilaterale internaționale care să asigure pacea, statele, ca subiecți de drept internațional, trebuie să-și exercite suveranitatea asupra unui teritoriu, circumscris în anumite limite, denumite generic frontiere.
Determinarea frontierei este un drept și o obligație a statelor, în condițiile în care există și se exprimă ideea că nu se poate imagina un stat fără o demarcare clară prevăzută în documente juridice internaționale și o delimitare în teren, care să-l separe de statele vecine. Frontiera este nemijlocit legată de teritoriul pe care îl delimitează, de caracteristicile geografice ale acestuia de situația demografică din zona de frontieră sub aspectul naționalităților etnice care îl locuiesc, știut fiind faptul că principiul naționalităților nu este unanim acceptat de către state, invocându-se, de multe ori, dreptul istoric asupra unor spații.
Conflictele militare de amploare, încheiate cu victoria uneia dintre părți, au fost urmate de încheierea unor tratate cu un conținut impus de către învingător, care conțineau și prevederi sub aspect teritorial defavorabile învinsului. Tocmai aceste prevederi ale tratatelor au constituit cauză a viitoarelor stări de tensiune, încordare și conflict militar.
Tratatele internaționale conțin, în privința aspectelor teritoriale, prevederi cu caracter de generalitate în privința delimitării frontierei, fiind prevăzute puncte definitorii din teren. În cele mai multe cazuri se prevede constituirea unor comisii de delimitare, compuse din specialiști în domeniul topografiei, de regulă militari, care marchează în teren traseul frontierei. Abia după această delimitare marcată în teren, de comun acord, în documentele bilaterale se înscriu în detaliu, inclusiv prin coordonate geografice, punctele care aparțin unuia dintre state.
Frontiera de stat sigură și stabilă conferă un sentiment al proprietății, al siguranței și securității, al dreptului inalienabil al statului și populației acestuia asupra unui spațiu geografic, în care se poate manifesta în acord cu obiceiurile, tradițiile și credința sa, acceptând același lucru pentru populația minoritară. Încercarea de a impune pe diferite căi minorității obiceiurile, tradițiile și credința generează dispute care pot evolua, controlat sau nu, către conflict, inclusiv intervenția unor organisme internaționale care să impună norme convenabile tuturor părților. Istoria mai veche și recentă demonstrează că dominația asupra minorităților dintr-un spațiu geografic, care generează stări conflictuale, pot fi motiv chiar de intervenție militară și de impunere a unor modificări teritoriale. Sigur, asemenea lucruri se petrec în cazul statelor mici, deși în state puternice se petrec uneori aceleași fenomene. Cum acestea sunt marii decidenți inclusiv în cadrul organizațiilor internaționale, lucrurile nu pot fi schimbate decât în cazul unei reacții vehemente a opiniei publice internaționale.
După unele aprecieri, nu lipsite de argumente, frontiera are un caracter universal, este o categorie istorică și reprezintă o limită juridică teritorială, toate acestea fiind tratate în literatura de specialitate cu obiectivitate și subiectivitate, eludându-se cu bună știință aspectele de ordin științific în favoarea unor argumente care îmbrăcând cu măiestrie aceste aspecte vizează obiective în favoarea cuiva. Credem că o afirmație în privința delimitării spațiilor, pentru entitățile prestatale și statale, poate fi luată în considerare, având în vedere că exprimă o realitate: „De la apariția omului, limita (în sensul de frontieră, n.n.) a suferit nuanțări și metamorfozări, dar de dispărut nu a dispărut niciodată.”
Frontiera este privită, tratată, analizată și stabilită în cele mai multe cazuri din perspectivă fizică, a elementelor caracteristice din teren, o limită în care statul își exercită suveranitatea în toată complexitatea sa. Aceasta este o abordare limitată, legată nemijlocit de aspectele teritoriale, demografice, economice, ș.a., dar există și o alta complexă în care factorii materiali și cei spirituali sunt luați în considerare: „Din punct de vedere geografic sau juridic, frontiera delimitează teritoriile unor state. Dar frontiera poate însemna mai mult decât un cadru ce limitează un spațiu. Aici facem distincția între frontiere și granițe. Granițele desemnează o linie ce desparte regiuni distincte; granița este o limită fixă. Frontiera poate să fie reprezentată prin elemente vizibile, dar și prin elemente simbolice ce marchează trecerea de la un stadiu la altul, trecerea de la o categorie la alta, de la o vârstă la alta, poate reflecta apartenența etnică, religioasă, etc.
