Selectează o Pagină
Reducere!

ARMATA ROMÂNĂ ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE. Campaniile din anii 1916 și 1917

Autor: , , , , , ,



149,00 lei 120,00 lei

Cod ProdusCS00365
ISBN978-606-537-379-2
Nr. pagini300
Nr. planșe
FormatA4
Email

Descriere

File de o istorie ilustratată la 100 de ani de la Marele Război și Marea Unire. Imagini inedite, imagini colorizate, chipuri și scene transmise peste secol, văd astăzi lumina tiparului. Este povestea Armatei române, a oamenilor politici, a regilor, reginelor și a unui popor care a dat totul, o Românie Mare.

***

În cei patru ani de confruntare armată, s-au adoptat decizii politice și militare greșite, pripite sau neinspirate, adoptate sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliaților, care au alternat cu cele foarte bune, în care existau factori de risc, demonstrându-se curajul unor lideri de a merge până la capăt pentru îndeplinirea scopului politic și militar pentru care țara și armata fuseseră angajate în război.
În cei patru ani de luptă și jertfă, au ieșit în evidență aspectele pozitive și negative ale războiului în cadrul unei alianțe cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar și avantajele care decurg dintr-o asemenea situație, atunci când efortul s-a concentrat pe obiective precise, de interes general.
Au fost patru ani în care românii din teritoriile aflate sub dominație străină, încă de la începutul războiului (cazul celor din Transilvania și Bucovina), ori în faza finală a acestuia (românii din Basarabia), s-au implicat sub diferite forme în sprijinul Armatei române, s-au constituit în structuri militare proprii și au participat la apărarea Marii Uniri decise la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia.

Cuprins

Download (PDF, 413KB)

Introducere

INTRODUCERE

Parcurgem o perioadă în care marcarea centenarului unor evenimente istorice cu rezonanță europeană și națională, legate nemijlocit de prima conflagrație mondială a secolului al XX-lea, readuce în atenție momente importante care au schimbat geopolitica europeană, concretizată prin dispariția imperiilor țarist și austro-ungar, apariția unor noi state pe harta continentului și realizarea unității naționale de către altele.
Fiecare dintre statele angajate direct sau indirect în evenimentele politice și militare din perioada Primului Război Mondial au o anumită percepție asupra cauzelor care au generat conflagrația și, mai ales, în privința consecințelor pe termen scurt, mediu și lung. De aici și momentele alese pentru comemorare, relevante pentru unii, nesemnificative pentru alții, care generează abordări în care subiectivitatea își găsește un loc uneori firesc, alteori, destul de des, cu exagerări până la ridicol, care pot duce la dispute, diferende și chiar contradicții ce depășesc firescul și normalitatea.
Unele dintre state, aflate în postura învinșilor și a „nedreptățiților”, marchează doar evenimentele dureroase pentru ele, acuzând învingătorii de toate eșecurile lor, evidențiind efectele, trecând cu ușurință peste prezentarea și analiza cauzelor care le-au generat.
După ce, la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, s-a decis „luarea tuturor măsurilor pentru apărarea fruntariilor”, în septembrie 1914, a fost semnat Acordul Sazonov-Diamandy, prin care României i se recunoștea atât integritatea teritorială în frontierele de atunci, cât și dreptul de a alipi teritoriile din monarhia Austro-Ungară locuite de români. În privința Bucovinei, s-a prevăzut că principiul majorității populației va sta la baza delimitării teritoriului anexat. Partea română se obliga să păstreze o neutralitate binevoitoare față de Rusia, astfel că, din poziția de stat neutru, România a avut posibilitatea să desfășoare o diversitate de acțiuni politice și diplomatice în scopul intrării în război alături de statele Antantei, cu un scop bine definit, realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului.
După aproape doi ani de negocieri cu reprezentanții politici și militari ai statelor Antantei, desfășurate la București, Londra, Paris, Petrograd și Roma, la 4/17 august 1916, au fost semnate convențiile politice și militare prin care erau stabilite angajamentele și responsabilitățile părților în legătură cu angajarea României în războiul mondial.
Intrarea în conflagrație s-a realizat în contextul în care angajamentele politice puteau fi îndeplinite, dar existau mari îngrijorări în privința respectării clauzelor militare convenite, în condițiile în care la București se conștientiza că Armata română era dependentă de primirea materialului militar din statele aliate pentru ducerea unui război de durată.
Însuși prim-ministrul României, deși stăpân pe situație, victorios în acțiunea sa politică internă și internațională, nu excludea un posibil eșec militar, dar evidențiind condițiile în care angajase țara în război: „În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o atari situație este azi românismul, de aceea chiar de ar fi să fim bătuți, faptul că patru dintre cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare și mai înaintat decât oricând.”
În ziua de 14/27 august 1916, la ora 13.30, când s-a încheiat ședința Consiliului de Coroană, în cadrul căreia regele Ferdinand I a anunțat decizia de angajare a țării în război, oamenii politici și militarii au intrat în febra mărețului eveniment, au declanșat procesul firesc al intrării în acțiune: pregătirea și transmiterea ordinelor către comandamentele militare, în aceeași seară guvernului de la Viena i se înmâna declarația de război, trupele române constituite în cele 16 grupuri de acoperire în lungul trecătorilor din Carpații Orientali și Meridionali au trecut frontiera în Transilvania, iar presa de seară din București înștiința locuitorii despre decizia adoptată la Cotroceni, anunța mobilizarea generală și publica mesajul regelui către poporul român și armată.
Din acel moment, Armata română a intrat în prima conflagrație a secolului al XX-lea, în baza unui plan de campanie elaborat din timp, cunoscut sub numele de „Ipoteza Z”, care conținea scopul războiului ce urma să întreprindem: „…realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului”.
Timp de patru ani, din august 1916 până în martie 1920, cu o perioadă de întrerupere, din iunie până la sfârșitul lunii octombrie 1918, Armata română a fost angajată cu forțele și mijloacele la dispoziție, întotdeauna insuficiente, în operații și lupte de amploare, în spațiul etnic românesc, în Ungaria și Pocuția, pentru realizarea scopului politic al războiului, iar începând cu ianuarie 1919, pentru apărarea Marii Uniri.