Frontiera antrenează diferite procese psihice, sociale, economice. Frontierele au însemnătate politică, dar și o însemnătate economică, socială și, mai ales, identitară. Atunci putem vorbi despre o sociologie a frontierei, o economie sau o psihologie a frontierei.”
Am evidențiat acest aspect, această modalitate de abordare a problematicii frontierei, doar pentru a arăta că frontiera este un concept complex, cu o evoluție istorică în care aspectele de universalitate se îmbină cu cele regionale sau locale, că analiza nu trebuie să se limiteze doar la limita fizică a unui spațiu geografic marcat material sau prin elemente de control matematic, ci în toată complexitatea sa.
Demersul științific pe care îl întreprindem are în vedere aspectele de ordin politic și militar al frontierei unui spațiu geografic aparent restrâns, dar foarte important pentru cunoașterea aspectelor generale și particulare a frontierei României în secolul al XX-lea, în contexte geopolitice și geostrategice complexe la nivel global, european, centrul și estul Europei.
În demersul științific întreprins, plecăm de la ideea că teritoriul unui stat este spațiul geografic aflat sub autoritatea structurilor politice alese sau numite, în acord cu prevederile legii fundamentale, Constituția, cât și cu întreaga legislație adoptată în acord și în spiritul acesteia.
Teritoriul este definit, în general, de spațiul terestru, fluvial, maritim și aerian, în care statul își exercită suveranitatea. În privința spațiului terestru, fluvial și maritim, statul este suveran și beneficiar al resurselor solului și subsolului, a resurselor acvatice și subacvatice, în acord cu reglementările internaționale și cele bilaterale între țările vecine.
Constituțiile României din anii 1866 și 1923 au prevăzut la articolele 1-3 caracterul unitar și indivizibil al statului, faptul că teritoriul României este nealiabil, limitele sale putând fi schimbate sau rectificate în virtutea unei legi, că acesta nu putea fi colonizat cu populații de gintă străină. Constituțiile din anii 1948 și 1952 nu conțineau nicio prevedere referitoare la teritoriul statului român, dar acest aspect a fost inclus în Constituția din anul 1965, când s-a reintrodus prevederea că teritoriul României este inalienabil și indivizibil. Prevederile cele mai clare și complete la teritoriu se regăsesc în Constituția din anul 1990, în cadrul Articolului 3, denumit Teritoriul, care la punctele 1, 2, 4, prevede: „Teritoriul României este inalienabil. Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise de dreptul internațional. Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.”
Există o întreagă teorie și numeroase definiții a frontierei de stat, fiecare disciplină științifică abordând problematica din perspectiva obiectului său principal de studiu. Nu ne propunem să abordăm această problematică, în condițiile în care ea este tratată în lucrări de specialitate*, ci doar să propunem acceptarea definiției frontierei din perspectiva dreptului internațional public, pe care o apreciem obiectivă și posibil a fi luată ca reper în eventuale dispute științifice sau diferende între state: „Frontiera de stat este linia naturală sau convențională trasată între diferite puncte de pe suprafața globului, care delimitează teritoriul unui stat, de marea liberă, de spațiul cosmic (în înălțime) și în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare.”
Din momentul în care relațiile dintre state s-au reglementat pe bază de documente scrise, delimitarea frontierei este parte componentă a tratatelor, prevederile acestora stând la baza demarcării și marcării în teren cu însemne de frontieră, inițial prin acorduri bilaterale, pentru ca mai târziu să fie realizate în concordanță cu reglementările internaționale.
Frontiera dintre state a constituit și continuă să fie surse de diferende, conflicte și războaie, în condițiile în care de-a lungul istoriei, justificat, dar mai ales nejustificat, statele vecine sau îndepărtate unul de altul au căutat să-și stabilească pe diferite căi frontiera în avantajul lor. Este greu de afirmat dacă în existența lor statele au fost mulțumite vreodată de limitele lor teritoriale, chiar dacă le-au acceptat fie în urma unor înfrângeri politice sau/și militare, a unor impuneri în diferite situații geopolitice și geostrategice de moment. Victoria în război presupunea, până la un moment dat, în mod obligatoriu, ca o cutumă, anexarea unor teritorii, semn al unui succes deplin, consfințit în tratate încheiate de pe poziții de forță.
Situația din spațiul românesc este un exemplu cât se poate de elocvent, din antichitate până în prezent acesta fiind dorit, disputat și revendicat, de către marile imperii – otoman, habsburgic, austro-ungar și țarist, apoi URSS, cât și de state mai mici, cu vise de mărire – Ungaria, Polonia, Bulgaria și chiar Serbia.
Ruperea unor spații geografice din teritoriul statelor feudale românești a fost rezultatul confruntărilor directe dintre cele trei mari imperii vecine. Imperiul otoman a fost cel care a deschis seria ocupării unor teritorii la Dunăre, transformate în raiale, apoi la Nistru, de la Cetatea Albă la Hotin, dispunând astfel de capete de pod care permitea armatelor otomane o intervenție rapidă în Țara Românească și Moldova.
Pe fondul confruntării dintre imperiile țarist, habsburgic și otoman, în secolul al XVII-lea Curtea de la Viena a ocupat Transilvania, pentru ca în anul 1775 imperialii să ocupe, cu acordul scris al Porții și cel tacit al Rusiei, partea de nord-vest a Moldovei, numită ulterior Bucovina. Cu rigurozitatea care îi caracteriza, austriecii au marcat frontiera cu Moldova și Țara Românească prin borne de hotar cu însemnele coroanei împăratului de la Viena. Abia în 1792, reprezentanți ai imperiilor otoman și habsburgic, cărora li s-au adăugat și cei ai Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești au marcat în teren și au semnat protocoalele de delimitare a frontierei între cele două imperii care stăpâneau teritoriile românești.
În anul 1812 Poarta otomană, contrar prevederilor capitulațiilor încheiate cu domnii statelor românești, documente a căror existență este contestată de Nicolae Iorga și Constantin Giurescu, a cedat Rusiei țariste teritoriul dintre Prut și Nistru prin Pacea de la București din 16/28 mai, act juridic ale cărui efecte sunt vizibile și în prezent. Interesate în a scoate Rusia de la gurile Dunării, puterile europene victorioase în Războiul Crimeii (1853 – 1856), au impus prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856, articolul 20, retrocedarea către Moldova a părții de sud a spațiului dintre Prut și Nistru, județele Ismail, Bolgrad și Cahul. Victoria Rusiei în războiul cu imperiul otoman din anii 1877 – 1878, la care România a avut o participare consistentă pe teatrul de acțiuni militare din Peninsula Balcanică, a anulat în cea mai mare parte prevederile Tratatului de Pace de la Paris, la 1/13 iulie 1878, la Berlin, Rusia reușind să impună revenirea la Gurile Dunării, încorporând cele trei județe din sudul Basarabiei. Pe întreaga durată a secolului al XIX-lea, vecinătățile Bucovinei au rămas neschimbate, astfel că se poate vorbi de o stabilitate teritorială, unde Rusia și România adoptase anumite măsuri de pază și apărare a frontierei.
Problemele frontierei în această parte a țării au intrat în atenția diplomației de la Petrograd și București în toamna anului 1914, după declanșarea Primului Război Mondial, în contextul în care la sfârșitul Consiliului de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1916, România își declarase o atitudine oarecum ambiguă în raporturile cu Puterile Centrale și Antantei: „Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale.”
Inițiativa Rusiei în privința relațiilor cu România, în contextul angajării armatei țariste într-un război greu cu Germania și Austro-Ungaria, finalizată prin încheierea acordului Sazonov-Diamandy, a adus în dezbatere și negociere problema teritoriului Bucovinei, partea rusă clamând principiul naționalităților și promovând ideea unei viitoare frontiere dintre cele două state pe Siret. Dacă atunci și în perioada premergătoare semnării Convenției politice de la 4/17 august 1916 Rusia a cedat solicitărilor și insistențelor lui I.I.C. Brătianu și a acceptat consemnarea frontierei în Bucovina pe Prut și Ceremuș, dar dorințele sale vor fi puse în aplicare în iunie 1940, când prin forța armelor a ocupat partea de nord a Bucovinei și ceea ce este numit Ținutul Herței, teritoriu care nu aparținuse niciodată austriecilor.