Au fost patru ani de luptă și jertfă din partea celor implicați direct sau indirect în operații, lupte și logistica războiului, cât și a populației țării, afectată fizic, material și psihic de consecințele conflagrației desfășurate pe teritoriul național.

În cei patru ani ai Războiului de Întregire, au fost victorii trecătoare, înfrângeri și momente grele, situații limită și disperarea din decembrie 1916.
În acele zile de deznădejde, a fost nevoie ca ilustrul istoric Nicolae Iorga, într-un moment decisiv, cu o inspirație divină, să readucă la viață clasa politică apatică adunată în sala Teatrului Național din Iași, căreia i-a transmis că: „În colțul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânța de credință, și vom vedea și noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine și vom putea zice ca Petru Rareș, fiul lui Ștefan, că «vom fi iarăși ce-am fost, și încă mai mult decât atât»„.
A urmat perioada renașterii Armatei române prin reorganizarea din prima jumătate a anului 1917, urmată de victoriile militare salvatoare de la Mărăști, Mărășești și Oituz, de situațiile incerte determinate de nevoia de a încheia Armistițiul de la Focșani și Pacea de la București, neratificată de regele Ferdinand I.
Remobilizarea armatei în toamna anului 1918 și reintrarea României în război alături de statele Antantei, victoriile dintre Prut și Nistru, din Bucovina, Transilvania și Ungaria, contra potrivnicilor Unirii decise la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, au scos în evidență că Țara dispunea de oamenii politici tari, încrezători în victorie, de generali și ofițeri cu o viziune clară asupra ducerii războiului, de comandanți de unități și mari unități deosebiți prin calitățile lor de lideri în timp de război, dar și de cei slabi, lași sau chiar trădători.
În cei patru ani de confruntare armată, s-au adoptat decizii politice și militare greșite, pripite sau neinspirate, adoptate sub presiunea opiniei publice sau la sugestia aliaților, care au alternat cu cele foarte bune, în care existau factori de risc, demonstrându-se curajul unor lideri de a merge până la capăt pentru îndeplinirea scopului politic și militar pentru care țara și armata fuseseră angajate în război.
În cei patru ani de luptă și jertfă, au ieșit în evidență aspectele pozitive și negative ale războiului în cadrul unei alianțe cu mari puteri, factorii de risc temporari, dar și avantajele care decurg dintr-o asemenea situație, atunci când efortul s-a concentrat pe obiective precise, de interes general.
Au fost patru ani în care românii din teritoriile aflate sub dominație străină, încă de la începutul războiului (cazul celor din Transilvania și Bucovina), ori în faza finală a acestuia (românii din Basarabia), s-au implicat sub diferite forme în sprijinul Armatei române, s-au constituit în structuri militare proprii și au participat la apărarea Marii Uniri decise la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia.
Factorul politic a avut un rol decisiv în realizarea Marii Uniri din anul 1918, iar implicarea armatei în asigurarea libertății de acțiune a decidenților politici nu trebuie nici exagerat, dar nici eludat. Sigur și incontestabil, fără o prezență militară românească între Prut și Nistru, în Bucovina și Pocuția, în Transilvania și mai ales în Ungaria, în acest ultim caz până în martie 1920, desăvârșirea Unirii ar fi fost incertă.