În anul 1918, în contextul ieșirii Rusiei din război, al încheierii tratatelor preliminare și a Păcii de la Brest Litovsk de către Ucraina și Rusia cu Puterile Centrale, apoi a Păcii de la București din 24 aprilie/7 mai, teritoriul Bucovinei a fost extins prin prevederea de includere a unor noi teritorii românești de către Imperiul austro-ungar.
Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu Țara, apărată de către armata română la Nistru și dincolo de Dunărea Mijlocie, până în martie 1920, când cea mai mare parte a structurilor militare au trecut de la starea de război la cea de pace, a fost consfințită în tratatele de pace încheiate pe timpul Conferinței de Pace de la Paris, apoi recunoscută de către marile puteri europene. Rusia, apoi URSS, nu au recunoscut unirea Basarabiei cu România, a considerat acest act ca un act al imperialismului românesc, așa cum era catalogat de către guvernul de la Moscova și impus în cadrul Cominternului, pentru ca în 1940 să-și pună în aplicare planurile de extindere teritorială spre vest ocupând militar teritoriul dintre Prut și Nistru, partea de nord a Bucovinei și Ținutul Herței, care au rămas parte a URSS, rapt teritorial consfințit și în Tratatul de Pace de la Paris, semnat de România la 10 februarie 1947. Deși în principiu frontiera româno-sovietică a fost impusă prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, Comisia Aliată (sovietică) de Control, apoi guvernul de la Moscova, nu au permis instalarea grănicerilor noștri pe frontieră până la 9 mai 1948, când a început această activitate finalizată la 1 iunie. Prin urmare, timp de aproape 4 ani, prin punctele de trecere a frontierei cu URSS, de la Halmeu până la Marea Neagră, s-au scos din țară materiale a căror cantitate și valoare nu va fi posibil de evaluat vreodată.
Acestor probleme le-am acordat atenția cuvenită în cadrul demersului științific întreprins, în scopul de a aduce în atenție, prezenta, analiza și formula unele concluzii, pentru prezent și viitor, în privința unui segment din frontiera țării, supus atâtor modificări, cât și de a scoate în evidență locul și rolul structurilor de grăniceri care au avut misiunea de a executa paza, siguranța și apărarea acesteia. Obiectivele urmărite în cadrul demersului științific întreprins au fost: prezentarea și analiza contextului geopolitic și geostrategic în care a fost stabilită frontiera Imperiului habsburgic după ocuparea Moldovei de Sus, pe care mai târziu Ioan Lupaș o numea „Frumoasa Bucovină, cu mulțimea țăranilor români, peste care cârmuirea străină a adus ruteni din Galiția, ceangăi din Ardeal, poloni și germani, așa că în veacul următor românii erau amenințați să-și piardă precumpănirea numerică în această regiune din nordul Moldovei”; modificările frontierei în această parte a Imperiului habsburgic și austro-ungar, în contextul raporturilor internaționale cu Rusia țaristă, Imperiul otoman și România; disputa româno-rusă (sovietică) în privința frontierei dintre cele două state în spațiul Bucovinei; prezentarea și analiza structurilor grănicerești destinate pazei și apărării frontierei în această parte a țării, în acord cu legislația internă, cu misiunile încredințate în timp de pace de către ministerele în compunerea cărora intrau trupele de grăniceri, subordonare privită sub aspect administrativ și operativ; prezentarea contextului și condițiilor în care trupele române de grăniceri au fost instalate pe frontiera cu URSS în anul 1948. Motivația alegerii temei are o parte obiectivă, studiul, analiza și prezentarea aspectelor legate de frontieră într-un spațiu geografic românesc disputat de către imperiile secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, apoi româno-rus (sovietic), cu toate consecințele tragice pentru România și populația românească rămasă în afara granițelor firești; partea subiectivă a demersului poate fi dată de apartenența tradițională la spațiul geografic supus analizei și la o structură militară destinată îndeplinirii misiunii de pază și apărare a frontierei de stat. Ambele aspecte mi-au facilitat demersul științific, în sensul unei abordări a problematicii cu o motivație involuntară, cu pasiune, curiozitate și dorință de a înțelege tot ce s-a întâmplat în acest spațiu de la 1775 până în prezent. Demersul științific mi-a fost ușurat de cunoașterea la perfecție a spațiului geografic analizat din perspectiva frontierei și acțiunii grănicerilor.
Pentru elaborarea volumului am utilizat o amplă bibliografie generală și de specialitate, , așa numitele izvoare istorice edite, dar mai ales izvoarele inedite identificate în fondurile arhivistice naționale. Fondurile Corpului grănicerilor, Comandamentului Corpului grănicerilor, Comandamentului Trupelor de Grăniceri, ale regimentelor 3 și 8 grăniceri, sunt, din punctul nostru de vedere, izvoare istorice inedite. Susținem această afirmație prin aceea că lucrările elaborate până în prezent în privința istoriei grănicerilor în general, a celor două regimente, 3 și 8 grăniceri, oferă informații generale, dovadă clară că aceste fonduri arhivistice din cadrul Serviciului Istoric al Armatei nu au fost utilizate, prin urmare nici cea mai mare parte a problematicii abordate.
Pentru îndeplinirea scopului, obiectivelor propuse și urmărite, unele modificate pe parcursul elaborării lucrării, am structurat cartea în 6 capitole, utilizând metoda cronologică în abordarea problematicii frontierei și acțiunii grănicerilor.
În primul capitol, Legislația românească privind frontiera de stat și trupele de grăniceri, am abordat două probleme de bază care să constituie temei pentru abordările din capitolele următoare, subliniind evoluția aspectului legislativ intern în privința definirii teritoriului, frontierei și a trupelor de grăniceri. Rezultă că de la jumătatea secolului al XIX-lea până la cea a secolului al XX-lea legea grănicerilor nu a cunoscut modificări majore, în schimb cadrul normativ al organizării și acțiunii trupelor de grăniceri a fost modificat de multe ori, atât în timp de pace cât și în timp de război, fără a aduce și o îmbunătățire deosebită a serviciului pe frontieră, mai ales, în privința vieții grănicerilor, poate cea mai grea în raport cu a militarilor din alte categorii de forțe armate și genuri de armă.
Capitolul al doilea, Frontiera Bucovinei cu statele vecine până la sfârșitul Războiului de Întregire, prezentăm și analizăm complexa problematică a frontierei acestui spațiu geografic ca parte a Imperiului austro-ungar, din perspectiva vecinătății cu Rusia și România, locul și rolul grănicerilor români la frontiera cu Austro – Ungaria la limitele acestei provincii dependente direct de Curtea de la Viena. Cea mai mare parte a capitolului este destinată prezentării locului și rolului Regimentului 3 grăniceri, unitate înființată în primăvara anului 1918 la Botoșani, care a avut un loc și rol important în luarea sub control a teritoriului Bucovinei la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie 1918, în apărarea liniei Nistrului, a liniei de demarcație în nordul și vestul Bucovinei, în asigurarea ordinii în teritoriul românesc unit cu țara la 15/28 noiembrie 1918. Participarea grănicerilor români, alături de trupele Diviziei 8 infanterie la luarea sub control și administrarea Pocuției, între 22 mai și 24 august 1919, este o abordare realizată pe baza unor izvoare istorice inedite, în care se regăsesc și aspecte referitoare la discuțiile româno-polone în privința viitoarei frontiere dintre cele două state. Într-un punct separat al capitolului am prezentat și analizat problematica stabilirii frontierei româno-polone, din perspectiva dezbaterilor și negocierilor în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, problemele cu care delegația română s-a confruntat datorită poziției neprincipiale a delegației SUA, și, în final modul de rezolvare a problemei în general mulțumitor pentru guvernele de la București și Varșovia.