Abia după ce la Conferința de Pace de la Paris se contura un curs al acțiunilor favorabil recunoașterii unității noastre naționale și a frontierelor firești, când la Nistru situația era pe cale să se normalizeze, iar trupele române terminaseră evacuarea teritoriului Ungariei, la 18 martie 1920, s-a decis trecerea armatei de la starea de război la cea de pace, doar unele unități din Basarabia și Bucovina menținând și o parte din contingente sub arme până în primăvara anului 1921.
Celor patru ani de război, dacă este să ne referim la Războiul de Întregire, sau chiar șase, dacă avem în vedere participarea românilor la Primul Război Mondial în alte armate (austro-ungară, rusă, sârbă, bulgară, franceză), istoriografia românească în general, cea militară în special, trebuie să-i acorde, în continuare, atenția cuvenită.
Acesta a fost și motivul care ne-a determinat să întreprindem o acțiune de suflet, necesară, sperăm și utilă, în care să aducem în atenție, prin text și imagine, efortul Armatei române în primii doi ani de război, perioadă în care țara a trecut prin diverse stări: încredere, speranță, îngrijorare și deznădejde.
Ne-am propus să evidențiem oamenii și faptele lor, curajul, sacrificiul, faptele eroice colective și eroismul individual, frumusețea și urâțenia morală a unor oameni, avatarurile cooperării politice și militare cu Rusia, riscurile care au planat asupra țării și armatei în unele momente.
Pentru o imagine cât mai veridică asupra evenimentelor politice și militare din anii 1916 și 1917, am optat pentru prezentarea cronologică a faptelor unor oameni politici, români și străini, ale generalilor, ofițerilor și trupelor de uscat, aviație și marină, din toate genurile de armă. Cu siguranță nu am reușit să reflectăm decât parțial efortul, suferințele și sacrificiul celor implicați în război, poate spre nemulțumirea unora, drept pentru care ne asumăm cuvenitul risc al criticilor.
Demersul nostru este un omagiu, o recunoștință și o lacrimă nevăzută față de cei care au muncit, suferit și au murit pentru realizarea idealului național în primii doi ani de război, cei mai grei sub toate aspectele.
Întreprinderea a fost posibilă și datorită sprijinului primit în perioada documentării din partea personalului Arhivelor Naționale ale României, Bibliotecii Naționale a României, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, Serviciului Istoric al Armatei, care ne-au asigurat, în condiții legale, de bună colaborare, materialul fotografic necesar, din care am selectat imaginile pe care le-am considerat reprezentative pentru îndeplinirea scopului lucrării și care au permis acest lucru din punct de vedere tehnic. Tuturor le suntem recunoscători și le adresăm bine cuvenitele mulțumiri.
Nu în ultimul rând, o apreciere deosebită și mulțumire pentru editor, care a inițiat, a susținut și a făcut posibil, prin forțe proprii, materializarea unui proiect dedicat centenarului marilor victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917.
Autorii