Capitolul trei, Regimentul 3 pe frontiera de nord a României în perioada 1921-1939, conține o prezentare și analiză a activității complexe a acestei unități, a cărei sector de frontieră se întindea la granița cu URSS, Polonia și Cehoslovacia, fiecare din subsectoare cu particularitățile sale din punct de vedere al problematicii cu care se confrunta. Subliniem, analizăm și exemplificăm situația deosebită de la frontiera cu URSS, cel mai greu sector, unde s-au înregistrat evenimente grave, soldate cu pierderi (morți, răniți, dispăruți) de ambele părți. Prin diferite situații statistice realizate pe baza unor informații disparate, evidențiem specificul infracționalității cu care grănicerii români s-au confruntat. Am acordat atenție prezentării unor aspecte referitoare la capacitatea operativă a Regimentului 3 grăniceri, pentru a evidenția faptul că acesta avea la război sarcină de mobilizare, că trebuia să participe la operații militare de apărare sau ofensivă în cadrul trupelor de acoperire, în conformitate cu planurile de operații elaborate de către Marele Stat Major pentru Frontul de Est. Prin datele prezentate am dorit să demonstrăm că structura prevăzută a fi constituită prin mobilizare avea o încadrare și dotare necorespunzătoare, ceea ce nu-i asigura o capacitate de luptă la nivelul celorlalte unități ale armatei. Subliniem modificările în organizarea trupelor de grăniceri, iar în privința Regimentului 3 grăniceri transformarea acestuia în Grupul 3 grăniceri pază și constituirea Regimentului de grăniceri „Ioan Vodă cel Cumplit”, o unitate care nu avea misiuni de pază a frontierei. Capitolul se încheie prin prezentarea și analiza activității grănicerilor români în toamna anului 1939, în contextul fluxului masiv de refugiați polonezi în România, ca urmare a ofensivei germano-sovietice asupra Poloniei. Subliniem, în limita surselor arhivistice identificate, surprinzător de puține, aspectele organizatorice privind primirea refugiaților și situația concretă pentru asemenea situații, când pentru câteva zile frontiera a fost practic deschisă, existând riscul pătrunderii pe teritoriul țării a elementelor ostile.
Capitolul patru al tezei de doctorat, Grănicerii români pe frontiera cu URSS și teritoriul polonez ocupat de către Germania și URSS, abordează o perioadă dramatică din istoria României, cea a cedării fără luptă a teritoriului solicitat de către guvernul de la Moscova în iunie 1940, dar și aspectele revenirii grănicerilor pe frontiera de nord a țării și pe Nistru după eliberarea părții de nord a Bucovinei și a Basarabiei în vara anului 1941.
Prezentăm și analizăm pe larg acțiunile și activitățile desfășurate de către subunitățile de grăniceri pe timpul evacuării nordului Bucovinei și al Basarabiei, regruparea Regimentului 3 grăniceri la Suceava și reintrarea pe linia de demarcație impusă prin așa numita „linie Molotov”. Am acordat atenția cuvenită aspectelor politice privind stabilirea liniei de demarcație în spațiul terestru, discuțiile desfășurate la Odesa și Moscova pentru reglementarea problemelor aflate în dispută, contactele între militarii români și sovietici de la contact pentru rezolvarea unor situații concrete în anumite puncte, unde sovieticii depășiseră „linia Molotov”. Am prezentat incidentele de frontieră produse de către sovietici în anii 1940 – 1941, subliniind caracterul agresiv al grănicerilor ruși, cât și unele aspecte ale activității informative desfășurate de către companiile de grăniceri în folosul Diviziei 8 infanterie.
În contextul intrării României în războiul pentru eliberarea teritoriilor ocupate de către URSS, subunitățile Regimentului 3 grăniceri au participat la acțiuni de luptă alături de unitățile armatei în așa numita „fază defensivă”, între 22 iunie și 2 iulie 1941, pentru ca succesiv să revină cu forțele principale pe vechea frontieră, iar cu o parte din forțe pe linia de demarcație impusă de sovietici în anul 1940. A fost o situație inedită rezultată din statutul juridic stabilit acestor teritorii după eliberare, o problemă controversată încă în rândul juriștilor.
În cel de al cincilea capitol, Frontiera de nord și est a României în perioada războiului pe frontul de est, tratează o problematică deosebită în istoriografia românească, reglementări ale regimului de frontieră într-un teritoriu ocupat și dat în administrație civilă – cazul Transnistria, relațiile cu un stat aliat – Germania, în privința frontierei la fosta graniță cu Polonia.
În privința situației din Transnistria, analizăm activitatea Batalionului de grăniceri Transnistria, instalat la limita nordică a spațiului dintre Nistru și Bug, subliniind specificul misiunilor, dislocarea subunităților, relațiile cu administrația civilă și autoritățile germane de ocupație din Ucraina.
Un aspect important, inedit, îl constituie prezentarea discuțiilor, negocierilor și documentelor semnate de către reprezentanții Germaniei și României, în legătură cu regimul activităților în zona fostei frontiere româno-polone. Tratăm pe larg negocierea și semnarea Convenției privind traficul local de frontieră și plutăritul pe Ceremuș, ceea ce permite o analiză comparativă cu convențiile semnate cu Polonia în anii ’20. Planul de pază, supraveghere și control a frontierei, pentru a contracara eventuale treceri ale frontierei de către agenții străini, este o problemă interesantă și inedită, din care rezultă seriozitatea pregătirii discuțiilor, modul tranșant al punerii problemelor părții germane si a concluziilor la care s-a ajuns.
Capitolul se încheie cu o succintă prezentare și analiză a situației Regimentului 3 grăniceri în perioada ianuarie-august 1944, când a fost transformat în unitate operativă și a fost introdus în dispozitivul de apărare al trupelor române și germane, a suportat consecințele imediate și ulterioare a ofensivei sovietice din iarna și primăvara anului 1944.
Ultimul capitol al tezei de doctorat, Frontiera de nord și est a României după alăturarea la coaliția Națiunilor Unite, este cel mai amplu ca dezvoltare și important din punctul de vedere al problematicii abordate, având în vedere faptul că aspectele prezentate și analizate, au din păcate multe elemente de continuitate, în special traseul frontierei din Bucovina, care continuă să despartă românii din acest spațiu.
În ordine cronologică, am prezentat situația de la frontiera de nord a României în toamna anului 1944, participarea Regimentului 3 grăniceri la luptele din Obcinele Bucovinei în septembrie 1944 alături de trupele sovietice, impunerile Comisiei Aliate (sovietice) de Control în privința acțiunilor și activităților grănicerilor la frontiera româno-sovietică. Am prezentat în detaliu aspectele privind măsurile impuse în privința reorganizării trupelor de grăniceri, reduse la 20.000 de oameni, în condițiile în care în perioada post război se impuneau măsuri dintre cele mai severe pentru paza și apărarea frontierei de stat. În acest cadru am prezentat aspectele principale privind desființarea Regimentului 3 grăniceri, a cărei istorie este nemijlocit legată de Bucovina, trecerea resurselor sale umane și materiale la Regimentul 8 grăniceri, care a preluat sectorul de frontieră din partea de nord a țării până la Vf. Stog. Momentul trecerii grănicerilor la Ministerul Afacerilor Interne este reflectat în baza documentelor de arhivă, fiind subliniate aspectele noi de concepție și acțiune a acestei structuri, imprimate de către generalul Iacob Teclu, cel care a imprimat un nou stil de muncă în structurile din subordine, dar în acord cu impunerile sovieticilor.
Partea dedicată demersurilor pentru intrarea grănicerilor pe frontiera cu URSS, măsurile pregătitoare pentru acel moment, sunt prezentate și analizate pe larg, dorind să realizăm o imagine cât mai veridică asupra unei perioade grele din istoria trupelor de grăniceri. Subliniem că abia după semnarea Tratatului de Pace de la Paris din februarie 1947, partea română a putut pune problema instalării grănicerilor pe frontiera cu URSS, scop în care au fost purtate negocieri, au fost elaborate studii, au fost alocate fonduri pentru pregătirea localurilor unde trebuiau să se instaleze pichetele, plutoanele și companiile de grăniceri. Instalarea Regimentului 8 grăniceri pe frontiera cu URSS este prezentată în toată complexitatea sa, aspectele evidențiate reflectând reala stare de lucruri în raporturile româno-sovietice în acei ani.
Pentru o sintetizare a informațiilor și facilitarea înțelegerii unor aspecte prezentate și analizate, am realizat o serie de anexe, care au scopul de a completa într-o altă manieră partea de text.
Demersul științific întreprins și finalizat este rezultatul unei constante și eficiente colaborări, cu personalul instituțiilor deținătoare de fonduri arhivistice, din București, Suceava, Pitești și Cernăuți cărora le aduc pe această cale cuvenitele mulțumiri.
Este un început, pe care doresc să-l continui, având în vedere izvoarele istorice existente care nu au fost identificate până în prezent, găsirea altor aspecte care țin de activitatea structurilor de grăniceri în acest spațiu, de colaborarea și cooperarea cu toate structurile care au atribuții în domeniul apărării, securității, siguranței și ordinii publice, pentru a formula eventuale propuneri pentru activitatea prezentă și viitoare.
Cezar C. Ciorteanu

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adauga o recenzie pentru “Frontierele Bucovinei în perioada 1918-1947”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *